Preocupat de viitorologie, de felul în care vor evolua condițiile de muncă, timpul liber, educația, cultura, sănătatea, Jacques Attali, filozof al culturii, economist și scriitor (fost, nu în ultimul rând, consilierul președintelui Mitterrand) a publicat, în paralel cu diversitatea activităților sale publice, de președinte și întemeietor al unor importante instituții și organizații internaționale, peste 85 de cărți. Între acestea se numără eseuri, romane, studii istorice, biografii, memorii, piese de teatru, povestiri pentru copii .
Alături de atâtea multiple preocupări (între care, mai puțin evocată, e și aceea de dirijor al unei orchestre simfonice), Jacques Attali, octogenar în 2023, revine cu un volum de viitorologie, apărut la Polirom în 2024. Lumea, instrucțiuni de utilizare, în excelenta traducere a Magdei Jeanrenaud, se concentrează asupra nevoii de a gândi și pregăti perspectivele istorice, într-un mod oarecum comparabil cu felul de a scrie al mai tânărului și popularului istoric Yuval Noah Harari. Avertizând asupra primejdiilor legate de schimbările climatice, hiperconflicte și artificializare, Attali subliniază că protecția acordată naturii și biodiversității ar fi una din măsurile sine qua non pentru păstrarea lumii într-o stare transmisibilă generațiilor viitoare. Cealaltă amenințare, deloc atenuată (deși, teoretic, era Vărsătorului se află în pragul începuturilor sale), privește conflictele militare și atacurile cibernetice, în paralel cu problemele ridicate de inteligența artificială. Toate aceste primejdii ar putea fi oprite dacă ar înceta alergarea după bunuri materiale nelimitate, dacă oamenii ar face efortul analizei, previziunii, mobilizându-se fără întârziere. „Fiecare va trebui să acționeze într-o manieră lucidă și pozitivă, simultan în calitate de tovarăș, părinte, consumator, om al muncii, persoană care economisește, cetățean, militant. Modul de utilizare a lumii va implica atunci acțiunea colectivă: responsabilitatea acțiunii colective nu trebuie delegată altora. Nu trebuie să ne lăsăm în seama unui bărbat, a unei femei sau a unei mașini providențiale […] pentru a construi instituțiile necesare punerii în aplicare la nivel local și planetar a Marelui Viraj. Dacă suficient de mulți oameni de bună-credință transpun în practică aceste moduri de utilizare a lumii și își unesc eforturile, atunci nu este sigur că se va întâmpla tot ce este mai rău; și devine posibil tot ce este mai bun.“ Convingerea privind momentul de „Mare Cotitură“ și efectele benefice ale potențialului fiecărui individ, dacă e din plin desfășurat, vădesc așteptările autorului legate de New Age.
Desigur, un rol de prim plan în mobilizarea omenirii l-ar putea deține educația. Alt volum de Attali, Istoriile și scenariile de viitor ale educației, apărut tot în 2024 la Polirom, e consacrat istoriei educației și mai ales istoriei transmiterii acesteia, cu o privire asupra modului în care ar trebui să continue. „Ce s-ar fi ales de noi fără toți cei care, într-o calitate sau alta, ne-au transmis valori și cunoștințe? Dar fără toți cei care ne-au hrănit curiozitatea și voința de a învăța? Ce s-a ales din toți cei ce nu au avut șansa să trăiască într-o societate care să acorde o mare atenție copiilor și nici să aibă părinți în măsură să le transmită, cu toată dragostea, valori și cunoștințe? Care a fost soarta celor ce nu au întâlnit magiștri pasionați și nici nu au avut parte de condiții echitabile și senine pentru a putea studia?“ Evocându-și propriii maeștri, care, din familie sau școli, i-au trezit dragostea de învățătură (născut într-o familie de evrei algerieni emigrată în Franța, cunoaște, ca și Amin Maalouf, deopotrivă Orientul „oamenilor Cărții“, cât și Occidentul), Attali adaugă și un elogiu formării didactice: „Ce aș fi devenit fără unii dintre elevii mei, care m-au ajutat, prin exigența lor, să-mi limpezesc modul de a gândi? De altminteri, cred că predând și scriind am avut intuițiile cele mai bune. Transmițând descoperi ce anume trebuie să transmiți.“ Între domeniile care l-au pasionat și a căror transmitere o consideră obligatorie se numără și muzica clasică, autorul fiind preocupat, ca și Daniel Baremboim, inclusiv de efectul muzicii asupra societății. După studiul cu maeștri francezi și israelieni ai baghetei, autorul declară că muzica, profetică și anunțătoare de schimbări, poate ajuta omul să gândească și să descopere adevărata spiritualitate.
După ce consacră destul de multe capitole istoriei educației, de la modul de a învăța în China antică, până la cel din vremea monoteismelor contemporane, de la sistemele europene, la cele de pe alte continente, autorul se întreabă dacă în viitor „vom mai putea visa la o societate liberă, la oameni sănătoși și binevoitori, la o climă și o natură protejate, dacă toate ființele umane nu sunt astfel educate încât să construiască și să ocrotească acest viitor?“ Drumul egalității de gen constituie un subiect major, dar mai ales elementele care trebuie transmise ridică semne de întrebare: „Ce anume va decide omenirea că trebuie transmis? Va exista oare un corpus universal pe care să-l învețe toți copiii din lume? Se va face oare tabula rasa din culturile antice, sub pretextul că ele constituie produsele unor civilizații care aveau alte valori? Va mai fi oare nevoie să se învețe cititul, scrisul, socotitul? Va ști oare omenirea cum să acorde șanse egale tuturor? Formarea ființelor umane se va reduce și mai mult decât în zilele noastre la a face, în esență, ca forța de muncă să fie operațională, la a-i disciplina pe cetățeni, la a impune o ideologie sau o credință?“ A trezi în continuare nevoia de libertate, de curiozitate intelectuală, de îndoială, curaj, empatie, ar trebui să fie absolut necesar. „Se va ști cum să se procedeze încât educația să devină un mijloc de a salva natura și viața? Cine anume va transmite aceste cunoștințe? Familiile? Profesorii? Întreprin derile? Asociațiile? Rețelele de socializare? Ne-am putea imagina că școala va dispărea într-o bună zi, așa cum au dispărut spălătoria publică, diligența, telefonul fix și toate meseriile legate de acestea? Memoria va înceta să mai fie folositoare? Același număr de ore va fi în continuare necesar pentru a învăța o limbă străină? Cum se va proceda pentru a obține un efort din partea unui elev? Concentrarea? Motivarea? Se va găsi cândva modalitatea de a compensa inega litățile din copilăria timpurie?“
Nici educația adulților nu e uitată și nici modul de predare, deși rămâne întrebarea dacă vor mai exista profesori specializați, dacă educația va mai fi socotită „un bun comun esențial pentru omenire“. Temerea că ar putea urma o nouă epocă a barbariei e totuși înlăturată de convingerea că profesiile didactice vor rămâne esențiale. Deși a scris cartea la puțin timp după epidemie, autorul nu crede în viitorul deșcolarizării și face în încheiere douăzeci de recomandări pentru viitorul educației: de la recunoașterea acesteia ca drept al tuturor, cu accent pe importanța învățăturii preșcolare și postuniversitare, până la promovarea unor materii precum sportul, sau cunoașterea naturii și diversității viului, inclusiv „predarea generalizată a noului cvadrivium: știință, artă, valori, ecologie“. Cercetării va trebui să i se acorde importanță (fiind trezită „plăcerea descoperirii“), iar dezvoltarea memoriei va rămâne mereu necesară și se va face prin învățarea de limbi străine, prin memorarea de poeme, partituri, cărți, jocuri precum șahul ș.a. Va trebui actualizat studiul cunoștințelor necesare vieții cotidiene și cultivat interesul pentru viața societății. Nevoia de artă va accentua transmiterea meseriilor artistice în școli specializate: e reconfortant să citești că „va fi tot mai multă nevoie de muzicieni, scriitori, poeți, pictori, sculptori, arhitecți“ (dar și de grădinari, peisagiști, bijutieri, regizori, actori, acrobați… până la editori, curatori de expoziții, arheologi ș,a.). Numeroase profesii aproape uitate vor fi readuse la viață și protejate (de exemplu, făurirea de instrumente muzicale, inclusiv a celor istorice).
Lectura propunerilor attaliene poate fi, neîndoielnic, utilă atât celor care lucrează în domeniul educației, cât și tuturor cititorilor, de la părinți și bunici, la cel mai tânăr membru al societății, dând de gândit celor care nu rămân indiferenți la modul lor de a trece prin lume.