Proza, poezia, literatura de idei
Din beletristica noastră, ce specii literare rezistă mai bine în timp și își păstrează neștirbit mesajul când li se adresează și altora?
În opinia mea, literatura de idei este în mai mică măsură supusă eroziunii timpului decât poezia și proza. Durabilitatea cărților de gândire filosofică, ca și a unor studii literare se datorează și unui fapt obiectiv: toate aceste scrieri pun în circulație concepte, operează cu termeni care au un grad de universalitate (ori, dacă substantivul e prea pretențios, de accesibilitate) mai mare, ceea ce le fac comprehensibile și pentru alții, și dacă se schimbă epoca. Convingerea mea e că în prezent, ca și atunci când au fost scrise, cărțile lui Eliade, Cioran, Noica nu și-au diminuat viabilitatea, profunzimea. La aceste izbânzi certe, se pot adăuga lucrări recente semnate de Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici. Similar, în domeniul studiilor literare, găsesc imperisabile opere semnate de G. Călinescu și E. Lovinescu sau, din vremea noastră, unele studii și eseuri literare avându-i autori pe Nicolae Manolescu, Mihai Zamfir și, din generațiile mai noi, Mircea Mihăieș.
Cum, și proza noastră, poezia noastră n-au asemenea piscuri incontestabile? Sigur că au, întrebarea e retorică. Eminescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu până la Nichita Stănescu, Marin Sorescu, ori, actualmente, Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu, Adrian Popescu (sunt doar câteva exemple, nu o listă exhaustivă!). Însă poezia are o problemă: tocmai din cauza calităților sale (subtilitatea înainte de toate) își împuținează accelerat cititorii în epoca aceasta atât de grăbită, superficială, cucerită de futilități, șocant infantilizată. Și apoi, ea, lirica, mai are dezavantajul că este captivă în propria limbă: adesea performanțele de expresivitate lirică țin strict de cuvânt și sunt greu, de nu chiar imposibil de translatat în alte graiuri.
Iar proza, după începuturile glorioase reprezentate de Creangă, Caragiale tatăl și Caragiale fiul, după solidele construcții narative ale lui Liviu Rebreanu și cele inovatoare ale lui Camil Petrescu, a înregistrat reușite și în perioada complicată a regimului comunist, Marin Preda, Constantin Țoiu, Nicolae Breban, Ștefan Bănulescu și alții, dar această ultimă etapă a avut clar de suferit din pricina imixtiunii ideologice, a nenumăratelor restricții, a cenzurii sufocante. Astăzi, prin cei mai valoroși reprezentanți ai săi, Mircea Cărtărescu în primul rând, proza dă semne că-și redobândește libertatea, anvergura, curajul de a imagina lumi ficționale plauzibile artistic.
Totuși, iată, sunt atâtea exemple că proza și poezia română stau bine și atunci de ce le deplâng, de ce spun eu că nu stau bine? Consider că poezia e în suferință fiindcă își pierde publicul, nu mai există decât prea puțini doritori care s-o citească și să fie capabili s-o judece în cunoștință de cauză. Iar proza momentului, cu câteva excepții, e prea terestră și biografică, joacă pe mize mici, e minimalistă și banală, e în chip deranjant una de tip fotografic, când tocmai ea, proza, ar putea să fie teritoriul tuturor înnoirilor deschizătoare de orizont. Oricum, ambele forme literare sunt accentuat subiective, iar subiectivitatea se perimează foarte ușor: căci în timp se modifică radical așteptările publicului, codurile expresive, criteriile de apreciere etc. Fiindcă tot îl pomeneam pe Constantin Noica: devenirea filosofică, având sensul unei desfășurări de jos în sus, a fost înlocuită în zilele noastre de prefacere, care și-a pierdut caracterul ascensional și e o transformare pe orizontală, oarbă.
Poate mă înșel, și mă contrazic, și sunt confuz (pe alocuri!) creionând un astfel de tablou pentru literatura noastră, dar e ceea ce cred, cu sinceritate. Cunosc: uneori sinceritatea e o calitate, alteori (de cele mai multe ori!), nu. (G.C.)
Cârpeală, peticire, soluții improvizate ca mod de a exista
Câteva observații de sezon, acum în vara aceasta toridă, cum se pare că n-a mai fost nicicând.
Seceta compromite culturile agricole. Și autoritățile statului ce măsuri iau? Eventual, acordă despăgubiri fermierilor. Corect, am fi tentați să spunem. Totuși, în loc de bani cheltuiți așa, fără beneficii, doar ca să se acopere cât de cât pierderile, adică în loc de bani aruncați pe apa sâmbetei, n-ar fi fost mai înțelept să se investească, în atâția ani, aceleași sume în sisteme de irigații, care chiar să apere producția agricolă de asemenea crize și să asigure o funcționare predictibilă, normală, la adăpost de capriciile vremii, a acestui sector economic important? Răspunsul este, evident, da.
Sau situația din turismul autohton. Statisticile ne arată clar faptul că este foarte mic numărul turiștilor străini care vin în țara noastră, în vreme ce, în alte părți, vizitatorii sunt tot mai numeroși, atingând cifre impresionante. Și nu e vorba doar de locurile de recunoscută tradiție, Franța, Italia, Grecia, Spania etc., ci și de unele oarecare, cum ar fi vecina noastră Bulgaria. Ba chiar, românii înșiși preferă destinații din străinătate, nu de la noi (și cheltuiesc sume considerabile pentru vacanțele lor!). Cum se explică situația asta dezamăgitoare, ce fac alții și nu facem noi sau, dacă facem, facem greșit? Prin comparație cu alte țări europene, avem infrastructură de transport și de cazare inferioară, avem servicii turistice modeste și prețuri nejustificat de ridicate. Cum, și autoritățile române n-au întreprins nimic ca să ajute turismul național? Ba da, au acordat (bugetarilor) acele vouchere de vacanță. Dar ele produc mai mult rău decât bine. Căci, neputând fi folosite decât în țară, ele, da, țin în viață unități turistice, care, altfel, prin calitatea ofertei lor (prețuri mari pentru produse turistice îndoielnice), ar sucomba. Le țin în viață, dar nu stimulează cu adevărat turismul, unde e necesar să existe concurență, calitate a ofertei, prețuri corecte/ joase. Și în sectorul acesta intervenția statului, prin aceste vouchere, ni se pare tot așa, o cheltuială păgubitoare, bani duși pe apa Sâmbetei, în loc să se investească în ceea ce ar stimula o dezvoltare coerentă, pe termen lung.
Modul acesta al nostru de a acționa, de azi pe mâine, încercând să acoperim la repezeală o groapă apărută pe drum aici, în vreme ce așteptăm să dăm peste altă groapă care habar n-avem unde se va ivi, dar sigur se va ivi, seamănă cu o permanentă cârpeală, peticire. Ne-am obișnuit să apelăm la soluții improvizate: Să trecem peste acest hop și pe urmă om mai vedea, așa ar suna deviza noastră.
Ceea ce nu are cum să asigure o evoluție firească, temeinică și de durată a unui stat. Înțelepciunea din vechime ne previne: „Nimeni nu pune un petic de stofă nouă la o haină veche; pentru că umplutura trage din haină și ruptura ar fi mai rea.“ Dar, după cum se vede, noi încă nu ne-am însușit această învățătură. Ne împăcăm cu acest fel de a fi: peticire, cârpeală, soluții improvizate, mai peste tot. Declară grevă o categorie profesională, gata, i se rezolvă pe fugă revendicările, ca să se obțină „pacea socială“, indiferent de costuri (împrumuturi externe, creșterea amețitoare a datoriei publice), fără o imagine a întregului, fără grija pentru eficientizarea societății.
Să nu pierdem din vedere: cam totdeauna câștigă cei înzestrați cu viziune, cu capacitatea de a cuprinde spațiul de joc în ansamblul său și cu însușirea de a anticipa, de a-și gândi traseul cu cât mai mulți pași înainte. (G.C.)
Din revistele literare
Horia Gârbea scrie cu înțelegere despre recenta carte semnată de Varujan Vosganian, Dublu autoportret: „O strategie mereu vizibilă în acest volum, pe care l-aș numi roman, este aceea a amânării. Scriitorul are darul de a opri povestea și de a întârzia cursul ei, reușind să n-o transforme într-un policier sau thriller precipitat. El folosește mai multe viteze. În mijlocul episodului apariției scutierilor, găsim un eseu concentrat de trei pagini despre libertate și despre «cele trei trepte» ale ei. Urmează relatarea primei întâlniri a autorului cu regele Mihai în Elveția. Fiecare moment este ridicat de Varujan Vosganian la o altă putere prin raționament sau printr-o referință culturală.“ l În „Expres cultural“ (nr. 7), la rubrica sa perma nentă, Liviu Ioan Stoiciu, printr-o serie de întrebări, schimbă perspec tiva într-o ches ti une pre ocu pantă pentru conducerea Uniunii Scriitorilor, aceea a întineririi organizației de breaslă: „Uniunea e un număr de scriitori tineri-bătrâni, nu o «organizație fără vârstă» care se respectă? Ați auzit de asociații sau de sindicate care să facă inventarul tinerilor și bătrânilor? Intră în Uniune cine dorește (dacă e primit, pe criterii de evaluare ale comisiei de validare a Uniunii). De ce e obsedată instituția Uniunii de… îmbătrânirea Uniunii și e gata să se dea peste cap ca s-o întinerească, eventual forțat (prin relativizarea valorii literare, a profesiunii de scriitor)? (…) Care e problema că tinerii Claudiu Komartin și Radu Vancu și grupul lor năbădăios exclusivist douămiist-postdouămiist (demolator la adresa Uniunii, de altfel, era vorba să apară o Ligă a lor, a scriitorilor tineri condusă de ei, o fi apărut?) nu vor să intre în Uniune?“ l În „Apostrof“ (nr. 7), putem citi mai multe scrisori ale lui Constantin Noica adresate lui Nicolae Bagdasar. Iată ce-i scria el (pe atunci un tânăr învățăcel, nu magistrul de mai târziu) profesorului Bagdasar, într-o scurtă epistolă datată 5 IV 1937, Sinaia: „Mult stimate domnule profesor, Neputând să vă găsesc acasă, am lăsat la tipografie manuscrisul meu despre Cartesieni. Regret mult că lipsa lucrărilor de specialitate m-a împiedicat să fac ceva mai bun. Nădăjduiesc totuși să nu fiu mult în urma celorlalți colaboratori. Vă doresc să scoateți cu bine la capăt greaua sarcină ce v-ați impus și vă reînnoiesc cu acest prilej simțămintele mele de admirație și devotament. Al dumneavoastră, Constantin Noica.“ (Cronicar)