Pentru istoricul literar, cercetarea nu se oprește niciodată, întrucât ea poate scoate la lumină informații noi care să corecteze sau să completeze detalii și particularități, prejudecăți și clișee. Recunoașterea valorii operei voiculesciene s-a produs târziu și s-a manifestat printr-un entuziasm efemer în anii ’70 și ’90, intrând apoi într-o lungă uitare, multe subiecte biografice rămânând încurcate. De pildă, ca și în cazul altor scriitori români, data nașterii. 13 octombrie 1884, într-o zi de joi, este data calendaristică pe care a confirmat-o, într-o mărturisire înregistrată pe bandă magnetică, sora poetului, Maria Ivănescu (1873-1966).
Era o zi aflată în ajunul sărbătorii Sfintei Cuvioase Parascheva, când familia negustorului Costache Voicu se pregătea să ia parte la hramul bisericii din sat, în sâmbăta imediat următoare. Sultana poftise la un borș de tăiței, iar bărbatul tăiase un cârlan. În toate actele oficiale, civile și militare, în contractele de muncă (Societatea de Medicină și Societatea de Radiodifuziune) este trecută data din certificatul de naștere: 27 noiembrie 1884. Primăria din Pârscov epuizase formularele tipizate pentru anul 1884, la numărul 79, din 6 octombrie (cf. Alexandru Oproescu), dar, cum primar era vărul G. Davidescu, fericitul tată a primit asigurări că nou-născutul va fi luat în evidență mai târziu, ceea ce s-a întâmplat pe 27 noiembrie. Recunoscută de surorile mai mari a fost precocitatea intelectuală a lui Dile: „El la patru-cinci ani cunoștea toate literele și scria pe tăbliță, la șase ani a scris cu toc și cerneală“ (sora M.I.). Unchiul Constantin, fost ofițer și apoi angajat la Oficiul de poștă și telegraf, dar și tatăl Costache, strânseseră o mulțime de cărți în locuința dintre ape.
Unele poezii din propria creație fac trimitere, mai mult sau mai puțin concludent, la vârstă. Mai cu seamă cele din ciclul postum „Aceeași unică lucrare de viață“. Sonetul CLVIII (4), din 2 decembrie 1954 („Din clarul miez al vârstei râd tinereții tale/ Trufașa-ți frumusețe în față o privesc“) a fost scris la o săptămână după împlinirea vârstei de 70 de ani. Cunoscutul „Autoportret romantic“, realizat pe 11 noiembrie 1951, între cele două date calendaristice, este edificator pentru bărbatul în vârstă de 67 de ani („Mi-am făurit o bătrânețe bravă,/ Cu părul alb ca faldul unui steag,/ Cu crângul bărbii țărcuind șirag,/ Un chip uscat de pajiște firavă“). Versurile din Zi de octombrie sunt nedatate: „Ard anii greu și nu mai dau căldură/ Culorile durerii se răcesc.“ Legătură cu vârsta au și câteva stihuri din poemul Cincizeci de ani, inclus în volumul Întrezăriri: „Cincizeci de ani de piatră și de lut/ Și-n orice pas am pus un început.“ Tulburătoare este poezia Bătrânețe, publicată postum în ediția integrală din 2004, din care cităm primele versuri: „Mă trezisem pe-un fraged țărm întins…/ Genunile vieții fremătau senine…/ Mi-am cufundat mâinile, aprins / Năvod în adânc, și le-am scos pline,/ Cu pumnii încleștați pe prada ce-am prins,/ Și nu i-am mai dat drumul…“ Vasile Voiculescu nu a dorit să rectifice data nașterii în actele oficiale, chiar schimbarea numelui din Voicu în Voiculescu întâmplându-se pe 4 iulie 1950, deși în actele de studii certificatul de căsătorie și legitimațiile era trecut Voiculescu. De altfel, membrii familiei sale au afirmat în multe rânduri că poetul nu își serba niciodată ziua de naștere, ci numai ziua numelui, de Anul Nou.
Discutabilă este și afirmația unei surori, ca și a unor confrați, că pe linie paternă originea ar fi albaneză (Maria Ivănescu, în 1972, într-un dialog cu A. Oproescu: Bunicul era albanez). Preotul Petre Ștefan, din Buzău, a combătut această părere (Articole, comunicări, documente, vol. 2), susținând că Ion Voicu, zis Voicu Băcanu, „era oier transhumant din Vale (Mărginimea Sibiului), statornicit, la 1832, în Pârscovul de Jos, unde-și ridică un han la răscrucea drumurilor“. Oierii transhumanți își coborau turmele pentru iernat peste Dunăre, în ținuturile balcanice aflate sub administrația turcească, ținuturi cu o climă mai blândă, cunoscute sub numele de Albania. În octombrie 2001, Alexandru Oproescu a făcut cercetări în satul Vale (jud. Sibiu). Împreună cu Lucia și Octav Caraileanu, din Nehoiu, și cu Zoe Dragomir, cadru didactic în Vale, au identificat casa părinților lui Ion Voicu Băcanu și registrul bisericii care menționează anul 1803, luna august, ziua 16, data nașterii sale, din părinții Toader Voicu și mama Maria, „locuitori în Vale“. Cercetătoarea Roxana Sorescu susține că Voicu Băcanu era „transilvănean din Siliștea Sibiului, probabil cu o ascendență macedoneană din Albania, fiind „oier și negustor“ și dă ca an de naștere 1797.
Aflând că pe Valea Buzăului se poate porni o afacere, Ion Voicu, după ce a vândut turmele de oi la Brăila, a cerut-o în căsătorie pe Maria Băcanu, din Pârscov. Părinții ei nu erau prea încântați de ginere, cam „mutulac“. Pentru tânăra Marghioala a contat că era „chipeș, frumușel, înalt“ și „avea o băcănioară în Buzău“. Trăiau cu toții într-o gospodărie ajunsă, capul familiei fiind postelnicul Nicolae, cu consoarta Arghira Davidescu, poreclită Videanca, cu moșioară în Runcu-Oleșești. În 1849, postelnicul a trecut în lumea celor drepți și a lăsat copiilor, conform testamentului, „o casă cu tot cuprinsul ei și 4 livezi de pruni, meri și peri, ca și 40 de pogoane de pământ“.
Contestabilă rămâne și afirmația că Băcanii au avut din vremea postelnicului Nicolae, un han la răspântia celor patru drumuri. Adevărul este că micul negoț îl făceau în propria locuință. Hanul de pe malul iazului, evocat de viitorul scriitor, a fost cumpărat, în decembrie 1903, de către Costache Voicu, de la căpitanul Ion Gheorghescu, din București, fapt dovedit prin actul de vânzare-cumpărare existent în arhiva unei strănepoate din Pârscov.
Necunoscut rămâne, pentru toți voiculescologii, ca și pentru ultimii descendenți pârscoveni ai Băcanilor, numărul copiilor veniți pe lume în familia Sultanei și a lui Costache Voicu. Toți biografii au căzut de acord că au fost doi băieți, Filip (Filipache) și Vasile, și trei fete: Florica, Maria și Ana. Victor Crăciun menționează încă două fiice: Irina, cu date biografice necunoscute, și o anonimă, născută după Vasile, despre care nu află nimic, deși ar fi trebuit să știe din colaborarea cu Ionică și cu Radu. Poate că a fost o omisiune, scăpată și la corectură… Roxana Sorescu preia informațiile din Gânduri albe, adăugând că ultimul copil adus pe lume de Sultana a fost Lenuța, cu „date necunoscute“ (În grădina Ghetsemani, 2009). Într-o scrisoare din 10 aprilie 1909, considerându-se „o pasăre pribeagă aflată în colivia din Pârscov“, Maria Mitescu, logodnica lui Dile, îi sugerează acestuia neajunsurile materiale, chiar lipsa banilor, și se simte jenată că are o datorie de 10 lei la Lenuța (Ileana Ene, Poezii inedite și corespondență, 1993).
Existența acestei persoane este susținută și de Marioara Voiculescu (Andrei), născută în 1948, din Pârscovul de Jos, nepoata fratelui Filip, și de Elena Ionescu (Spătaru), născută în 1932, strănepoata Sultanei, din Pârscovul de Sus. Într-o scrisoare din București (22 martie 1990), adresată lui Al. Oproescu, doctorul Radu Voiculescu relatează „câteva date despre Vasile Voiculescu“: încercările celor doi fii de a-l scoate pe tata din arest, neimplicarea unor confrați bine situați în ierarhia culturală și politică, apoi momentul eliberării din închisoare și aducerea lui, cu mare efort, acasă: „L-am găsit pe tata la dispensar (Dispensarul TBC Turda, n.n.), într-o cameră la etajul 1, cu mai mulți foști deținuți (unii de drept comun) eliberați. Tata era lungit în pat, tuns în cap, cu barba rasă, cu fața mică, ridată și vorbea foarte încet. M-a impresionat teama de deținut cu care era impregnat. M-a întrebat de familie, de surori: Maria – Lenuța – Florica, i-am spus că trăiesc, că sunt bine, deși tanti Lenuța (Elena Dumitrescu) murise, la care el mi-a răspuns: Familia noastră are longevitate și-o să trăiesc și eu până la 90 de ani!“ Presupunem și noi că Irina s-a prăpădit de mică, înainte de nașterea lui Dile, iar Lenuța a venit pe lume mult mai târziu, stingându-se din viață în timpul detenției fratelui mai mare (1958-1962). Cu cine a fost căsătorită, unde a locuit, nu știm. Cât despre Ana, devenită Niculiu prin căsătoria în Constanța, moartă în 1969, era dată uitării!
De-a lungul vieții sale, Vasile Voiculescu a consemnat pe mai multe manuscrise necazul crizelor sciatice. Ca să-și calmeze durerile, scria întins pe pat și rezemat de perne, ținând o planșetă pe genunchi. Suferea de spondiloză de la 45 de ani. În primăvara lui 1930, aflat în concediu la Pârscov, nu și-a putut însoți familia și prietenii La Icoană, unde preoții și învățătorii de pe plai, organizați din 1922 în Societatea Culturală „Armonia“, luau parte la o mare serbare populară de Ziua Regelui. Teodor-Marcel Voiculescu (1906-1995), fratele geamăn al enigmaticei Teodora (m. 1997), nepotul de frate al scriitorului, își amintea că acesta a stat acasă, încins zdravăn cu un brâu căptușit cu blăniță de ied, deși ar fi vrut să-l întâlnească pe prietenul mai tânăr, Constantin Gavriloiu (1890-1980), preot la Târcov-Oleșești. Cei doi se cunoscuseră pe frontul din Moldova. Seminaristul fusese sanitar al companiei de mitraliere comandate de căpitanul Ion Mihalache, apoi voluntar în spitalul mobil de contagioși (tifos, febră tifoidă, icter) din Bârlad, condus de medicul militar Vasile Voiculescu.
Poiana numită La Icoană se afla la marginea pădurii Gorgane, deasupra satului Pârscovul de Jos, unde Voiculeștii aveau livezi și fânețe. Ca să se protejeze de duhurile rele, căutătorii comorii Manciului (printre ei s-a aflat în adolescență și Dile) au prins pe un gorun icoana Maicii Domnului, lucrare realizată de zugravul bisericesc Ion Potlogea (1908-1999) din Robești. Bunicii dinspre mamă ai acestuia, Maria și Zaharia Stoian, luau în arendă („în dijmă“) terenul de la Țarigrădeanca (Videanca) al lui Costache Voicu. Trei zile mai târziu, într-o marți, preotul Gavriloiu l-a vizitat pe doctor, însoțit de mezinul familiei, care avea amigdalită acută. Viitorul general Ion Gavriloiu (n. 1921) a purtat toată viața în amintire imaginea doctorului Voiculescu, „luminos și cordial, pășind cu grijă din cauza durerilor de șale“.
La 50 de ani, Voiculescu avea deja o sensibilitate dureroasă la frig și umezeală a mucoaselor, care îi provoca strănut repetat și curgerea nasului. Spera să se trateze într-o stațiune din sudul Franței. Constantin Daniel, medic bucureștean, ginerele magistratului Dimitrie I. Carp, proprietar de terenuri agricole și păduri în Pârscov (Bădila), fermecat de diagnoza existențială practicată de Voiculescu și de selenoterapia pe care o recomanda pacienților, își amintește (Retrospective medicale, studii, note și documente, 1985) că la 67- 68 de ani, Voiculescu mergea „cu trupul plecat înspre pământ“. Dușul rece, fereastra deschisă, iernile (1956 și 1957) cu locuința neîncălzită i-au slăbit rezistența fizică. Cele 1345 de zile de închisoare au agravat leziunile coloanei vertebrale, conducând la cea mai gravă formă de tuberculoză, morbul lui Pott, diagnosticat de medicul radiolog al Spitalului Brâncovenesc. Îi produceau usturimi și disconfort în regiunea inferioară a abdomenului și urmările celor două operații de prostată din 1954.
În 1919 a luat parte la campania de combatere a tuberculozei și a tifosului exantematic în județul Dâmbovița, misiune dusă la îndeplinire exemplar, fapt recunoscut prin citarea numelui său în Buletinul Oficial al Serviciului Sanitar, prin acordarea, un an mai târziu, a „Coroanei României cu spadă și panglică de virtute militară“ și prin numirea sa ca medic al Domeniilor Coroanei, pe 6 ianuarie 1920. Este posibil ca infectarea cu bacilul tuberculozei să se fi produs atunci, imunitatea naturală și viața echilibrată oprind boala timp de 50 de ani. Detenția de la Jilava și Aiud a reactivat și răspândit microbul la țesuturile osoase lombare. În anii tinereții, ținuse să dea impresia de dârzenie, mergând mult pe jos, drumețind pe cărări de munte. Constituția fizică (1,66 metri și 58 de kilograme) nu-i îngăduia însă eforturi prea mari. În altă ordine de idei, nu există mărturii că pe perioada anchetei penale ar fi fost „bătut cu sălbăticie“, fiind, apoi, aruncat în celula rece. După cum ,„ceea ce spunea nepotul din Germania Federală nu au confirmat fiii din România ceaușistă: că ar fi fost somați în iulie 1962 să-l scoată din spital, deoarece medicii nu voiau să țină patul ocupat de un om bătrân, care mai fusese și deținut politic“ (Gh. P., Viața și opera lui Vasile Voiculescu, Euro Press, 2012).
În ultimele zile de viață, injecțiile cu morfină l-au întors de mai multe ori din moarte, cu toate că implora să i se curme suferința: „Sunt într-o baie de dureri, nu mai pot, faceți ceva să sfârșesc.“ Tratamentul cu antibiotice puternice primit la Spitalul Foișor îi provocase pierderea auzului. Comunica în scris cu cei din jurul său, însă tot timpul mintea i-a rămas curată. Nu s-a împărtășit, nu s-a spovedit, spunând preotului că nu are păcate.
A închis ochii pentru totdeauna, în noaptea de joi spre vineri, 25-26 aprilie 1963, nu înainte de a-l sfătui pe fiul Ionică să nu încredințeze oricui manuscrisele sale: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorât. Nu le dau nimic! Tu să nu le dai nimic! Nu știi ce perverși sunt.“