Identitatea lui Hermann Broch stă sub semnul ambiguităţii fecunde. Evreu convertit la catolicism, dar nicodată despărţit de tradiţia religioasă din care provine, industriaş textilist care alege să renunţe la afaceri spre a practica filosofia şi renunţă la filosofie spre a îmbrăţişa literatura, Broch aparţine Kakaniei din care iradiază acele energii intelectuale fără de care modernitatea ar fi imposibil de imaginat.
Ceea ce în alte spaţii culturale pare imposibil este, în Austria lui Musil sau Broch, imaginea straniilor îngemănări de sensibilitate. Ieşit din creuzetul unui stat ce se confundă cu Europa Centrală, Broch este el însuşi un central-european: neliniştit, posedând inteligenţa vizionară a unui seismograf, ducând în exilul american patrimoniul de cunoaştere şi de himere al unei lumi care a fost, dar şi intuiţia lumii care va veni.
Teritoriul şi textul
I-a fost dat lui Broch ca receptarea operei să-i fie modelată de textul memorabil al Hannei Arendt, apărut în „The Kenyon Review“ în 1949. Profilul lui Broch era, graţie lui Arendt, pe deplin conturat şi exegeza dedicată lui nu face decât să meargă pe un drum deschis atunci. Eseul lui Arendt identifica nu doar noutatea formală radicală a literaturii sale, ci şi miza pe care romanele sale o conţineau.
Romanul se transforma, prin Broch, ca şi prin Musil sau Thomas Mann, în instrument de cunoaştere: despovărat de podoabele realismului şi încărcat de o vibraţie a ideilor ce îl plasează în vecinătatea filosofiei, el se avânta spre larg, în căutarea acelui Graal pe care doar literatura îl poate atinge. Critica lui Arendt îi acorda lui Broch calitatea de a fi membrul ilustru al promoţiei intelectuale ce dăruia romanului modern potenţialul de polifonie vizionară decurgând din viziunea însăşi asupra universului.
Romanele lui Broch, de la Somnambulii la Moartea lui Virgiliu, nu pot fi separate nici de mişcarea ideilor şi nici de neliniştea istoriei înseşi. Ceea ce îl distinge de contemporanii săi este natura profetică a privirii sale. Ochiul lui Broch este atent la mişcările aparent neînsemnate din care se hrăneşte cataclismul care stă să vină. În clipa în care Austria natală este anexată de Hitler, profeţia este, în fine, îndeplinită şi masele ce se află în căutarea conducătorului au cucerit şi cel din urmă bastion. Fascismul se iveşte din magma de semne şi de cuvinte pe care Broch o investighează. Cosmosul certitudinilor lasă loc devastării amorale. Oamenii noi ai viitorului se află, deja, printre noi.
Trilogia Somnambulilor poate fi citită ca o coborâre de scafandru în adâncurile de vulcan al istoriei în mişcare. Cele trei segmente sunt cele trei staţii de oprire în acest parcurs de analiză spectrală al Germaniei şi al Europei Centrale. Pe masură ce romanul lui Broch se apropie de anul de graţie 1918, complexitatea formală creşte, iar intensitatea ideatică atinge un punct ce evocă digresiunile hipnotice ale lui Musil. Edificiul lumii siguranţei, al lumii de ieri este fisurat. Ordinea morală şi ordinea cunoaşterii nu mai sunt valide.
De la romantism la anarhism se ajunge la realismul întemeiat pe barbaria amorală şi pe cinismul cruzimii. Germania din 1918 în care dezertorul Huguenau face carieră este desfigurată de război şi remodelată de iraţionalitatea cu valurile sale seimice. Finalul trilogiei lui Broch oferă imaginea poematică şi sincopată cinematografic a dezastrului din care fascismul se va ridica. Naraţiunea se află în vecinătatea poeziei şi a eseului, ca şi cum voinţa lui Broch ar fi aceea de a imagina o voce unificatoare a stilului său, dincolo de graniţele genurilor. Vocea lui Broch anunţă polifonia din Moartea lui Virgiliu. Realitatea se sparge în mii de bucăţi prismatice, unitatea universului este înlocuită de perspectivele conflictuale şi de ţipătul agoniei.
Moartea lui Virgiliu este textul în care trauma exilului se intâlneşte cu vocaţia de renovator al literaturii. Doar Ulise al lui Joyce egalează romanul-poem al lui Broch în densitatea şi ramificaţia sa labirintică. Conştiinţa umană îşi află limbajul în care se poate exprima. Este acesta un limbaj care merge dincolo de limbaj, un limbaj care se încarcă de presimţiri şi de imagini, un limbaj ce imaginează puntea între viaţă şi moarte, un limbaj care se topeşte în frazele întinse asemeni unor fluvii izvorând din alte fluvii, un limbaj ce transcrie cunoaşterea de sine: romanul lui Broch, cronică a agoniei lui Virgiliu, este una dintre acele încercări de a trece mai departe de roman, spre a regăsi curgerea fluxului de gânduri şi de emoţii.
Moartea lui Virgiliu contrapune arta puterii statului. Dialogul dintre poet şi Augustus este marcat de tensiunea confruntării dintre vocaţia de expansiune a autorităţii temporale şi majestatea fragilă a scrisului. În secolul XX, secol al crimelor şi al exilului, exilatul Broch închipuie în roman un reazem împotriva expansiunii autocraţiei: glasul triumfător al lui Augustus, conducătorul aspirând la eternitatea domeniului său, este glasul celor care au visat să suspende istoria, spre a face loc regatului fără de sfârşit al tiraniei lor. În faţa acestei Voci a statului se află vocea lui Virgiliu, la fel cum în faţa naţional-socia lismului barbar s-a aflat vocea lui Broch.
Moştenirea lui Broch nu înseamnă doar sinteza de inovaţie literară şi de temeritate etică: pedagogia sa ne poate îndruma în aceste timpuri ale noastre, încărcate de povara fanatismului gre gar. Romanul lui Broch devi ne, prin anvergura sa simfonică, formă de cu noaştere şi temelie a unui proiect umanist.