Istoricul Lloyd Llewelyn-Jones, coordonator al departamentului de Istorie Antică la Universitatea din Cardiff și director al programului Persiei antice, în cadrul British Institute of Persian Studies, s-a consacrat în lumea științifică ca un cercetător al istoriei Persiei antice, majoritatea lucrărilor sale fiind dedicate tocmai istoriei și culturii Imperiului Persan, într-o abordare nouă, care se distanțează de sursele grecești (fără a le desconsidera) din Antichitate. De fapt, poate că tocmai acest lucru, anume depărtarea de sursele antice grecești – care i-au portretizat adesea pe perși cu ironie și uneori chiar persiflare, deosebește prezenta lui lucrare (publicată în primă ediție în 2022, și apărută în traducere românească la Editura Trei), de alte lucrări dedicate istoriei Imperiului Persan, apărute de-a lungul timpului mai ales în spațiul occidental. Lucrarea se întemeiază mai ales pe surse persane indigene antice, dar nu numai, fiind folosite surse din cele mai variate: inscripții ahemenide, texte în aramaică, demotică, greacă și latină.
Volumul abordează istoria perșilor, având drept repere cronologice anul 1000 î.Hr. (momentul sosirii acestora în Platoul Iranian) și 330 î. Hr, an ce reprezintă reperul ocupării Imperiului de armatele lui Alexandru Macedon și implicit sfârșitul Imperiului Ahemenid, pe fondul ascensiunii și expansiunii fulminante a Macedoniei lui Alexandru cel Mare. Privită în ansamblul său, lucrarea se constituie, practic, într-o istorie a dinastiei ahemenidă, de-a lungul secolelor, purtând cititorul prin perioadele de vitalitate și glorie ale imperiului persan, până la apusul său, în timpul lui Darius al-III-lea. Traversând secolele, cititorii sunt purtați de-a lungul stăpânirii unor suverani precum Cirus I, Cirius al II-lea, Darius I, Xerses, Artaxerses I, Darius al II-lea, Darius al III-lea, pentru a-i numi doar pe câțiva dintre suveranii ahemenizi de numele cărora se leagă nașterea și expansiunea Imperiului Persan, până la apusul puterii persane și prăbușirea Imperiului sub loviturile trupelor lui Alexandru cel Mare. Momente-reper din istoria antică, inclusiv bătăliile celebre din perioada războaielor medice, își găsesc reflectare în lucrarea lui L.L. Jones, fiind în același timp un bun prilej pentru autor de a aborda contextul intern din Imperiu, factorii care au determinat un deznodământ sau altul, dar mai ales de a încerca să ofere o interpretare sau imagine diferită de cea conturată de sursele elene din Antichitate, mai ales de Herodot.
Așadar, bătălii precum cea de la Marathon (490 î. Hr), bătălia navală de la Salamina (480 î.Hr.) sau încleștarea de Termopile (480 î.Hr.), în care regele Spartei, Leonidas, a înfruntat o armată persană superioară numeric, sub conducerea lui înșuși Xerses I) își găsesc reflectarea în lucrare, după cum cititorii români pot identifica, totodată, referiri semnificative privind campania lui Darius I (în timpul căruia Imperiul Persan atinsese cea mai mare întindere teritorială și inflorire) împotriva sciților, cărora le-a cerut pământ și apă (sintagmă persană echivalentă, de fapt, cu o capitulare necondiționată), formulă evocată de Herodot, în Istoriile sale (Darius I ceruse pământ și apă atunci când încercase să supună triburile sciților conduse de Idanthayrsos) și mult mai apoi, inclusiv de Mihai Eminescu, în a sa Scrisoare a III-a.
Un alt merit al lucrării este acela că, dincolo de secțiunea centrală, cea mai consistentă, axată pe dinastia Ahemenidă, un segment de volum este dedicat, spre sfârșit, moșternirii și/sau influenței acelei epoci istorice, de-a lungul secolelor. Moștenirea Imperiului Ahemenid s-a perpetuat în memoria colectivă locală sau regională, reflectându-se sau influențând generații după generații de iranieni (care au privit adeseori cu admirație către epoca lui Cirus cel Mare, Darius sau Xerses), într-o măsură mai mică sau mai mare, până în contem poraneitate, în prezentul ambiguu iranian. Cu alte cuvinte, meritul lucrării este și acela că identifică și analizează trei momente distincte, sugestive, de-a lungul trecutului post-Ahemenid, privind modul în care s-a raportat Iranul la Dinastia Ahemenidă și rolul acesteia în istorie. În esență, cele trei momente se referă, bunăoară, la modul în care au fost percepuți suveranii Ahemenizi și Imperiul Persan de către succesorii lor din Dinastia Sassanidă (în fond, ultima dinastie pre-islamică de suverani), apoi la mitologia lirică referitoare la regii Persiei și reflectarea ei în narațiunea epică iraniană și, nu în ultimul rând, la tipul de poziționare față de epoca ahemenidă, specific în Iranul secolului al XX-lea, de la Dinastia Pahlavi (mai ales în timpul lui Mohammad Reza Șah Pahlavi, ultimul Șah), până la Revoluția Islamică, ultima fiind echivalentă, practic, cu sfârșitul tradiției monarhice a Iranului și o transformare dramatică, radicală, a țării.
Dinastia Sassanidă, prin reprezentanții săi și elitele sale, a privit cu admirație către epoca de înflorire și de glorie specifică Imperiului Persan sub Ahemenizi, folosindu-se și de faptul că provenea din aceeași regiune ca și ahemenizii și elamiții; mai mult decât atât, suveranii sassanizi (224-650 d.Hr) s-au portretizat pe ei înșiși ca succesori îndreptățiți ai Marilor Regi de odinioară, implicit continuatori ai operei mărețe a acestora. Dimensiunea războinică a înaintașilor a fost replicată de această dată de sassanizi, de-a lungul conflictului întins pe durata a peste 300 de ani cu împărații Romei, iar trecutul glorios a fost evocat de suverani inclusiv în corespondența cu împărații romani (într-o scrisoare către împăratul Constantinus, trimisă de Șapur al II-lea, suveranul sassanid găsise cu cale să îi reamintească împăratului roman despre supremația teritorială a strămoșilor săi ahemenizi, justificând astfel propriile pretenții teritoriale). Ulterior, așa cum observă și L.L. Jones, Imperiul Sassanid a căzut, către 651 d.Hr, în mâinile arabilor veniți din sud, Iranul devenind stat islamic, răsturnând instituțiile și tradițiile politice, sociale și culturale vechi de sute de ani, întrucât accesul la putere era condiționat acum de adoptarea Islamului și folosirea exclusivă a limbii arabe a sfântului Coran, persana scrisă intrând în declin, până la eradicare. Geneza unei noi forme a limbii persane, în Estul Iranului, persana nouă-precursoarea limbii farsi moderne, este evocată în strânsă legătură cu opera lui Abu I-Qasim Firdousi, de numele căruia este legată capodopera Șahname (Cronica Șahilor), considerată una din cele mai frumoase lucrări ale literaturii universale (de altfel, și cel mai lung poem scris vreodată de un autor care nu este anonim). Epopee națională a Iranului, Șahname acoperă domniile a aproape 50 de suverani, de la primii conducători – keyoumarii și până la moartea ultimului conducător sassanid, Yazdegerd al III-lea, iar ahemenizilor le este rezervat un rol diferit, în sensul că Marii Regi există în versurile poemului ascunși în spatele unor alte nume (bunăoară, în spatele lui Kai Khosrow se află de fapt chiar Cirus cel Mare, în vreme ce Esfandiyar este un avatar al lui Xerses, iar Darab nu putea fi decât Darius al II-lea). Sugestiv este faptul că lucrarea lui Firdousi se încheie cu descrierea cuceririi arabe, considerată însă un veritabil dezastru.
În cele din urmă, reflectarea epocii ahemenizilor în contemporaneitate (secolul al XX-lea) este urmărită prin evocarea modului în care al doilea și ultimul șah al dinastiei Pahlavi (Mohammad Reza Șah), el însuși fascinat de ahemenizi, s-a folosit de grandoarea Persiei antice, în primul rând a unor figuri precum Cirus cel Mare și Darius cel Mare, încercând să o exploateze politic, iar momentul sărbătoririi fastuoase a 2500 de ani de la întemeierea Imperiului Persan, organizată în situl arheologic de la Pasargadae, la 12 octombrie 1971, este unul sugestiv pentru modul în care șahul încerca să își asocieze imaginea cu marii predecesori din trecutul persan. Nu în ultimul rând, autorul nu putea omite transformarea profundă reprezentată de prăbușirea monarhiei în Persia și formarea republicii islamice a Iranului, sub conducerea ayatollahului Khomeini, ce a echivalat cu debutul unui proces de demantelare a trecutului antic al Persiei, prin eliminarea inclusiv din cărțile de istorie a amintirii moștenirii antice – considerate păgâne – a Persiei, de către un regim teocratic pentru care personalități ale trecutului precum Darius și Xerses erau incompatibile cu transformarea islamică a statului; avea să fie necesară intervenția UNESCO prin care ruinele de la Persepolis au fost declarate parte a Patrimoniului Mondial, în condițiile în care buldozerele regimului încercuiseră situl arheologic, pregătite să-l distrugă. O reconsiderare a pozițiilor noului regim față de situl de la Persepolis survenea abia în 1988, în contextul unei vizite a lui Khomeini în complexul arheologic, moment în care liderul politic și religios iranian a admis că vestigiile de la Persepolis, moștenire a Persiei ahemenide, rămânea o minune a lumii (chiar dacă una construită ,,pe minciuni, exploatare și forță brută”), arătându-și într-un final intenția de a conserva situl ca pe o comoară în care puteau fi văzute istoria și omenirea.