Între 5 și 10 august, s-a desfășurat la Constanța a doua ediție a festivalului de film studențesc SeaWave Film Fest, avându-l ca director pe tânărul actor Alexandru Stavrositu. Prin această inițiativă, în spatele căreia se află multă abnegație, îndrăzneală și efort, Constanța are șansa de a avea un nou brand cultural, un festival de film de scurtmetraje dedicat exclusiv tinerilor regizori, ieșiți din școală, proiectându-și viziunea cinematografică la început de drum. În cadrul festivalului a fost organizat și un masterclass cu Stere Gulea și Nae Caranfil și o expoziție dedicată unui actor emblematic, Jean Constantin, în colaborare cu Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“. Am făcut parte din juriu alături de distinșii Stere Gulea, Mihai Chirilov, Cătălin Saizescu și Domnica Cârciumaru. Într-un decor estival-marin, cu murmurul valurilor în ureche și apusuri fermecătoare, cu tineri voluntari implicați și gazde minunate, la festival au putut fi vizionate filme importante ale cinematografiei românești în regia lui Stere Gulea, Mihai Pîrcălabu, Șerban Marinescu, Nae Caranfil, Bogdan Naumovici, Cristian Comeagă, Cătălin Saizescu, Geo Saizescu, Alexandra Gulea. Nu mai puțin de 32 de scurtmetraje au fost selectate în competiție, astfel încât am putut vedea prin intermediul lor conturul unei noi generații de cineaști, un orizont de posibilitate. Prezența într-un festival de tineret reprezintă, cred, debutul firesc și prima confruntare a acestor tineri regizori, o etapă care dobândește la Constanța relevanța începutului în arta cinematografică.
Premiul întâi a revenit scurt metrajului Cireașa de pe salata de boeuf, în regia și scenariul lui Matei Preda. Nicolae visează să fie un mare chef, dar trebuie să se rezume la rețete tipice de fast food într-un restaurant de cartier, Tiki Taka, deschis pentru o clientelă mediocră, lipsită de rafinamentul unor gurmanzi. Filmul debutează însă cu emisiunea chef-ului François (Viorel Păunescu), care prezintă pe un ton obsecvios-prețios cu note de eseu culinar rețeta unei salate de boeuf, prezentată ca „un haos devenit unitar“. Ca un scheci în toată regula, prezentarea se încheie abrupt cu un happening, asigurat de intervenția insolită, în stilul lui Kramer din Seinfeld, a lui Francis, excelent interpretat de către Cătălin Bucur, care dă buzna în scenă cu un costum care are atașat pe umăr un papițoi în felul lui Kermit, care rezumă în linii mari anatomia unui leneș (la animal ne referim!) și-i trage un pumn în nas chef-ului. Debarcat la fel de intempestiv la restaurantul unde lucrează Nic (de la Nicolae), prietenul imaginar, infatigabilul și vorbărețul Francis îi face viața grea, aducându-i aminte de idealurile care l-au mobilizat în a crea propria viziune culinară și încercând să-i prezinte un tablou împachetat în stil cadou. După program, vine cu un număr de cabaret pentru un Nic debusolat, sastisit, convingându-l să-i privească tabloul a cărui vedere îi redă inspirația lui Nic, care, asemenea ucenicului vrăjitor, inventează o serie de minunății culinare. Momentul apogetic este furnizat de reluarea parțială a scheciului inițial, unde Francis fură cireașa chef-ului François. Cireașa de pe salata de boeuf este un film surprinzător prin imaginarul pe care-l vehiculează, cu o versatilitate ludică punctată de ironie, cu actori care devin memorabili. Ai numeoase momente de comic sec-absurdist à la Wes Anderson, fraze memorabile („Știi că și prietenii imaginari crapă dacă nu-i bagi în seamă?“), o încheiere impecabilă cu un sec „Tot ce pot eu să vă fac e să vă dau un brânci.“ Ceea ce mai reușește Matei Preda este să controleze o fantezie, să joace superb clișeul într-o deconstrucție ironică de mare finețe, să facă personajele, mai ales pe cele imaginare, credibile, să amuze într-un mod inteligent vorbind despre creativitate, inclusiv aceea cinematografică, prin intermediul artei culinare, într-un mod nonconformist, nou și emoționant. Matei Preda este un nume pe care cu siguranță îl voi urmări de acum încolo.
Și ea, de ce nu?, în regia și scenariul lui Mariam Sadi Awad, este o dramă foarte bine construită, cu un cuplu de tineri arabi care trăiesc în România, Laila (Perla Apou Sharaf), studentă la Facultatea de Medicină, și Moataz (Ousama Dabbour). Relația dintre cei doi nu este încuviințată de familia Lailei, care intenționează pentru ea o căsătorie aranjată din copilărie prin intermediul rudelor cu un alt bărbat, Hassan. Mama își amenință fiica cu un unchi, Anwar, care va regla situția. Numai că Laila întâmpină și prejudecățile propriului partener, care-i solicită să se poarte ca o „arăboaică“ să poarte hijabul, să nu fumeze, să își acopere picioarele, pe scurt, să se supună necondiționat soțului și cutumelor „pentru că așa a lăsat Dumnezeu“, fapt care vine în contradicție cu dorința de libertate a fetei, care a schimbat contextul culturii și civilizației arabe cu unul occidental și aspiră la un stil de viață european. Filmul surprinde nu doar tensiunile în interiorul cuplului provocate de această dilemă, punctate de comparația cu un alt cuplu unde bărbatul e arab și femeia e româncă, cât mai ales absurdul unor situații și situări contradictorii în raport cu legea islamică și ideea de egalitate între sexe. Mai subtil decât relevanța conflictului exterior/interior este finețea desenului unei feminități țesute din gesturi: cumpărarea unui buchet de flori (nu bărbatul, ci femeia și le oferă!), aranjatul în fața oglinzii care surprinde punerea în valoare a părului ca recuperarea integrală a unei feminități cenzurate. Regizoarea surprinde stereotipuri și le situează inteligent într-un joc al tensiunilor și reflectărilor, într-un film care se închide bine cu un efect surpriză, între parantezele unei melodii melancolice, un film curat, cu un montaj bun, cu un bun reglaj al momentelor dramatice.
Dansează regina de Maria Mitulescu, scenariu semnat de Teodora Gherman împreună cu regizoarea, surprinde fragmente dintr-o irealitate proiectată prin lentila deformată a unei trip, a unui rapt halucinogen. O adolescentă pe nume Sașa, cu două steluțe argintii lipite de față, este surprinsă de cameră în plonjeu într-o toaletă publică, experimentând acea stare de dezorientare totală a unui junkie. Regizoarea însoțește deformarea orizontului perceptiv de imaginile unei endoscopii unde camera pătrunde în viscere, explorând mucoase, vâscozități. În cadru apar trei femei îmbrăcate în rochii mulate, făcând gesturi lubrice, aflate sub efectul unui drog sau al unei banale intoxicații etilice. Secvențele cu aceste trei personaje și cele cu Sașa și trei prieteni băieți, cu toții high, alternează până când se intersectează și se dilată spre abnorm și grotesc din perspectiva Sașei, cu ochii aproape vitrificați de viziunile coșmarești, grotesc sexualizate care îi rulează în creier. Derapajul psihedelic mi-a amintit pe alocuri de Gaspar Noé cu Soudain le vide pentru ingeniozitatea cu care imaginează această suprarealitate psihotropă. Ca și la Gaspar Noé, există o teroare a celui scufundat în năluciri, aflat într-o imponde rabilitate năucă, căutând o ieșire din labirint. Foarte bună imaginea și colorizarea acestui film semnată de Larisa Țințăreanu, efectele speciale fiind realizate de Cezar Stroe!
Madre al lui Marius Miron este un film auto bio grafic, un film de familie, su biectul fiind chiar mama sa – vezi și titlul filmului –, plecată la muncă în Italia pentru un an de zile, tânărul regizor de azi fiind pe atunci copil. Marius Miron a folosit înregistrări mai vechi cu el copil, cu mama sa, Marcela Miron, la diferite vârste, cu tatăl său, Oleg Miron, cu bunicul său, transmițând în direct emoția celor care o împărtășesc cu o deplină sinceritate. Nu știm ce ascunde „un an de chin, de umilință, de suferință“, care a fost tratamentul acordat unei femei din Republica Molodova care a trecut granița cu acte falsificate, muncind la negru, la îndemâna angajatorului; știm doar că acea absență a fost percepută ca o criză de întreaga familie. Forța filmului vine din această dimensiune personal-biografistă a poveștii de viață, simplă și complicată în același timp.
În obiectiv al lui Ștefan Oprea este în mare parte un film de imagine, cu o tentă alienant-distopică, derulând perspectiva unui cartier cu case trase la indigo, unele abandonate, unde o reclamă se aude la difuzor precum și un îndemn la colectarea de vechituri. O fată pe bicicletă se plimbă pe o stradă populată cu personaje bizare, printre care și o doamnă care fumează cu o intensitate nevrotică, o femeie în vârstă hrănită cu lingurița de un fel de majordom neverosimil în peisaj și un domn în vârstă cu o serie de deformații craniene care încearcă să facă o fotografie la minut biciclistei. Fotografia iese mișcată și fotograful de ocazie ratează momentul unui accident unde fata se împiedică de o grămadă de pietriș. Filmul nu este mai mult de atât, dar montajul reușește să aducă în contrast monotonia unor anunțuri bizare cu un soi de ritm alert dictat de succesiunea rapidă a cadrelor până la climaxul căderii care scapă obiectivului. Ștefan Oprea face un exercițiu de imagine, creator de atmosferă kafkian-suprarealistă, în care-și demonstrează măiestria.