În copilărie, când am avut primul pix, mi s-a părut că țin în mână un instrument miraculos. Lua locul tocului, al stiloului, ambele cu penițe de obicei proaste, căci erau din cele ieftine, și ambele dependente de cerneală, adică de călimară. Pixul folosea o pastă pe care, atunci când se consuma, o înlocuiam cu alta cumpărată de la papetărie. Deodată, cu pixul, scrisul devenea mult mai simplu, mai comod. Oricum, atunci, în primii anii, pixul era un obiect deosebit de prețios, greu de procurat, mai ales când era de calitate. Astăzi, a devenit cel mai banal lucru, o ustensilă din categoria consumabilelor extrem de accesibile, uneori de unică folosință. Totuși, soarta pixului nu este cea mai rea. Spre deosebire de alte obiecte care făceau parte din obișnuința noastră și au dispărut, pixul a rezistat în timp, îl întrebuințăm și astăzi, mereu, peste tot. S-a banalizat, dar a supraviețuit.
Alte obiecte n-au avut norocul ăsta, au căzut definitiv în desuetudine, nu mai sunt utilizate, există doar ca piese de muzeu ori pentru plăcerea unor rafinați amatori de muzică și a unor colecționari excentrici. Să numim câteva: gramofonul, patefonul, pick-upul, magnetofonul, casetofonul și derivatele, discuri, casete etc., ca să ne referim la aparatele muzicale de reproducere a sunetului. Chiar și cele din grupul înrudit, de redare a imaginii în mișcare, diversele tipuri de aparate video, se perimează în chip accelerat.
Cum observăm cu ușurință, toată această schimbare la față a lumii în care suntem puși să ne mișcăm se datorează, în primul rând, teribilei revoluții tehnologice. Universul nostru cotidian devine mereu altul, se transformă cu o viteză uluitoare, iar această transformare a sa, practic, ne silește să ne transformăm și noi. În destule situații, nici nu izbutim să ținem pasul, să ne adaptăm la noile realități, la noile exigențe tehnologice și atunci se întâmplă să rămânem straniu suspendați între o lume care nu mai există și alta căreia nu-i găsim cheia care s-o deschidă. Oricum, nu e exagerat să afirmăm că, într-o viață de om, am ajuns, de fapt, să trăim mai multe vieți, în universuri diferite. Mereu și mereu, prin această raportare la obiecte, unelte, instrumente, device-uri mereu înnoite, la care suntem obligați, ni se modifică activitățile, obiceiurile, profesiile, preferințele, însuși felul nostru de a acționa și de a fi. Vrând, nevrând (mai degrabă nevrând!), sfârșim, în mod repetat, prin a fi alții decât eram.
Telefonul cu disc sau cu taste a devenit o amintire tot mai palidă. Nu mai avem agendă telefonică și nu mai memorăm numere de telefon. (Mulți dintre noi nu mai ținem minte nici chiar propriul nostru număr de telefon!) Nu mai avem nevoie de atlase rutiere, nici nu mai trebuie să mergem la bibliotecă pentru a consulta dicționare și enciclopedii. Nici să ascultăm radioul sau să cumpărăm ziare pe hârtie ca să aflăm diversele noutăți ale zilei. Nici să urmărim buletinul meteo, la radio sau la televizor. Nici să avem la noi un calculator cu ajutorul căruia să efectuăm calcule mai complicate, sau o lanternă cu care să ne luminăm calea pe întuneric, sau o agendă care conține datele noastre medicale ori un aparat special care să ne monitorizeze pulsul și să ne numere pașii. Chiar și aparatul fotografic ori camera video cele mai performante au cam fost scoase din joc. Chiar și de ceasul deșteptător ori de albumul cu poze personale ne putem lipsi astăzi. Chiar și cardul bancar, cucerire de ultimă oră, devine, ca să zicem așa, o cucerire de penultimă oră, fiindcă putem acum să facem plăți cu telefonul.
Da, telefonul mobil conectat la internet și înzestrat cu enorm de numeroase aplicații surprinzătoare, extraordinar de utile, îndeplinește pentru noi toate aceste funcții și încă multe altele, dovedindu-se a fi minunea vremurilor noastre. Telefonul mobil chiar este o extensie uluitoare a minților noastre. Un dispozitiv magic care ne permite, de pildă, să comunicăm, să fim în legătură directă, în orice clipă, oriunde ne-am afla, cu orice loc de pe pământ. În urmă cu cincizeci de ani asemenea chestiuni păreau povești, proiecția unei imaginații mult prea bogate, creatoare de ficțiuni SF irealizabile. Nicidecum nu erau privite ca elemente din care ar putea vreodată să fie compusă realitatea noastră cotidiană.
Așadar, lumea se metamorfozează vertiginos, ne depășește incomensurabil așteptările, capacitatea anticipativă, putința de a cuprinde întregul și de a-l înțelege. Iar direcția în care se îndreaptă este neliniștitoare. Avem de-a face cu acest exod nemaivăzut înspre spațiul virtual. Mihnea Măruță, autorul unei cărți întru totul remarcabile, Identitatea virtuală, pune în discuție această temă crucială: cât din ce mai însemnăm noi se petrece în viața reală, în lumea fizică, cu identitățile noastre aievea și cât din noi s-a refugiat acolo, în universul rețelelor digitale, unde ne-am/ ni s-au creat identități virtuale, euri virtuale, existențe virtuale, o țesătură sofisticată de dubluri ale noastre cosmetizate, desprinse total de ceea ce suntem noi în lumea fizică. Are dreptate Mihnea Măruță: „Rețelele virtuale modifică omenescul, adică semnificația faptului de a fi om.“
Dacă conștientizăm lucrul acesta, atunci, în chip limpede, se conturează concluzia: astăzi pierdem nu doar diferite obiecte de care eram atașați, ci pierdem o lume în întregul ei, schimbarea este de o profunzime nemaiîntâlnită, căci afectează însăși esența omenescului.