În efigia pe care scriitorimea de azi o forjează propulsatorului memelor modernismului literar, recunoaștem chipul unui N. Manolescu „tăios ca Maiorescu, dar și nestăpânit și capricios ca G. Călinescu, la distanță egală și personalizată de amândoi, în vreme ce în sinea sa visează lovinescian mutații cu care a știut el însuși să țină mereu pasul“ (Irina Petraș, Literatura română contemporană. O panoramă, 1994, reed. 2013, p. 523).
Mă număr printre cei care au avut șansa de a-l întâlni în anii ’70, grație recomandărilor lui Laurențiu Ulici și ale Anei Blandiana. Eram student la umanioare, publicam constant în „Amfiteatru“, „Contemporanul“, sporadic în „Luceafărul“, „România literară“, „Tribuna“, „Ateneu“ etc. și mergeam mai mult la Biblioteca Academiei (la care profesorul Șerban Cioculescu îmi eliberase un permis la sala de lectură și la fondul documentar) decât la unele cursuri considerate de mine plicticoase. „Profesorul-cronicar“ m-a primit în biroul său de la „România literară“ cu un zâmbet ironic, pe care l-am întâlnit de altfel și la Ana Blandiana, semn al deschiderii empatice către cei de lângă tine și, mai apoi, al „contagiunii afective“.
Profesorul și redactorul-șef-adjunct al „României literare“ (la acea vreme redactor-șef era George Ivașcu, pe care Al. Piru mi-l zugrăvise în culori acide și neamicale) avea nu numai capacitatea de a reacționa afectiv, ci și predispoziția de a simpatiza și empatiza. Cu timpul, o rază de simpatie subînțeleasă s-a așezat definitiv între noi, mai cu seamă după ce profesorul Ion Vlad (conducătorul meu de doctorat) m-a recomandat baritonal într-una din întâlnirile de la Cluj. Cercetările de imagistică au demonstrat că, în timp ce observăm starea emoțională a celor de lângă noi (în cazul de față, a mea era mai mult decât evidentă!), memetic vorbind, sunt stimulate aceleași structuri neuronale reactivate ori de câte ori noi înșine trăim emoțiile respective. Am în vedere „emoția“ cu care Nicolae Manolescu îi invoca (în particular, dar și public) pe George Călinescu („în materie de literatură“) și pe George Ivașcu (referitor la cariera lui literară și universitară sau la protectoratul politic și civic). Gestul lui George Ivașcu de a „da pe mâna“ unui necunoscut în „branșă“ cronica literară a hebdomadarului „Contemporanul“ – cea mai importantă publicație culturală din România anilor ’60-’70 – explică tonul moderat al vocii postdecembriste a „liberalului Manolescu“, cel care, la vârsta de 22 de ani (fără a fi membru de partid și cu un „dosar de cadre“ incomod ideologiei comuniste) scria recenzii săptămânale alături de G. Călinescu și Al. Piru. Să mai adăugăm că același George Ivașcu i-a asigurat și Anei Blandiana o rubrică permanentă la „Con temporanul“ (revistă unde am și debutat, de altfel) și mai apoi la „România literară“, fapt ce îmi explică nu doar flerul literar al „decidentului“, ci și curajul de a „arunca în scăldătoare“ pe cei care nu aveau altă cale de acces. În contextul unor strategii inteligente de a intermedia politico-ideologic, exemple similare se pot întâlni, de altfel, pe întreaga durată a intervalului ’60-’70, confirmând faptul că, dincolo de unele „accidente“ și „rivalități“, putem vorbi și despre o „solidaritate“ intelectuală subterană.
Îmi amintesc de serile văratice de la Sibiel, în care Nicolae Manolescu rememora (cu umor bine temperat) tehnici de a fenta politic, recte de a rezista ofertei faustice venită din partea unor indivizi cărora le respecta, în primul rând, inteligența.
Episodul cu telefonul venit de la „tovarășul Dulea“, cel care se ocupa de cultură din partea partidului, este memorabil și îl întâlnim invocat atât în memorii, cât și în diverse convorbiri matinale cu un campion sau nocturne cu un insomniac. Este vorba despre volumul Urcarea muntelui, de Ileana Mălăncioiu, popularizat de către Monica Lovinescu la Radio „Europa Liberă“ în legătură cu aluziile referitoare la acapararea de către Ceaușescu a domeniilor de la Sinaia, despre care Manolescu nu scrisese, fiind… „bolnav“. Invitația tovarășului Dulea de a fi prezent cu orice fel de text în „numărul cu pricina“, taxată de Valeriu Cristea drept favor politic, este cotată de Manolescu drept abilitate politică venită din partea unui politruc care nu era deloc „idiot“. Așa că în 1985, despre Urcarea muntelui s-a vorbit la Radio „Europa Liberă“ și s-a scris în „România literară“ de către Nicolae Manolescu. Ar fi multe de consemnat, mai cu seamă despre „reflexele hruscioviste“ ale lui Ceaușescu. Faptul că Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie, după ce a fost ținută vreme de un an „pe tușă“, va fi publicată în ziua în care sovieticii invadează Cehoslovacia – după lansare antologia fiind retrasă din librării și topită – îmi amintește de implicarea lui Hrușciov în publicarea cărții O zi în viața lui Ivan Denisovici de Aleksandr Soljenițîn, dezghețul cultural luând sfârșit la 1 decembrie 1962, când Hrușciov a vizitat „Galeria Manej “, o expoziție în care erau prezente mai multe lucrări de „avangardă“, pe care Hrușciov le-a descris ca „rahat de câine“, declarând că „și un măgar poate să mânjească cu coada o pânză și să iasă artă mai reușită“… După o săptămână, „Pravda“ a lansat un apel pentru „puritate artistică“…!
Despre inculți și „pseudocultul“ (inculți funcționali), Manolescu avea o teorie personală: incultul este un ins inofensiv care, din motive ce de regulă îl depășesc ,„nu a făcut școală“. „E vai și-amar de capul lui“!… și prin urmare acesta nu are nicio pretenție în plan social: nu vrea funcții, nu dorește gradații de merit; pe scurt se mulțumește doar cu ceea ce i se ordonă să facă la locul de muncă. În schimb, „pseudocultul“ (incultul funcțional, „activistul de partid“) a făcut „ceva școală“ (la seral, fără frecvență sau la „instituții specializate“ fiind trimis de partid) și, prin urmare, se consideră îndreptățit să „dea replici“, indicații sau, mai grav, verdicte. Ceea ce nu era cazul în situația invocată de „telefonul lui Dulă“.
Discutam adesea despre faptul că, o bună parte dintre noi (profesorii de română) eram solicitați, pe lângă muncile agricole, să citim și să corectăm (doar gramatical!) diverse telegrame, scrisori omagiale, angajamente ș.a.m.d., redactate de către sindicaliști, activiști etc. Îi povestisem cum, într-una din telegrame, am întâlnit sintagma „cuvântările isterice“ în loc de „istorice“ ale secretarului general. Ce efect poate avea un schimb de vocale (!), mai ales atunci când Ceaușescu împlinea o vârstă rotundă și toate numerele de ziare și reviste trebuiau consacrate aniversării „celui mai iubit fiu al țării“! Într-o atare conjunctură, Manolescu ne povestea cum se „înțelesese“ tacit cu Ivașcu să absenteze „motivat“ trei săptămâni din redacție, sub pretextul că era bolnav. Se pare că Ivașcu marșa la atari chestii „subtile“, având în vedere că „redactorul-șef -adjunct“ le solicitase, în schimb, colegilor de redacție să scrie „măcar într-unul dintre numere ceva cu Ceaușescu“. Și au scris, toți, cu excepția celui bolnav, firește! Valeriu Cristea, care se „conformase“ și era foarte supărat (pe situație, nu pe sine!), i-a reproșat că este tolerat de Ivașcu, redactorul-șef al „României literare“ fiind taxat drept o mediocritate care făcea jocul partidului. Aceasta, în condițiile în care redactorul-șef al „României literare“ – considerat de N. Manolescu „unul dintre cei mai mari gazetari culturali din istoria epocii comuniste“ – nu i-a solicitat acestuia niciodată un articol despre Ceaușescu. Cu sinceritatea lui dezarmantă, Manolescu ne spunea surâzând că nu știe ce-ar fi făcut într-o atare situație dificilă, având în spate peste 20 de ani de cronică literară și nenumărate acte de „binefacere“ girate de Ivașcu.
De altfel, cronica literară poate fi considerată nu doar nucleul „desenului din covor“ a cărților sale – Metamorfozele poeziei (1968), Contradicția lui Maiorescu (1970), Sadoveanu sau utopia cărții (1976), Introducere în opera lui Alexandru Odobescu (1976), Arca lui Noe (3 vol., 1980-1983), cele 7 volume de Teme (publicate între 1971 și 1988), Despre poezie (1987) etc. –, ci ea constituie însăși urzeala gândirii critice a lui Nicolae Manolescu fixată definitiv în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008). Și, de ce nu, una dintre formele de rezistență din istoria literaturii noastre postbelice? Pentru că, în deslușirea „temelor“ manolesciene, cititorul cărților recenzate de acesta pe durata a 32 de ani este invitat să urmărească acribios firul de aur al literaturii țesut cu migală și artă de către scriitorul român. Odată relevat, „desenul din covor“ îl transformă pe fericitul descoperitor într-un deținător al căii de acces al inefabilului literaturii, oferindu-i-se șansa de a (supra)viețui.
Am pledat despre rolul Profesorului Manolescu în consolidarea statusului de replicatori culturali ai memelor modernismului literar știut fiind că, în opțiunea lui H. Plotkin, analoagă genei din planul biologic, mema reprezintă o „unitate de moștenire“ a culturii (v. Darwin Machi nes and the Nature of Knowledge, 1993; Non-genetic transmission of information: Candidate cognitive processes and the evolution of culture. Behavioural Processes, 1996), iar în cea a lui R. Brodie (v. Viruses of the Mind: The New Science of the Meme, 1996), mema este o „unitate de informație“ (un fel de unitate atomică a culturii) care se poate transmite prin comunicare și care influențează comportamentul uman, având în vedere faptul că memele sunt niște „unități-bloc“ ale cunoașterii (niște „pattern-uri de cunoaștere“) care ajung involuntar în creierul nostru. Evident, ele sunt uneori utile, ca în cazul canonului modernist, alteori nu, așa cum se întâmplă în cazul unor concepte greșite, a unor prejudecăți etc.
Discutând despre „contagiunea afectivă“, Nicolae Manolescu îmi mărturisea că „i-a folosit foarte tare“ contactul cu omul, cu cel din spatele operei, care nu se poate să nu te „influențeze“. De aici mărturisirea că este de-a dreptul „imposibil“ să scrii „absolut corect, decisiv, clar și, eventual, negativ“, despre cartea unui confrate decedat de curând sau despre romanul unui scriitor care are un cancer, spre exemplu. Nu se poate omenește!, subliniază cu onestitate cronicarul. După cum, nici să eviți cartea, nu e o soluție. „Obligația criticului“ rămâne aceea de a scrie despre cărți, indiferent de starea autorului. Situația este oarecum identică celei de la „curs“ și „seminar“ în care nu este tolerată nicio ingerință a (inter)activității. În opțiunea lui Manolescu, rolul profesorului constă în a expune studentului/elevului părerea lui, în a prezenta judecata sa autorizată asupra unei probleme, a unor cărți, a unui autor și în a-l determina („obliga“) să citească și apoi să vină – după (re)lectură! – cu părerea lui. Nu înainte de a ți-o spune, tu, ca profesor! Pentru că, în opțiunea lui Nicolae Manolescu, profesorul trebuie să fie și să rămână profesor: „de aceea a făcut școală, de aceea a învățat anumite lucruri pe care trebuie să le „predea“ cu probitate celor tineri. Evident, studentul/elevul poate să și „contrazică“, dar abia după ce a citit cartea! În principiu, memele nu sunt nici bune, nici rele, pe motiv că ele vor doar să se înmulțească și să se răspândească. De regulă, cultura este formată din meme care au condus la progres, deși de multe ori printre ele se află și prejudecăți care s-au opus propășirii. Spre deosebire de gene, care se transmit vertical (de la o generație la alta), memele se pot transmite atât vertical, cât și orizontal, chiar în cadrul acelorași generații.
Didactic, Profesorul Manolescu pare un conservator. El a fost însă un umanist, deschis dialogului argumentat și fundamentat științific. Criticul de întâmpinare, cronicarul, s-a considerat unul dintre „zecile de cartografi, silitor și modest benedictin al ideii că fiecare se cuvine judecat după ce a realizat, oricât de mare ar fi depărtarea la care se află harta lui de harta ideală pe care, în naivitatea lor, iubitorii de literatură o cred posibilă“.