Deși muzeele din New York și-au alcătuit colecțiile târziu, în comparație cu instituțiile din marile centre culturale europene, ele reușesc, sezon după sezon, să găzduiască expoziții temporare ale căror diversitate și calitate a exponatelor rivalizează fără probleme cu cele din orice alt colț al lumii. Una dintre manifestările care sărbătoresc un secol de la transformarea Bibliotecii Morgan într-o instituție publică, „Crafting the Ballets Russes“ este o explorare dintr-o perspectivă diferită a istoriei și importanței „Baletelor Ruse“, compania de balet înființată în 1909 de Serghei Diaghilev, care a montat pentru prima oară creații marcante ale secolului al XX-lea, de la Pasărea de foc, Petrușka și Sărbătoarea primăverii de Stravinski la Șeherezada (Rimski-Korsakov), După-amiaza unui faun (Debussy), Daphnis și Chloe (Ravel) și Parade (Erik Satie).
Pornind de la colecția de manuscrise muzicale alcătuită de Robert Owen Lehman, aflată în grija Bibliotecii Morgan, expoziția explorează procesele creatoare care au dus la geneza acestor capodopere, adevărate Gesamtkunstwerke în sensul definit de Richard Wagner, unul dintre idolii lui Diaghilev. „Baletele ruse“ au reprezentat un loc de convergență între diferite forme de exprimare artistică: nu doar muzica și coregrafia, ci și teatrul, scenografia, costumele, fotografia. De asemeni, curatorii explicitează modul în care compania, sub oblăduirea lui Diaghilev, a funcționat, ca un creuzet în care au interacționat idei propuse de creatori de imensă originalitate, de la Stravinski la Ravel, de la frații Nijinski la Massine și de la Picasso la Cocteau.
Notițe, schițe sau pagini de partituri pline de tăieturi nervoase, ștersături și adăugiri colorate oferă o perspectivă unică asupra procesului creator al acestor artiști și asupra conlucrării lor în punerea în scenă a spectacolelor „Baletelor ruse“. În același timp, scrisorile și comentariile incluse în expoziție dezvăluie că aceste colaborări nu au fost lipsite de asperități; dimpotrivă, ele au fost adesea conflictuale, marcate de gelozii și tendințe egocentrice.
Robinson McClellan, curatorul de la Morgan Library and Museum, a reușit, într-un spațiu aglomerat, să creeze, cu mijloacele pe care le-a avut la dispoziție, câteva mini-portrete interesante ale unora dintre caracterele-cheie care au gravitat în jurul „Baletelor Ruse“. Bronislava Nijinska (1891-1972) a rămas pentru multă vreme în umbra fratelui ei Vaslav. În 1921 devine singura coregrafă asociată cu „Baletele Ruse“, fiind realizatoarea, în anii 1920, pentru compania lui Diaghilev, dar și pentru altele, a unor creații remarcabile precum Les Noces – pe muzică de Stravinski – sau Bolero“– pe muzică de Ravel. Privilegiind interacțiunile din cadrul unui grup de balerini în detrimentul virtuozității individuale, încorporând în creațiile sale elemente de folclor rusesc, dar și configurații mai aproape de sensibilități moderne, Nijinska a avut o influență semnificativă asupra generațiilor de coregrafi care i-au urmat. Mult mai puțin cunoscută, Ida Rubinstein (1883-1960) a fost o prezență scenică fascinantă în primele sezoane ale „Baletelor Ruse“, deși nu a fost o balerină deosebită. A părăsit compania lui Diaghilev în 1911 și a devenit o patroană a artelor și o impresară care a ajuns rapid să rivalizeze cu Diaghilev. Ea a angajat-o pe Nijinska în 1928 pentru a coregrafia Bolero-ul, precum și alte șase balete pentru „Les Ballets de Madame Ida Rubinstein“.
Câțiva ani mai vârstnică decât Ida Rubinstein, dar trăind mult mai puțin, pictorița Paula Modersohn-Becker (1876-1907) a fost una dintre cele mai interesante personalități ale artei germane de la răscrucea veacurilor al XIX-lea și al XX-lea. Cu toate acestea, opera ei nu a fost niciodată până acum subiectul unei retrospective în Statele Unite. Omisiunea este rectificată de o retrospectivă cu titlul Eu sunt eu, organizată în comun de Neue Galerie din New York și de Art Institute din Chicago. Titlul este inspirat de o scrisoare pe care artista a scris-o în 1906 poetului Rainer Maria Rilke, în care menționează: „Ich bin Ich, und hoffe es immer mehr zu werden / Eu sunt eu și sper să fiu din ce în ce mai mult.“ Spirit independent, a cărei carieră a fost retezată la doar 31 de ani, Modersohn-Becker a conceput circa 700 de picturi și mai mult de o mie de desene, incluzând un număr de autoportrete care formează partea cea mai cunoscută a moștenirii ei. Asociată cu primii pași ai expresionismului prin modul în care folosește culoarea și formele simplificate, precum și prin interesul pentru captarea emoțiilor și nu a realității înconjurătoare, Modersohn-Becker a fost însă ancorată, la începutul scurtei sale cariere, în naturalism. Desene și pasteluri descriu personaje vulnerabile, aflate în mijlocul unei existențe aspre și serbede. Femeie în profil, privind spre dreapta te duce cu gândul la desenele lui Van Gogh din perioada în care a trăit în regiunea exploatărilor carbonifere Borinage. Nud stând cu brațele încrucișate peste piept are ceva din strania stângăcie a primelor portrete de Matisse.
Ciudat, pentru o artistă mereu preocupată de ceea ce înseamnă pierderea propriei identități și de incompatibilitatea dintre independența artistică și situația de soție și mamă, cele mai interesante dintre autoportretele ei sunt cele în care apare, cu ochii mari și triști, ca gravidă: un nud din 1906 și un altul în care este complet îmbrăcată, cu o mână protejându-și abdomenul și ținând în cealaltă două flori, simboluri pentru ea însăși și copilul încă nenăscut.
La fel ca expoziția de la Neue Galerie, dar diferit de cea de la Morgan Library – manifestare ancorată în propria colecție a instituției – Abetare este dedicată unui singur artist. Nu este însă o retrospectivă cu lucrări împrumutate din colțurile lumii, ci o manifestare de ocazie în care tânărului creator Petrit Halilaj i s-a oferit, peste vară, spațiul de pe acoperișul Muzeului Metropolitan pentru a-l „umple“ așa cum crede de cuviință. Este cea de-a 11-a comandă specifică pentru grădina suspendată, cu priveliști spectaculoase spre Central Park și zona de zgârie-nori supradimensionați a Manhattan-ului.
Născut în Kosovo în 1986, refugiat împreună cu familia în Albania în perioada războaielor etnice din anii 1990 și trăind acum la Berlin, Halilaj a pornit de la o sursă neașteptată pentru acest proiect: vechi desene mâzgălite de copii pe băncile de școală în Kosovo și în întreaga regiune. Un univers plin de inocență, cu flori, simboluri sexuale, animale fantastice, referințe la război și jucători de fotbal este transformat de artist în siluete tridimensionale din sârmă și bronz, care păstrează trăsăturile originalelor anonime.
„Abetare“ înseamnă „abecedar“ în albaneză, și sculpturile lui Halilaj par într-adevăr menite să evoce, fiecare în parte și colectiv, amintiri și imagini de tot felul. Artistul și-a amplasat desenele în spațiu și inscripțiile de varii dimensiuni nu în centrul terasei, ca mulți dintre predecesorii săi, ci mai aproape de tufișurile care o mărginesc. Multe dintre ele nu îți sar imediat în ochi, ci trebuie căutate cu privirea. Este un mod de a facilita și mai mult dialogul dintre arta transparentă, mulțimea de vizitatori, natura înconjurătoare și cerul newyorkez, misiunea principală a acestui spațiu ieșit din comun numit Iris and B. Gerald Cantor Roof Garden. Așa cum sunt amplasate, aducându-ți aminte în sinuozitatea lor de sculptura lui Julio González și, în același timp – prin păianjenul uriaș parcă dansând, jucăuș și amenințător –, de cea a lui Louise Bourgeois, imaginile lui Halilaj par să se joace un joc de-a v-ați ascunselea cu structurile imuabile de beton și sticlă din fundal. Fragile, semi-abstracte, cu conotații uneori incorecte politic, ele îți reamintesc că nimic nu durează o veșnicie.
Astăzi, o lume întreagă recunoaște că ceea ce s-a întâmplat în Balcani în anii 1990 nu a fost un caz izolat în timp și spațiu, ci o prevestire a unei situații globale potențial înspăimântătoare. Instalația Abetare, pe care Halilaj a dedicat-o „tuturor copiilor ale căror vieți au fost întrerupte și profund marcate de războaiele din întreaga lume“, dar „care știu întotdeauna cum să aducă un viitor mai luminos“, nu este doar un memento, ci și un semn de speranță.