Într-un colț îndepărtat al celebrului cimitir Montparnasse, se află o lucrare a lui Brâncuși, plasată pe mormântul unei tinere rusoaice, Tatiana Rașevskaia, în 1910. Le Baiser/ Sărutul. Acum vreo 19 ani, niște persoane venite dinspre Est doriseră să moștenească celebra (acum) lucrare de pe mormântul rudei lor.
În anul când Sărutul a fost plasat în acel colț îndepărtat al celebrului cimitir, artistul nu avea cota pe care a dobândit-o mai târziu. Or, ceea ce-i interesa pe acei moștenitori, în 2005, era tocmai cota, adică cele vreo 50 de milioane de dolari care s-ar fi putut obține din vânzarea Sărutului. În 1910, Constantin Brâncuși îl vânduse cu 200 de franci! Sărutul a fost închis, imediat după revendicare, într-un fel de cutie de placaj ordinar, alături de care se afișase o teribilă amenințare adresată celor care ar încerca să-l desfacă, amenințare justificată de faptul că e proprietate privată. Nici poze nu cred că mai aveai dreptul să faci acelui sărut care nu îmbătrânea deloc, menținând cumva și numele anonimei tragic dispărute într-o actualitate perpetuă pe care numai arta o poate genera.
Cum Parisul acestui an atrăgea prin marea retrospectivă Constantin Brâncuși de la Beaubourg/ Muzeul de Artă Modernă, m-am gândit că dacă opera marelui maestru român este expusă vederii publicului din toată lumea, ar trebui să fie revăzut și Sărutul din anul 1910, liber, fie și doar în fotografii.
Cu atât mai mult cu cât, răsfoind pe internet articolele din ziarele franceze despre scandalul din urmă cu ani de zile, părea că celula de placaj era demult sfărâmată.
Între timp apăruse și romanul Le baiser, de Sophie Brocas, Julliard, 2019. Romanciera pariziană plasează povestea vieții tinerei rusoaice într-o intrigă romanescă plauzibilă, prin combinarea faptelor istorice cu ficțiunea.
Se pare că tânăra l-ar fi iubit pe un medic român, Solomon Marbais. În roman, acesta se numește Petru Minescu, și nu îndeplinește decât rolul de apropiat al lui Constantin Brâncuși. El ar fi cel care i-a prezentat-o pe Tatiana artistului în al cărui mare talent avea încredere. Tatiana devine, în roman, nu în realitate, mai întâi model al lui Brâncuși, apoi descoperă amorul, cu o fervoare nemaipomenită. Însă, atunci când rămâne însărcinată și artistul refuză să accepte viitorul copil, înmugurește, ca să zicem așa, tragedia. Căci familia monoparentală nu apăruse încă în mentalitatea nobilimii ruse și nici chiar în Parisul tuturor prăbușirilor nu era tocmai o opțiune de viață socială.
Romanciera din secolul nostru trăiește sub alte exigențe sociale și politice decât eroina sa. Tatiana din roman a fost exilată de familia sa nobilă petersburgheză să studieze medicina la Paris, pentru că era pe cale să devină o anarhistă, evoluție căreia îi datorăm, în fond, toată această poveste. Dar să trimiți pe cineva înclinat spre anarhism la Paris e să-l trimiți chiar la școala revoluției, acolo unde s-au concoctat toate rețetele acesteia, care, nu peste mult timp, au dărâmat și sfânta Rusie.
Cele două fire epice care compun romanul sunt: jurnalul Tatianei, firește apocrif, și povestea avocatei Camille (Vénus Ravani), care încearcă să salveze opera de moștenitorii abuzivi. Sărutul trebuie să rămână pe mormântul fetei cu care, în ciuda diferențelor de destin, avocata se identifică peste timp. Cu talent și inteligență, Sophie Brocas realizează un fel de similaritate implicită a vieților celor două tinere, două „vieți paralele“, la distanță de un secol una de alta, o demonstrație de virtuozitate literară în comparația subtilă și deloc stridentă dintre feminismul nascent, considerat anarhism în 1900, și cel contemporan, acum de rigoare.
Dar, vai, cei care speră să revadă Sărutul funerar în sfârșit liber îl regăsesc tot sub placajul ăla infect, mai scorojit, dar la fel de amenințător cu avertismentul afișat alături. Deoarece statul francez a reușit să dejoace planurile moștenitorilor, printr-o decizie despre care presa a și scris, devine de neînțeles de ce nimeni dintre funcționarii francezi reali, nu dintre cei din romanul Sophiei Brocas, nu s-a gândit să scoată această versiune a Sărutului brâncușian de sub arestul preventiv fără sfârșit pentru a fi actualizată, ca fotografie, în marea expoziție de la Beaubourg, ca să poată să fie admirată alături de celelalte nu știu câte variante create de Brâncuși în timp, zice-se, vreo 50. Pentru că – n’est-ce pas? – lumea se mai sărută și azi, chiar dacă nu cu aceeași grație din piatra lui Brâncuși.
Revers: În cimitirul din Buzău era o statuie de Brâncuși care-l plângea pe un decedat ilustru al târgului. N-a fost niciun scandal când statul a pus în loc o altă Rugăciune, care plânge și ea, dar cu lacrimi de crocodil… Alte cimitire, alte legi!