Obiecte dispărute. O lume pierdută?

ARGUMENT

Un CD poate că încă mai ținem minte cum arată; fie și numai pentru că, în momente dificile, anumite analize se dau acasă „pe CD” – un CT, de pildă; sau un RMN – vin pe CD. Dar o dischetă? Dar sunetul unei mașini de scris – rutină cândva învăluită în fum de țigară și arome de cafele? Dar un telefon public de la care puteam să sunăm – mai întâi „cu fise” (de 3 lei), apoi cu cartelă? Tocul de scris? Creta? Creta colorată – nu markerul de astăzi?Asta, dacă e să ne rezumăm doar la unelte de scris și la derivatele acestei lumi, bunăoară obiecte de la începuturile erei digitale. Să mai spunem? Casetofonul? Magnetofonul? Benzile de casetofon? Sifoanele și (destul de) periculoasa mașină unde se încărcau sifoanele?Viața obiectelor – a multor obiecte – e scurtă. La unele, parcă nedrept de scurtă. Obiectele dau, ele însele, conturul unor lumi. Dispar unele obiecte, dispar tot mai multe obiecte – deci, dispare lumea noastră?

 

Flavia ADAM

Ceea ce suntem pe cale să descoperim

Dispariția anumitor obiecte din viața cotidiană reflectă nu doar evoluția tehnologică, ci și o schimbare profundă a modului în care interacționăm cu informația și cu ceilalți. Viața noastră s-a transformat radical, iar multe dintre obiectele care odată ne însoțeau zi de zi au devenit relicve ale unei epoci trecute.

România, la fel ca multe alte țări, a experimentat o serie de schimbări tehnologice și sociale, care au dus la dispariția sau la înlocuirea anumitor obiecte. Fiind născută în anul 1982, pot spune că, spre deosebire de copiii mei, am avut ocazia de a folosi câteva dintre aceste obiecte „uitate“. Primul de care îmi amintesc este telefonul fix cu rotor, așezat pe o măsuță, pe hol. Apoi, casetofonul cu bandă și un CD-player, CD-urile și dischetele, cândva simboluri ale inovației acelor vremuri, fiind înlocuite de stocarea cloud și de streaming-ul digital. Pe dischetă, de exemplu, am stocat prima lucrare de licență. Cu mulți ani înainte de a achiziționa calculatorul, tata îmi cumpărase o mașină de scris. Deși abia începusem ciclul gimnazial, cochetam deja cu poezia, așa că a fost cel mai frumos cadou, cu toate că era un obiect la mâna a doua. Ulterior, am înlocuit mașina de scris cu tastatura, iar flash-urile legate de sunetele bătăilor pe taste au rămas doar niște nostalgii.

Îmi amintesc, de asemenea, și de căzile de tablă, de radioul cu lampă, de discurile de vinil, de cărțile de telefon, de diafilmele cu povești, de sticlele de sifon, de sucul Bem Bem, de marmelada la kilogram sau de glucoza sub formă de bulgări, pe care vânzătoarea, pentru a o dezmembra, o spărgea cu ciocanul.

Ultimul an în care am folosit un telefon public a fost anul 2003. Comunicarea instantanee prin smartphone-uri a redefinit modul de conectare cu apropiații, accesibilizând și facilitând transmiterea de informații și conectarea umană la alt nivel.

Un obiect la care am renunțat parțial a fost creta, după ce școala a fost dotată cu table interactive. Totuși, încă le mai ofer elevilor mei din clasele primare cretă colorată, pentru a desena pe trotuarele din curte. Le place, deși sunt familiarizați cu tehnologia.

E posibil ca dispariția anumitor obiecte să lase o amprentă asupra memoriei colective, asupra istoriei cotidiene. Îndepărtându-ne de ele, ne îndepărtăm, în anumite privințe, de o parte din subiectivitatea și cultura noastră. Însă, chiar dacă unele obiecte dispar, alte forme de expresie și de comunicare emerg. Înlocuirea lor nu înseamnă neapărat o pierdere totală; este, mai degrabă, o transformare a modului în care ne raportăm la lume. Așadar, deși unele lucruri dispar, viața continuă să evolueze, iar noi ne adaptăm la noile realități ale existenței noastre. Dispariția obiectelor nu este un sfârșit, ci un proces continuu, care ne îmbogățește cu noi experiențe și modalități de a înțelege lumea din jurul nostru. Poate că ar trebui să ne concentrăm nu atât pe ceea ce am pierdut, ci pe ceea ce suntem pe cale să descoperim.

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Mintea depozit sau argumente pentru muzeul personal

Calculatorul și discheta care să înmagazineze memoria calculatorului au apărut în universul meu cam deodată, după anul 2000. Primele o sută de dischete s-au adunat în cîteva săptămîni, cărți, manuscrise, scanări de documente care trebuiau salvate pe vecie. Capturam și dialogurile de pe e-mail, pe care le aveam noaptea, cu Ion Zubașcu, Vasile Spiridon, Luca Pițu și alții. Aveam o discheotecă pe cinste, cu etichete pe fiecare, cu precizări de conținut. Mi-am cumpărat suporturi pentru dischete, cutii speciale. Foto ­grafiile, din păcate, erau mari și nu încă peau prea mul te pe o dischetă. Cînd s-au adunat peste o mie de dischete m-am uitat cu îngrijorare, le pierdusem șirul. Noroc că a apărut, între timp, CD-ul. Am trecut la transferul memoriei dischetelor pe CD-uri. Zeci, sute de suporturi cu CD-uri s-au adăugat stivelor de dischete, la care nu puteam renunța, firește. Am adunat muzică multă pe CD-uri, tocmai învățasem cum să o piratez de pe internet, filme descărcate alandala, ca să le vedem mai tîrziu, cărți în format pdf. etc. Muncă! În cîțiva ani a apărut USB-ul și memoriile externe, mult mai ușor de manevrat. Am luat-o de la capăt cu munca, transfer de pe CD-uri, pe USB-uri, memorii externe, memorii infinite. Am renunțat. Nu mai aveam viață pentru trăit, aveam viață doar pentru conservat fragmente de viață.

Viața mea este un roman, spunea, pe vremuri, orice om, gîndindu-se la episoadele de viață petrecute: copilărie, școală, prima dragoste, război, căsătorie, alte necazuri. Nu cred că oamenii mai au acum capacitatea de a se asculta unul pe altul, să asculte romanul vieții celuilalt, așa că aceste povești de viață se consumă în gol. Cu ce am putea înlocui romanul vieții? Cu muzeul personal, în care să adunăm cele cîteva lucruri care ne-au marcat de-a lungul vieții, pe care să le punem pe un raft, iar acestea să acționeze ca niște holograme care să emane viață, istorie. Ce aș aduna eu, m-am întrebat, în acest muzeu personal? Prima fotografie, de pe la trei, patru ani, lampa cu gaz din copilărie, la care am citit primele cărți, aparatul de radio pe care mama îl ștergea cu spirt, ca să nu se strice vreodată. Apoi, pozele cu părinții, vreun caiet cu primele poezii scrise (un fel de mers de-a bușilea spre literatură!), vreo scrisoare de dragoste, primită sau trimisă, oricum sentimentul se concentra în oricare literă. Dar și magnetofonul înfoliat, adăpostit în boxa plină de lucruri îngropate în timp, cînd îl văd aud imediat mugurii de fluier sau litaniile rock ale lui Vanghelis. Dar și o poză de la nuntă, cu doi oameni care se vedeau unul prin celălalt, apoi o poză cu copilul care o lua de-a bușilea spre lumea cea mare, tot mai mare. Aș mai reține vreo carte, dar nu dintre cele scrise, ci dintre cele citite. Poate Aventurile lui Tom Sawyer sau Martin Eden sau Călătorie la capătul nopții…? Și restul lucrurilor, milioanele de fotografii, imagini, impresii din călătorii mai mult sau mai puțin utile/ inutile? Miile de cărți citite, miile de pagini scrise? Și memoria infinită a calculatorului, miile de dischete, de CD-uri, de memorii externe? Rămîn în mintea depozit, intrînd în acest compost de viață, istorie și memorie care hrănește ceea ce Miron Costin numea viața lumii: „Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii, și mai mult cumplite./ Și ca apa în cursul său cum nu să oprește./ Așa cursul al lumii nu să contenește.“ Nec plus ultra!

 

Mircea BÂRSILĂ

Un nou portativ mentalitar

Nostalgia trecutului – cel imediat și cel îndepărtat – are o dublă motivație: este expresia funcției idealizante a amintirilor noastre, înglobate în sfera cu înțelesuri mai largi a memoriei, și, respectiv, o formă pasivă de protest față de prezentul mai mult sau mai puțin ostil. În ceea ce privește raportul dintre amintiri și memorie este relevant următorul aforism – de o frumoasă subtilitate – al lui Gheorghe Grigurcu: „În timp ce Memoria are luciul unei pietre tombale, Amintirea, aidoma unei semințe, conține un germene vital care promite resurecția“.

Probabil că refugiul în trecutul „frumos și bun“ este impus de sentimentul că, din păcate, prezentul nu se arată a fi o „schiță“ atrăgătoare a unui viitor într-adevăr luminos. Semnalele a ceea ce urmează par a ne obliga pe mulți dintre noi – cei care ne-am bucurat, cândva, de utilitatea magnetofonului și a altor „jucării“ ieșite atât de repede din uz – la o grăbită ajustare a identității noastre, sub semnul postmodernei dezorientări ontologice. În același timp, „vlăstarele“ celor mai tinere promoții și generații se racordează la noile oferte științifice – printr-o firească/naturală

 

integrare în noua paradigmă umană – fără să-și facă probleme în ceea ce privește dualitatea darului prometeic (inteligența umană) pe care cei „străvechi“ au intuit-o și, în consecință, l-au sancționat, în mitul creat de ei, pe „binefăcătorul“ Prometeu.

Incredibila dezvoltare a industriei – ajunse, acum, într-o nouă eră (era digitală) – a înlocuit „Orizontul lui Orfeu“ (în care omul nu era subjugat finalismului utilitar) cu „Orizontul lui Prometeu“: un orizont al praxis-ului, „care, trăgându-și originea dintr-un act de libertate în natură, se comportă ca libertate împotriva naturii“. Din rolul de „jucător“ în necontenitul joc al Devenirii, omul a ajuns o „jucărie“ într-un joc „în care semnificanții capătă autonomie și se sustrag oricărei reguli cu excepția regulii hazardului absolut“ (Mihai I. Spăriosu, Resurecția lui Dionysos).

În descrierea civilizației care și-a depășit, prin statutul ei golemic, componenta spirituală, de care depinde coerența relației dintre cultură și civilizație, inclusiv cea de astăzi (culminând cu fascinația pentru inteligența artificială, dar și cu enormul arsenal nuclear), Anton Dumitriu citează o veche parabolă ebraică potrivit căreia un rabin ar fi construit „un fel de momâie, un caloian uriaș, un Golem, căruia i-a dat viață, dar nu a putut să-i dea și suflet. Golemul, forță oarbă declanșată, distrugea tot ce întâlnea în cale, numai prin activitatea lui, fără vreo intenție malefică; taumaturgul nu-l mai putea stăpâni, monstrul scăpa voinței lui“ (Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice).

Suntem, vrând-nevrând, cei dintâi locuitori ai unui nou portativ mentalitar. Aflată într-o necontenită mișcare, lumea își schimbă, de la o etapă istorică la alta, conturul.

 

Adrian BODNARU

Viața scurtă a obiectelor

Nimic nu mă sperie mai mult decât căutarea unui obiect pierdut. Sunt cel mai prost căutător pe care-l cunosc. Un arheolog cu două mâini stângi în care șpaclul și pensula n-au ce căuta și, cu atât mai puțin, ce găsi. Un detectiv particular pe care nu l-aș angaja nici dacă m-ar ucide gelozia că așteptarea mea cea mai mare mă înșală cu unul tânăr.

Aleg mereu să nu tulbur somnul de veci al lucrurilor pierdute, oriunde s-ar petrece el, în casă ori afară. Și, să fiu sincer până la capăt, las păcatul acestei profanări în seama cui pot.

Eșecul căutării mi se pare atât de evident și greu de suportat, încât, de câte ori îmi încep numele cu literă mică, am grijă să nu mă pierd cumva, nici măcar cu firea, fiindcă sunt sigur că nu m-aș mai regăsi. Și, decât să mă caut, m-aș face unul nou.

Cu ultima carte, până la un punct, dar nu final, am procedat conform credinței mele. Mi-am făcut alta, îngrozit de-a-i porni în căutare. Dar ea, ca orice carte bună, de identitate, s-a întors aproape singură de pe tărâmul celălalt — spațiul dintre tăblia patului și perete, un fel, pe tărâmul acesta, de Săpânța lucrurilor pierdute prin casă în care turistul din mine s-a oprit la bufetul satului, în timp ce grupul vizita cimitirul. Identitatea s-a întors cu un inel, pierdut după ea, însă într-o viață deja ilegală. Ca orice carte bună?

Viața scurtă a obiectelor din era digitală nu mi se pare deloc o nedreptate, ba dimpotrivă. În rândul lor, nici mortalitatea infantilă nu mă zdruncină prea tare dacă face parte dintr-un mâine personal cât mai „la purtător“.

Era digitală îmi place, de fapt, fiindcă e blândă cu mine. Supraviețuiesc lucrurilor, iar asta e în sine un lucru bun. Chiar dacă a rezista dischetei, CD-ului, până la urmă, nu e mare lucru. Ar fi, dacă aș supraviețui mesei, patului, de pildă. Dar așa ceva nu e posibil, oricât de mult aș merge la picnicuri și aș dormi pe iarbă. Iar, dacă din fumul țigării și aroma cafelei a dispărut mașina de scris, eu nu m-am mișcat de acolo. Stau cu un laptop căruia, sunt sigur, îi voi supraviețui. Atât de sigur ca medicina că fumului și aromei, nu.

Și, continuând pe drumul certitudinilor, o parte a mea va rămâne mereu înaintea erei noastre digitale. Partea marilor zăpezi, a celor de altădată, care își petrece nopțile pe o saltea umplută cu benzi de magnetofon și casete înregistrate cu foșnete de la radio Luxembourg visând că-și lansează cărțile de poezie în fața unui public ce umple până la refuz o cabină telefonică, iar, în timp ce acordă autografe, fisele cad în aparatul la care vocea unei iubiri interurbane se întrerupe. Odată cu visul, când timpul șuieră ca un sifon trecând prin siropul de zmeură al unei duminici în care, pentru câtă lumină mai e, ca acum, în septembrie, se spală geamurile. Aici, în septembrie, unde Creta apare ca substantiv, dar doar în dicționarul de sinonime al vacanței trecute.

 

Hanna BOTA

Luntrea dintre apele țesăturii

În primii ani de școală, vacanța de iarnă o petreceam la casa de la țară. Mama instala un război de țesut moștenit de la bunici, lemnele din care era îmbinat erau deja lucioase și tocite de atâta utilizare. Toată instalarea era anevoioasă și dura mai multe zile. Căci, după ce componentele erau puse cap la cap și îmbinate, urma întinderea firelor lungi numite urzeală, atât de lungi cât să fie de ajuns pentru câteva cuverturi, atâtea câte era hotărâtă mama să țeasă. Apoi ea pregătea ițele, pe care le combina după niște modele desenate pe foile mari ale unui caiet uriaș în pătrățele, care îi arătau modelul (floral, geometric, în dungi, depinde de ceea ce voia să creeze). Era o întreagă magie cum, numărând firele, le suspenda pe ițele prinse în șir pe un suport ca o nuia de lemn, care traversa toată urzeala. Ele asigurau schimbarea modelului, după ce pătrățica în cauză a fost țesută, urmând apoi un alt pătrat, apoi un altul, pentru ca apoi geometria inițială să fie transpusă de pe foaia din caietul uriaș pe cuvertura de pe războiul de țesut. Era multă muncă, ore în șir sta mama aplecată peste firele întinse, dar apoi, spre primăvară, când începeau să se topească zăpezile și picura streașina, când iarba crudă își scotea firele din noroaie, războiul de țesut se demonta. Mama desfăcea metri de țesătură, surfila marginile, punea roată ciucuri sau împletea dantelă…

În săptămânile de iarnă, treaba mea era să fac mosoare pe învârtitoare și să le fixez în suveică, de câte ori se termina firul. Focul duduia în sobă, în cuptor erau puși la copt dovleci, mere sau cartofi. Îmi plăcea munca asta. Suveica avea formă de luntre și, lansată cu o anumită viteză printre firele urzelii, ca printre valurile despicate ale unor ape, desfășura firul de bătătură de-a lungul țesăturii. Dacă urzeala era de obicei din fire de ață neagră, mosorul avea fire colorate de lână, roșii, verzi, maro, în funcție de model. Era fascinant să vezi cum în fața ochilor prinde viață pătura de lână cu care ne vom înveli sau vom acoperi canapeaua, dormeza… Iar în orele de muncă, destul de monotone, citeam carte după carte sau îmi închipuiam tot felul de povești pe care mi le spuneam în gând: era forma mea de „a scrie“ proză încă de pe vremea aceea…

Vara trecută, am avut un scurt răgaz de a ne duce până la casa de la țară. Aflată foarte aproape de Cluj, a rămas nelocuită de când părinții s-au mutat „dincolo“. Grădina e în paragină, gardurile au căzut, pereții s-au scorojit, s-a năruit o parte din acoperișul care apăra șura de ploi. Acolo am descoperit lemnele tocite ale războiului de țesut, lustruite de mâinile mamei. Am descoperit învârtitoarea, mosorașele și suveica, lucioasă și ea de la atâta atingere. O viață de muncă și nopți de nesomn pitite în câteva lemne. Le-am mângâiat. Am luat suveica și i-am adulmecat aroma de lemn vechi, sudoarea mâinilor mamei. Cum trec lumile!

Îmi pare rău că n-am luat cu mine suveica. Dacă o să mă întorc, promit să n-o las acolo, se va pierde și se va duce împreună cu ea o parte dintr-o lume care oricum a dispărut.

 

Liviu CAPȘA

„Sufletul obiectelor“

Conform definiției din DEX, obiectul este „un corp solid, de obicei prelucrat“ (de mâna și mintea omului, ar trebui adăugat), pentru a-i da o numită întrebuințare, iar lucrul, cu care adesea se confundă, ar fi ceva, generic vorbind, „care există în afara ființelor“.

Așadar, putem spune că, însoțind omul, stându-i aproape și ajutându-l în toate clipele vieții sale, obiectele sfârșesc prin a se umaniza, chiar dacă vin, cum am văzut, „din afara ființelor“.

Acest fapt a fost observat și înregistrat, cu finețea spiritului său, de marele poet Petre Stoica, iar urmarea firească a fost volumul de versuri Sufletul obiectelor.

Desigur, despre lucruri au mai scris și alți autori, iar G. Călinescu le-a adus chiar și o frumoasă laudă lirică, ce-i drept, cam de pe o poziție ideologică îndoielnică, lăsându-le totuși înghețate în lumea lor pur utilitară.

Spre deosebire de divinul critic, Petre Stoica, cu înțelegerea sa plină de empatie, merge mai departe, observând că, utilizate în funcție de contextul vremurilor, obiectele și lucrurile, ca și oamenii, sunt supuse, cu timpul, ruginei inutilității și, la un moment dat, chiar dispariției.

Acestei laturi a destinului lor le dedică poetul Insomniilor bătrânului elegiile sale post ­moderne, frăgezindu-le cu o ironie caldă și melancolică, deopotrivă. Un rafinament al simplității mângâie fiecare obiect, oricât de neînsemnat ar fi, îi dezvăluie laturi nebănuite.

Revenind la actualitatea anchetei, trebuie spus că, mai longevivi prin voia sorții, oamenii consemnează și regretă dispariția obiectelor, deși ceea ce le înlocuiește le aduce un plus de confort, fiind mai adaptat nevoilor lor mereu schimbătoare, mai comod, mai performant.

Dar chiar acest anacronism al multor obiecte le dă acea aură de noblețe și simplitate care-i întoarce și pe oameni, mânuitorii lor, spre începuturile propriilor ființe, spre o puritate pierdută în vălmășagul „noilor cuceriri ale științei și tehnicii“, spre redobândirea acelei vocații fundamentale a omenirii, care este naturalețea.

Și, iaca așa, s-au dus în uitare și fusul, și clopoțelul, și papornița, și galoșii, și rindeaua, și redingota, și gramofonul, și sticla de lampă, și tocitoarea, și căluțul de lemn, și bidineaua, și galenele, și terezia, și mai câte altele, care au fost și n-or mai fi, veritabile, cum spune tot Petre Stoica, „trecătoare de demult”.

 

Ion COCORA

Obiecte „în situație“

Cu obiectele care m-au marcat într-o existență târâtă de o grămadă de decenii prin două veacuri, abătându-și asupra-mi bunele și relele ei, mă aflu nu numai într-o relație existențială importantă, descoperirea unora fiind la vremea lor producătoare de veritabile revelații, ci și una puternic afectivă, cu impact emoțional, indiferent că au avut pentru mine consecințe plăcute sau nu. În copilărie, în special, obiectele au depășit adeseori liziera dintre real și fantastic, atingând câteodată dimensiuni fabuloase ca în basmele pe care le citeam. E tocmai ce mă face acum, privind retrospectiv, să le împart în patru categorii, deși pot fi și mai multe: obiecte cu valoare sentimentală, obiecte-fetiș cu forță magică, obiecte cu valoare practică și obiecte născocite (inventate) de propria-mi imaginație. Analizându-le puțin, încercând să le pun „în situație“, ca să folosesc o expresie a lui Roland Barthes, mi-e clar că relevanța lor a fost și e determinată de vârstă, de experiență, de împrejurarea când am intrat în contact cu ele, de semnificația lor culturală, religioasă, de intensitatea cu care mi le doream pe unele și poate chiar de frustrarea de a nu le avea. Greu e de aceea să fac o selecție a lor. Au fost și sunt în permanentă modificare și sunt convins că se conjugă în exclusivitate cu viața fiecărui ins în parte. Caligula, celebrul împărat roman și personaj din piesa lui Camus, spune parcă într-o replică: „Am nevoie ca ființele să tacă în jurul meu. Am nevoie de tăcerea ființelor și să amuțească cumplitele furtuni ale inimii“. Rostindu-mă în parafrază, căci tot de răvășiri ale inimii este vorba, cred că tăcerea e primordială și în relația cu „obiectele“. În sensul că noi avem nevoie de tăcerea lor. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ele dispar, nici chiar atunci când încetează să mai fie cuiva de trebuință, ieșind total din uzul cotidian. Fiecare purtăm în ființa noastră nu un obiect sau două, ci un întreg univers de obiecte, adunate și asimilate cu trecerea anilor, cărora conștient sau nu le rezervăm un loc de taină. Iată motivul pentru care îmi este imposibil să consider că unul ori altul ar fi privilegiat, așezându-l în vârf de top deasupra altora.

Asemenea numelor într-un telefon mobil, „obiectele dispărute“ sunt depozitate în memoria mea, coexistă în ea, aș zice, într-o stare de hibernare. E necesar să butonezi ca să înceapă să vibreze și să prindă viață. Îmi vine în minte, bunăoară, o iconiță de lemn, minusculă, mai mică chiar decât palma mea de copil, pe care bunica mi-a pus-o în ghiozdan în prima mea zi de școală din clasa I, atenționându-mă să o păstrez ca pe lumina ochilor, că ea va fi îngerul meu păzitor. I-am ascultat sfatul și nu m-am despărțit de ea până la terminarea studiilor liceale. Un alt obiect de neuitat pentru mine, dar nu că ar fi aparținut categoriei miracolelor, era tocul, necontenit un prilej de teroare, torturându-mă de-a dreptul, deoarece niciodată nu am fost capabil să scriu „lecțiile pe curat“ fără să las pe pagina de caiet mari „deșerturi“ de cerneală. Cam în aceeași perioadă, oricât de paradoxal poate să pară, adevărat obiect de fascinație era briciul cu care se bărbierea tata. Vedeam în el un semn, o etapă a devenirii. Abia așteptam să-l utilizez și să mă fălesc că sunt băiat mare. Altele, în schimb, mă refer la cele pe care le păstrez în preajmă, cum ar fi mostre de ceasuri vechi, o ramă de ochelari, o agendă-oracol de pe la zece-unsprezece ani, câteva mașini de scris, diverse tablouri, un șorț de bucătărie al mamei, o sumedenie de dischete etc., etc., constituie în jurul meu o arhivă de suflet. Le pipăi, le miros… Exclam: există!, exist!

Nu, nu, obiectele nu dispar. Dimpotrivă, mă simt continuu locuit de lumea lor, desigur, atâta timp cât voi mai fi o persoană locuibilă.

 

Augustin CUPȘA

Oficiul obiectelor pierdute, furate și mai rar găsite

Cândva amenințați de revolta armatelor de obiecte, prevăzută de Baudrillard, astăzi ne contemplăm progresul înconjurați de sanctuare de prăjitoare electrice cu siguranțe arse, cuptoare prăjite de propriile microunde, aspiratoare fără saci și bormașini cu mandrinele sărite, iar Uniunea Europeană somează corporațiile partenere să producă electrocasnice cu o speranță de viață de cel puțin cinci ani și obligativitatea asigurării service-ului, ceva care seamănă cu creșterea vârstei de pensionare, oameni și obiectele lor îmbătrânind împreună, ca oameni cu câini sau pisici, când, mai corect spus, e doar un efort ca să blocheze diluviul chinezesc de aparatură efemeridă sau să-l abată spre alte piețe, să se ridice în Africa munți de carcase și tinichele, albe și strălucitoare, cu smalț crem sau portocaliu. Deocamdată noi am făcut o insulă de peturi și plastice, navete de bere din 1977 sau mai de demult, the Great Plastic Garbage Patch e de trei ori mai mare decât Franța metropolitană și extinde cu repeziciune teritoriile.

Pentru scriitor dispariția obiectelor e o problemă a prozei, a detaliului, a peisajului, a atmosferei. Pentru regizor sau scenarist, e și mai rău. În pustiul de obiecte nu poți să înalți intrigi, arhitecturi narative. Astăzi o scrisoare pierdută e un e-mail care ajunge în spam. Un mesaj Unseen de pe Whatsapp. Un draft mutat în Trash. Un apel pierdut de pe un număr privat. Unde sunt telefoane cu fir și fără afișaj care sună într-un birou gol, acumulând cu fiecare zbârnâit tensiunea? Omenirea a învățat socotelile cu grămezi de pietricele. Copiii încă mai învață să numere pe degete. Tot ce trece prin corp rămâne în memorie, ne-a învățat Manfred Spietzer. I-am ținut cartea strâns între degete.

Generația Z caută prin deceniile trecute, aplecată deasupra containerelor de la second hand, răscolind printre geci de reiați cu insigne, blugi piramidă, egări galbeni fosforescenți și cărți cu coperte lucioase, reviste „Vox“ și „Bravo“, gadgeturi, viniluri, walkman-uri cu căști, skateboarduri cu Beavis și Butt-head. Nostalgia pentru anii ’90 e nostalgie după obiectele pierdute, astăzi când oamenii își scanează singuri produsele la casă și AI-uri le creionează profilul de consumator.

Tata a avut mereu o mașină de scris, îmi amintesc cum sunau literele de plumb când pocneau coala răsucită pe tambur. O dată pe an mergeam la secție să lăsăm mostre de scris, rânduri întregi de litere și de semne, prin care să fie identificată mașina. De unde ar fi putut să apară manifeste, contestațiile, revoltele puse în mișcare de cuvântul tipărit. Cu puțin înainte de extincția mașinilor de scris, în anii ’90 am prins un model electric, un Brother, care glisa cu un bâzâit monoton de la un capăt la altul al rândului, putea să meargă înapoi, să șteargă greșelile. Astăzi ne putem dicta romanele pe telefon, speech to text, și niciun gând nu mai poate fi dat în urmă pentru că e deja recenzat.

 

Vasile DAN

De la sticluța-călimară cu cerneală și peniță de scris la calculator

Eu fac parte din generația aia, tot mai rară zi de zi, cea, la origine, cu sticluța-călimară plină cu cerneală albastră. Cea care mă vopsea pe degete nu o dată, pe buricul lor, și care, neatent firește fiind de cînd mă știu, lăsa, nu o dată, în urmă purceluși cu amprentele mele perfect vizibile pe pagina imaculată a unui caiet de școală. El însuși un obiect dispărut.

Sînt vechi, domnule, vorba conului Iancu, carevasăzică. După limba română de astăzi: vintage. Firește, m-am inițiat, cum am putut, în toate instrumentele generației mele străvechi. Ba, mai mult, le ador și acum: creion mereu de ascuțit, toc cu peniță subțire, argintiu-lucitoare, călimară minusculă cu cerneală albastră, apoi mult rîvnitul și mult potentul stilou, pixul alunecos și, mereu, cu alt format și culoare ațîțătoare, mașina de scris cumpărată greu, pe sub mînă, după așteptări fierbinți, nu de puțini ani: „Consul“ și „Olivetti lettera“. Dar la aceasta din urmă, la „mașina de bătut“, una mică, privată, oricît mă mîndream eu cu ea, n-am scris niciodată direct niciun vers, ci doar transcriam ceea ce se scursese scris deja albastru, „de mînă“, pe o hîrtie. Așa cum astăzi, la mult mai zelosul și pluripotentul calculator, „postez“ tot ceea ce deja s-a fost născut „de mînă“. M-am întrebat: de ce nu-mi iese direct din tastă, la calculator? Poate fiindcă la „mașina de bătut“, dar și la calculator, la „laptop“, gîndirea mi se sfarmă, mi se mărunțește: în litere distincte, în silabe, cuvinte, propoziții, fraze, alineate, pasaje. În forme numite „caractere“. Îmi dădeam seama că pierd pe rînd, chiar în intervalul temporar dictat de calculator, înțelesul originar și rar, ori chiar uitat al cuvîntului, apoi sînt trădat și întors înapoi la corectură: a literei absente sau duble, a semnului diacritic lipsă, la liniuța de unire-despărțire, la vigulă, la celelalte care dau greutate, claritate, finețe și respirație liberă unei idei.

Știu, avantajele calculatorului sînt imense. Într-un segment de timp minuscul, găsești în biblioteca lui, în arhiva, în enciclopedia lui tot ceea ce dorești. Ori înlături nesiguranța a ceea ce scrii. Sînt, după cum se vede, adeptul unui confort interior al gîndului in nuce, neamendat prin convenții și norme digitale. Poate trăiesc un dezechilibru între „interior“ și „exterior“, favorizîndu-l excesiv pe primul. Cine știe? Și ce mai contează.

 

Ioana DIACONESCU

Un singur lucru n-aș vrea să dispară

Dacă ar fi să apreciez just măsura pierderilor unei lumi căreia îi aparținem, cea mai cumplită ar fi, pentru cei care ne-am născut înainte de jumătatea secolului trecut, dar și pentru cei mai tineri, aceea prin care, odată cu „instaurarea regimului de democrație populară“, a făcut să dispară, în același timp cu distrugerea lor la comanda noilor conducători ai țării, valori inestimabile, între care clădiri de patrimoniu, lăcașuri de cult istorice, opere de artă aparținînd unor mari artiști ai României, locuințe precum și cartiere întregi create de arhitecți celebri, grădini, piețe, parcuri, adevărate comori ale orașelor noastre, care au fost demolate, inundate, incendiate, ascunse după ziduri de beton, defrișate, în fine, poate fi folosit aici întreg arsenalul pentru malefica lucrare a noului regim comunist.

Toată suflarea își amintește demolarea lăcașurilor de cult istorice, de o enormă valoare și vechime, a celui mai frumos cartier de vile din București – Antim, din care a fost gonită întreaga suflare omenească ce locuia acolo, demolarea lăsând în urmă, timp de un an, un teren gol, imund, plin de cioburi și obiecte rătăcite, până la construirea Casei Poporului pentru „cel mai bun președinte din Estul Europei“…

Lumea pierdută mai are un teritoriu care, adăugat, l-ar extinde pe cel de mai sus dacă:

– s-ar fi reușit demolarea Coloanei Infinitului – capodoperă a lui Brâncuși – pusă la cale prin adresa din 17 mai 1949, care hotăra „desființarea monumentului“, intenție reluată în 7 martie 1951 de către Sfatul Popular al orașului Târgu-Jiu, prin care se aplica intența de demolare a Coloanei, „materialele fieroase rezultate putând fi predate D.C.A. din localitate“, „ca o coloană metalică din oraș“.

– ar fi fost modificată sau înlăturată fresca de pe peretele Sălii Mari a Ateneului, după preluarea puterii de către comuniști, fiind până la urmă mascată, în februarie 1948, timp de 20 de ani, sub o cortină de catifea roșie, pentru a ascunde adevărul unor importante momente din istoria noastră, mai cu seamă rolul Monarhiei în soarta țării;

– ar fi fost demo late (pe lângă cele cu adevărat demolate!) cele 5 lăcașuri de cult istorice, faimoasele biserici ascunse care au fost mutate din locurile pe care s-au ridicat, apoi, noile blocuri ale Centrului Civic, precum și monstru oasa clădire a Casei Poporului . Ochiul minții mele mai pri vește și acum ampla samente de altădată ale acestor minuni ale Bucureștiului: Biserica Schitul Maicilor, Mănăstirea Antim, Biserica Sfântul Ilie Rahova, Biserica Domnița Bălașa și Biserica Sfântul Ștefan – Cuibul cu barză.

Cea mai pierdută lume a mea ar putea fi, în această mărturisire târzie, casa cu liliac, în formă de L, a bunicilor mei, demolată fără vreun scop, măcar, practic. Demolarea include și distrugerea celor două grădini în care am crescut și m-am născut poetă. Locul gol a fost arat și a rămas pustiu, dar lumea mea pierdută nu s-a pierdut, ea este, întreagă, în memoria mea care o păstrează așa cum a fost, sau, mai bine spus, așa cum este.

Aceasta este lumea mea pierdută, care nu s-a pierdut și nu se va pierde.

 

Gellu DORIAN

Dispare o lume

Dispare o lume. Adică acea lume în care am trăit tot ceea ce a fost de trăit de la A la Z. Dar, din fericire, nu asta a fost singura lume care a dispărut, ci serii, generaţii întregi, aşa cum trec clipele, au trecut, lăsînd locul altora. Important este ce lăsăm lumii care vine să ne înlocuiască. Unii lasă averi, alţii, iluzionîndu-se, lasă un nume, o imagine, poate amintirea faptelor care au făcut fie să consolideze lumea, fie să o zdruncine. Însă ceea ce este mai important în ceea ce lasă în urmă lumea, ca ea să existe, sunt obiectele, fără de care omul nu ar putea fiinţa. Şi aici este miracolul, că obiectele fără fiinţă fac ca lumea să fie vie, în întruchiparea omului, cel care este elementul peren al lumii, în timp ce lumea aşază în obiecte doar utilitatea lor, cea care le face indispensabile vieţii, dînd din nefiinţa lor fiinţă omului. Şi totuşi, obiectele, de la formele lor rudimentare pînă la cele ce incumbă inteligenţă, ordonată pînă la un punct tot de abilitatea omului, sunt cele care dispar în serie, aşa cum au apărut, făcînd obiectul unor piese de muzeu, cele mai puţine dintre ele, sau evaporîndu-se, pur şi simplu, de parcă n-ar fi existat vreodată.

Fără a fetişiza un obiect, o unealtă care ţi-a fost indispensabil/ă, nu ai cum, atunci cînd, după o perioadă de ani, o descoperi uitată într-un colţ al locurilor prin care ai trăit legat de existenţa acelui obiect, acelei unelte, să nu tresari, să nu te emoţionezi, sau, pur şi simplu, să te apropii şi să o mîngîi ca pe o fiinţă dragă. Simţi în acele obiecte, în acele unelte, ce o fi ele, fără suflet, dar însuflețite de tine, timpul prin care ai trecut. La un moment dat obiectele dispar, se topesc în memoria ta selectivă, care caută un alt confort. Şi aşa mai departe, cu tot ceea ce trecerea timpului a înlocuit, pînă la micul cip care poate face tot ceea ce pînă mai ieri au făcut oamenii şi uneltele scornite de ei.

Ce-o fi însemnînd asta în literatură? Ce-o mai fi făcînd Acul şi Barosul? Dar sapa cu care Ion al Glanetaşului a fost răpus de George Bulbuc o fi rămas obiect al crimei sau obiect al muncii pămîntului pentru care s-a zbătut Ion? Cu siguranţă a dispărut. A rămas în schimb locul, Casa Memorială „Liviu Rebreanu“ din Prislop, cu lumea acelui timp imortalizată de cuvinte. Ne uităm şi la puşca de vînătoare a lui Mihail Sadoveanu, expusă alături de uneltele sale de pescuit în casa memorială de lîngă Mănăstirea Neamţ; altfel, dacă ele nu i-ar fi aparţinut marelui scriitor, nimeni nu ar mai fi ştiut de ele vreodată. Ce obiecte aparţinînd lui Eminescu mai putem vedea azi, în afară de ceasul oferit de tatăl său, aflat la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, şi caseta cu monogramă, aflată în Casa Memorială de la Ipoteşti? Manuscrisele? Cine ştie. Dar nu despre acestea este vorba acum, ci despre dispariţia obiectelor care au făcut lumea să fie, dar şi a lumii care a făcut ca obiectele acelea, ce nu mai sunt acum, să fi existat. Dispare o lume. Vine alta. Dispar obiectele, care, la rîndul lor, sunt înlocuite tot de ceea ce mintea omului a ajuns să scornească. Un vierme invizibil roade şi fiinţa şi nefiinţa.

 

Horia GÂRBEA

Trecute vieți…

Îmi plac obiectele vechi, al căror uz curent a încetat. Dețin multe din familie, care a fost păstrătoare, dar am și achiziționat unele. Pe unele le-am rătăcit în copilărie și le regret, mai ales jucării mecanice cu arc, soldații din plumb ai tatălui meu etc. Cert este că dețin mai multe tăietoare de havane, unul montat într-un corn de babirusă și un găuritor de havane, ca să nu tai capul trabucului. Mai spectaculoase sînt un declanșator mecanic pentru aparate foto cu temporizator cu arc și, tot în domeniu, două exponometre optice. Unul de la începutul secolului XX, altul mai recent. Și aparate foto am destule, unele cu burduf. Făceau poze pe celuloid 6×9 cm, respectiv 6×4 cm. Filme pentru ele nu se mai găsesc. Am avut un aparat care realiza imagini binoculare 3D și un radio cu lămpi cu pick-up încorporat, pe viteză de 78 și 45 (se putea comuta). Dar am unul mai recent, funcțional, pentru viniluri. De asemenea, am păstrat brichete de masă (se încărcau cu benzină, vîndută în fiole la tutungerii), chibritelnițe, pendulă de podea, pendule de masă și ceasuri de masă mecanice plus un deșteptător de voiaj. Foarte spectaculos e un aparat de ras suedez cu șapte lame gravate cu zilele săptămînii și ascuțitor pentru ele, totul într-o casetă de piele. Chiar și eu am apucat să folosesc aparatele de ras din metal cu lame subțiri cu inscripția „don’t whipe“.

Mai dețin din cariera militară a bunicului meu o busolă militară de buzunar, un binoclu de cîmp (am și de teatru) și un curbimetru (nu era GPS-ul!). Am pierdut din păcate rîșnița de cafea din alamă și șerbetiera cu gheață pisată, din care am mîncat înghețată în copilărie. Mi-am cumpărat lămpi de gaz din porțelan decorative dar, la țară, am din cele convenționale și sticle de rezervă de 5 și de 8. Ca și un felinar antivînt. Ce-mi amintesc și din păcate nu le mai regăsesc sînt elementele vestimentare, mai perisabile: ghetre albe cu nasturi, manșonul de astrahan al bunicii, galoșii de gumă (vezi I. L. Caragiale), balenele de ținut gulerul drept, care se scoteau înainte de spălarea cămășilor, fileurile pentru păr. Seringi de sticlă mai am vreo două, în cutiile lor metalice. Telefoanele cu disc și mașinile de scris le păstrez, desigur. Și cleștii pentru zahăr cubic. Am pierdut doar sticla de parfum cu pompă de pulverizare. Doar lista să fie, și textul s-ar lungi mult peste 3000 de semne. Închei cu două mobile pe care le-am luat de ocazie și-mi place să le privesc, dar și să le folosesc: un scrin și un secretaire, care mă slujesc ca niște bătrîni majordomi.

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Arhipelag de lumi

Ceea ce numim generic „lumea noastră“ este, de fapt, un arhipelag de lumi sau de fragmente de lumi. Pe parcursul unei perioade de timp ori al unei vieți, unele dintre ele pot să dispară, scufundându-se în apele memoriei personale și/ sau culturale, iar altele noi se pot naște. Obiectele, ca rezultat al reprezentării și utilizării umane, fac parte din ecosistemele arhipelagurilor individuale și/ sau colective.

Pentru că am avut înaintași longevivi, în „lumea mea“ au existat/ există bucăți din lumile străbunicilor, bunicilor, părinților, plus elemente actuale. De pildă, îmi sunt cunoscute atât discurile de vinil (pentru pick-up) și casetele audio, cât și disketele (floppy disk-urile), cd-urile și stick-urile. Le-am prins pe toate, cum s-ar zice, și toate țin de arhipelagul meu existențial. A dispărut „lumea mea“, pentru că primele trei categorii de obiecte nu mai sunt utilizate azi? Cred că doar o parte a lumii mele a alunecat treptat în trecut. Obiectele care-și pierd funcționalitatea de-a lungul vremii devin însă agenți ai memoriei, subiective (o casetă audio îmi va aminti mereu de o dragoste adolescentină) sau culturale (se arhivează în muzee și în cărțile de istorie). Lumea obiectelor poate fi fascinantă, în Întâmplări în irealitatea imediată de Max Blecher capătă o turnură înspăimântătoare, întrucât obiectele devoalează golul (metafizic) din spatele artefactului. La Mircea Horia Simionescu, scriitor care în Paltonul de vară dezvăluie aceeași predilecție timpurie pentru lucruri uzate și kitsch, inventarul obiectelor aparent derizorii reprezintă un relicvariu tandru al memoriei, obiectele împrumută ceva din sufletul ființelor ce le-au atins ori le-au folosit cândva. Mai mult decât în colecțiile rafinate de antichități, emblematice îndeosebi pentru strălucirea unor epoci apuse, poți să înțelegi caruselul heteroclit al vieților noastre mergând la un târg duminical de vechituri. Dincolo de materialul antropologic, prețăluit de omul de știință, te vei simți ca într-o mașină a timpului.

Poate că schimbările din era contemporană sunt mai rapide decât în evurile de demult. Ele ne destabilizează intens arhipelagurile existențiale, dar ne și sporesc orizonturile de cunoaștere, în procesul inevitabil de dislocări-relocări sau deteritorializări-reteritorializări obiectuale. De exemplu, eu am început să scriu cu stiloul, iar astăzi folosesc aproape exclusiv computerul. Cât din nostalgia mea se îndreaptă efectiv spre unealta de scris și cât spre vârsta minunată a copilăriei? Mă îndoiesc că mi-e foarte dor de petele de cerneală de pe degete, însă regret absența fiorului așteptării unei scrisori clasice de amor. Probabil că mulți tineri scriitori din generația digitalului s-au apucat de creație direct pe laptop. Odată cu pieirea manuscriselor, va muri și critica genetică. În schimb, a apărut analiza computațională a textelor. Iar Inteligența Artificială poate deja să cloneze stiluri literare umane. Cu bune și cu rele, ăsta este arhipelagul meu de lumi în continuă mișcare.

 

Gheorghe GLODEANU

Mitologiile efemere ale cotidianului

Lumea în care trăim se transformă într-un ritm vertiginos. Odată cu ea se schimbă și lucrurile care ne înconjoară. Există o mitologie a cotidianului generată de realitățile în mijlocul cărora ne ducem existența. O mitologie desacralizată, alcătuită din obiectele care marchează o epocă. Pentru un timp, unele lucruri acaparează centrul interesului, după care ele dispar, fiind înlocuite cu altele, care li se substituie. În volumul Mitologii din 1957, Roland Barthes își propunea să reflecteze asupra câtorva dintre miturile vieții cotidiene. Subiectele abordate de către reputatul semiotician se dovedesc relevante: Scriitorul în concediu, Saponide și detergenții, Chipul Gretei Garbo, Vinul și laptele, Biftecul și cartofii prăjiți, Nautilus și Bateau ivre, Creierul lui Einstein, Două mituri ale teatrului tânăr, Turul Franței ca epopee, Noul Citröen și multe altele.

Problema miturilor l-a fascinat și pe Pierre Brunel. Reputatul comparatist a coordonat numeroase lucrări de referință, printre care și un Dictionnaire des Mythes d’aujourd’hui (1999). Versiunea românească a cărții a văzut lumina tiparului în 2003, purtând titlul Miturile secolului XX. Exegetul remarcă faptul că fenomenele inventariate în anii ’50 de către Roland Barthes nu mai sunt caracteristice și pentru anii ’90 sau pentru primii ani din secolul XXI, fiind considerate depășite. Actualitatea imediată a fost acaparată de o nouă mitologie, din care fac parte: telefoanele mobile, calculatorul, jocurile video, telenovelele, tabletele, internetul, călătoriile spațiale, automobilele, motocicleta, fotbalul, apocalipsa nucleară etc. Faptul că lumea modernă își generează propriile sale mituri reprezintă o evidență de necontestat. Cu toate acestea, miturile de azi nu se mai supun vechilor definiții ale mitologilor. În primul rând pentru că le lipsește dimensiunea sacră, fiind produsele unei lumi profane. Noua lume în care trăiește omul contemporan este una pragmatică, ce se găsește sub pecetea științei și a tehnologiei.

Fenomenul este observat și de Jérome Garcin, coordonatorul volumului Noile mitologii, publicat în 2007 la prestigioasa Editură Seuil din Paris. Realizând radiografia unei epoci, lucrarea vine să demonstreze cât de mult s-a schimbat lumea în care trăim și cât de efemere sunt obiectele care, la un moment dat, ne marchează existența. Un bun exemplu este telefonul mobil. Acesta a devenit un instrument indispensabil în existența omului de azi, care trăiește într-un ritm trepidant. Creând dependență, el a pus stăpânire pe viața cotidiană a individului. Cele trei lucrări menționate mai sus vin să ilustreze maniera rapidă în care se metamorfozează mitologiile profane ale lumii moderne. Obiecte care ne guvernează existența la un moment dat sunt rapid depășite în favoarea noilor cuceriri ale tehnologiei.

 

Dan GULEA

Bănuțul acela

Există aneantizarea acestei mici lumi materiale de care vorbiți, într-un proces continuu – dar obiectele antrenează instituții, care se schimbă din punct de vedere tehnic, tehnologic – nu însă esențial, disparițiile fiind „echilibrate“ de invenții, de „apariții“, de noi generații.

Nu am avut niciodată sentimentul că, de pildă, telefonul cu disc ar face parte din lumea mea, cel la care așteptai să formezi vreme îndelungată un număr, o dată și încă o dată, până suna, până răspundea – de-a dreptul inhibitor, de la camerele lui Tarkovski la Alo-urile ceaușiste, de la cuplajul care ridica mereu receptorul atunci când era cazul, pentru a asculta fragmente de viață – în centralele analogice telefoanele, cuplate câte două pe același fir, erau folosite, se presupunea, alternativ. Firește, câte ceva din aceste aprehensiuni sunt preluate de noile telefoane, prelungindu-le prin alte frici: numărul ascuns, apelul din țări exotice, mesajele care se șterg de îndată ce sunt citite… Le vor regreta cei care regretau și posibilităților vechilor capsule telefonice – și nu mă refer la cele din filmele cu Stan și Bran.

Acestora li se poate adăuga încărcătura onirică, supliment al unei precarități a tehnologiei: aproape oricine a avut mai multe telefoane până acum, unele, poate, „de unică folosință“.

Calorifere, microfoane, aere condiționate, adesea termopane fac parte din gustul mic-burghez al preoților care investesc în biserică, de multe ori neținând cont de istorie, arheologie sau patrimoniu. Mai înainte au fost prizele sau întrerupătoarele – deși în lumea ortodoxă nu vom ajunge prea curând la eficiența occidentală, de a introduce un ban într-un stativ de lumânări electrice, pentru a i se aprinde uneia dintre ele pentru o vreme beculețul. Pentru a lumina, adică.

Iar lumea este alcătuită, la un moment dat, din obiecte dispărute și obiecte „apărute“, obiecte inutile și obiecte pierdute, cu birocrațiile și bibliografiile aferente; în fond, tehnologia scrisului a părut unei culturi orale o modalitate stranie și incompletă de transmitere a eposului, a cântecului. Dar, în felul acesta, au ajuns până la noi „conținuturile“ și au toate șansele de a traversa timpul prin noile tehnologii (Damrosch).

Poate cele mai relative și efemere obiecte, cu o putere strict circumscrisă de circulație, ar fi banii, de la pietricelele lustruite ale zorilor umanității, la firfirici, guldeni, taleri, dolari – și lista poate continua. Ce contează, până la urmă, este bănuțul acela pe care îl vom ține strâns în palmă sau ușor pe pleoapă.

 

Andrea H. HEDEȘ

O lume dispărută

Îmi plac obiectele vechi încă înainte de apariția unor trend-uri tag-uite prin cuvinte precum vintage sau hipster. Gândul că ele nu sunt doar simple obiecte de uz îndelungat (așa era pe atunci, oamenii nu trăiau într-o societate de consum), ci chei de acces spre alte lumi, cu o altă forma mentis, m-a fascinat dintotdeauna și este unul din motivele pentru care am urmat cursurile Facultății de Studii Culturale – pentru a aprofunda această idee, a decriptării unei lumi, cu desenul ei cultural, social, istoric, de mentalitate ș.a.m.d.

Voi începe cu sfârșitul argumentației dumneavoastră. Da, dispare lumea noastră. Minunata lume nouă ne-a acaparat prin internet, telefonie mobilă, universurile posibile prin social media, care, precum niște ferestre, windows, se deschid la infinit. Infinitul este aici doar un simbol pentru un număr de necuprins pentru mintea umană, nu și pentru IA. Suntem ultimii samurai, iar acesta este un război pe care nu îl putem duce și, cu atât mai puțin, câștiga. Nivelarea culturală a noilor generații a început deja, de mult. O apă și-un pământ.

Lăsând contextul alarmant (și totuși anestezic!), la o parte, lumea obiectelor dispărute pentru mine începe cu ticlazăul, vechiul fier de călcat cu cărbuni, cu fusul și furca, cu scrisorile îngălbenite, cu carnețelul bunicului în care scria, în armată, poezii de dragoste și însemnări despre viața de cătănie, cu pick-up-ul bunicii la care asculta șansonete pe un disc de vinil sub formă de carte poștală primită de la un iubit din tinerețe. Mai sunt apoi și cuvintele, aceste „obiecte“ sonore, aceste semne ale timpului. Despre un astfel de cuvânt am scris și în romanul meu Marea e frumoasă ca tine: „Originile cuvântului, ca și ale obiectului, se găseau în italiană, unde credenza desemna locul și obiectul dedicate degustării bucatelor nobililor de către un servitor de încredere, pentru a verifica dacă acestea sunt sau nu otrăvite. Leander nu putu să nu despice firul în patru și să meargă cu gândul mai departe, la cuvântul scrin, cu ceva patină, dar cu altă istorie. Dar scrinul este altceva. Vine din limba rusă, skrin, sau poate din latină, scrinum, semnifică un dulăpior cu mai multe sertare suprapuse, pentru lenjerie. Și obiectele au soarta lor, iar cuvintele, odată cu ele. Obiecte precum scrin și bufet ieșeau încet din uz în favoarea unora din pal, ieftine și simple, care se cumpără în toată lumea, se asamblează ușor de către oricine. Pierdute vor fi lucrurile făcute cu trudă, cu suflet, cu talent de vechii artizani. Locul lor va fi luat de obiecte ieșite de sub manopera lipsită de viață a utilajelor robotizate din liniile de producție în serie. La fel și cuvintele. În loc de alte complicații, se va spune, simplu, mobilier. Sigur că acest din urmă termen nu va avea nimic din bogăția de semnificații a vechilor cuvinte, dar cine va mai fi să le înțeleagă? Unele cuvinte, sunt precum o ghindă: ascund în ele o potențială pădure, cu poteci de sensuri pe care gândul poate să se plimbe. Grăbit, uniformizat și obosit, omul nou le va pierde, fără măcar să știe că în el moare o pădure.“

 

Emilian IACHIMOVSKI

Dacă nu s-ar povesti

Trăim anotimpuri printate. Pozele nu mai au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă afară. Vechile anotimpuri conturau ocupații, meserii și obiceiuri, despre care astăzi auzim și vedem foarte rar, iar mulți nici nu înțeleg despre ce e vorba.

Meseriile aveau nevoie de unelte, uneltele rezolvau muncile, de la cele casnice la cele agricole, la cele ale micilor meseriași de la țară sau de la oraș. Nu mai înșirui aici câte meserii au dispărut și, odată cu ele, ustensilele lor și obiectele create cu ele.

În lumea care mă înconjoară și de care, cu plăcere și încăpățânare, mă depărtez, au năvălit niște animale sălbatice născute de tehnologii. S-a așezat peste tot un viitor pe care puțini îl înțeleg. Nu mai plouă și nu mai ninge. Folosim doar obiecte de unică folosință. Rar mai găsești prin casă obiecte care rămâneau moștenire, iar dacă le mai vezi prin vreo casă, sunt acolo doar ca decor. Totul poate fi înlocuit, nimic nu se lasă moștenire. Mereu ceilalți o iau de la capăt, fără să ajungă niciunde, învârtindu-se în cercuri concentrice, în neputința de a crea o spirală.

Păstrez acasă și folosesc tocul, penița și călimara cu care încă mai scriu scrisori. Am un stilou cumpărat în 1972 și o râșniță de cafea din 1933. Am menghina de banc de la tata, tot felul de dălți și dăltițe, compas de lăcătuș, sfredele de dulgher, pâlnii și pâlniuțe de tablă, făcute de tata, o menghină mică de bijutier, diamante de tăiat sticla, fierăstrău, echere, balamale și agățători, rame vechi, cuie și cuișoare și chiar și geamuri salvate din ferestre vechi, foarte bune pentru tablouri. Mai am șpaclu, cancioc și mistrie. Pe toate le folosesc și astăzi, când e nevoie. Am același capsator de vreo 40 de ani, șabloane de figuri geometrice, șabloane de curbe logaritmice, truse de compas și de radiograf, cumpărate cândva de la papetăria Agenda din București.

Trăiam într-un alt internet. Ne știam, ne respectam, ne simțeam și ne miroseam fără deodorante. Aveam doar săpunul de casă care dădea acel miros inegalabil de „curat“. Bătrânii citeau pe litere mai temeinic și mai cu sfințenie pentru cuvântul scris. Nu cu stupida rapiditate de a parcurge un text, fără voință și fără înțelegere, doar ca să-l bifeze.

Am schimbat labirintul roșu cu alt labirint! Încerc să păstrez vechile anotimpuri și rosturile lor. Ocolesc ora de vară și ritmurile greșite, inimile care pulsează untold, identitățile fără identitate de pe facebook, oamenii care nu știu de unde vin și unde se duc în perfecțiunea și frumusețea acestui început de mileniu avortat din pântecul digital. Habar nu avem cât de mult pierdem și cât de puțin câștigăm. Avem prieteni despre care credem că sunt reali. Mestecăm, zi de zi, zaț din rețelele sociale. Cea mai mare minciună de la Marx și Engels încoace!

De asta zic. Dispar obiceiuri, dispar meserii, dispar obiectele. Dispare scrisul de mână, caligrafia. Facem să devină copiii niște ciungi cu creier fără mâini, doar cu falange care apasă butoane. Dispariția unui obiect înseamnă dispariția unui om, a unui obicei, a unei meserii, a unui timp. Toate asasinate de tehnologie. Suntem pe jumătate cyborgi.

Cele ce mi-au rămas de la tatăl meu și de la tatăl lui sunt între noi, chiar și azi când ei nu mai sunt. Acele deprinderi, acele gesturi și anumite obiecte obligatorii în viața unui bărbat. Briceagul de buzunar, cureaua de piele la pantaloni, tabachera, pieptenul mic, portofelul de piele, legătura de chei, batista în care nu sufli nasul – toate țin de un alt moment de civilizație, când ceasul de buzunar măsura alt timp, poate mai normal, poate mai adevărat.

Nu se măsura electronic timpul. Timpul mai era de nisip auriu și curat.

 

Nicolae JINGA

Nostalgie şi tehnologie

Unii dintre noi, supravieţuitori ai „Epocii de aur“, suntem într-o adâncă nostalgie şi tânjim retrospectiv după obiectele noastre dragi de cândva: stiloul marca „Pelikan“, maşina de scris „Continental“ (second-hand) cumpărată din consignaţie, plombagina, râşniţa de cafea din alamă, ţigaretele „Carpaţi“ fără filtru, ţuica de Piteşti supranumită „Două prune“ sau, în expresie folclorică, „Ochii lui Dobrin“, excelenţii pantofi produşi de Fabrica de încălţăminte „Guban“ – luaţi prin intervenţie direct de la sursă, cărţile cumpărate pe sub mână, telefonul fix – masiv şi din ebonită, cu ştaif – moştenit din vremea Regelui Mihai, bicicleta marca „Pegas“, motocicleta sovietică „IJ“, puşca de vânătoare cu două ţevi a bunicului – marca „Beretta“, venerabila maşină „Dacia 1310“ de culoarea brotacului – verde, bricheta „Kent“ – marfă de shop primită cadou, şterpelită de colegul B. N. şi reperată la el 25 de ani mai târziu, încă funcţională, şi câte altele. Înspăimântătoare nu e schimbarea în sine, în sensul înlocuirii obiectelor de strictă necesitate cu altele mai performante şi în pas cu progresele tehnice de ultimă oră, ci viteza cu care aceasta se produce. Capacitatea de invenţie a omului pare, cel puţin în momentul de faţă, inepuizabilă şi din ce în ce mai surprinzătoare. În nenumărate privinţe, în comparaţie cu starea de lucruri a trecutului mai apropiat sau mai îndepărtat de noi, suntem martorii unei deveniri umane fantastice. Dar loc de mai bine ar fi. Fapt e că nu ştim prea bine spre ce anume ne îndreptăm. Depăşind limita, orice câştig în exces presupune o pierdere ireparabilă. De la o vreme distanţa dintre vis şi realitate se tot micşorează. Şirul obiectelor care şi-au pierdut utilitatea în ultimii 50 de ani e impresionant. Muzeele sunt pline de obiecte care şi-au pierdut însemnătatea de altădată. Există în prezent pe mapamond tehnologii avansate în mai toate domeniile. E firesc ca, odată cu saltul ştiinţifico-tehnologic, să se schimbe într-un fel oarecare şi omul. Această schimbare presupune apariţia unei alte mentalităţi, a unor alte prejudecăţi şi, nu mai puţin, interese. Unii spun că această rapidă schimbare de paradigmă n-ar fi de tot bună şi că dă de gândit. Alţii, furaţi de avânturi vizionare şi scăpând din mână frâul dreptei măsuri, se şi văd colonizatori peste noapte ai Lunii şi ai planetei Marte. Cântecul de sirenă al tehnologiilor recente i-a paralizat pe mulţi. Frica de „inteligenţa artificială“ a atins paroxismul. În parametrii şi în constantele noastre psiho-fizice nu suntem cu mult diferiţi de predecesorii noştri, indiferent de distanţa de la care privim în trecut, şi nici nu cred că vom rămâne diferiţi faţă de cei ce vin după noi. În iureşul propriei noastre inventivităţi, e normal ca „viaţa obiectelor“ să fie una din ce în ce mai scurtă şi să apară mereu lucruri noi. Problema de temelie rămâne aceeaşi: fiinţa.Un singur lucru n-aş vrea să dispară: cartea – pe suportul ei de hârtie.

 

KOCSIS Francisko

Privire peste umăr

Obiecte dispă rute, ziceţi? Abia au răsunat cuvintele în clopotul memoriei şi-mi vin în minte toate, ca la un apel, se încolonează ca soldaţii în pluton, plutoanele în companii şi aşteaptă ordinul de defilare. Când vine vorba despre obiecte pierdute, primul care îmi vine în minte este briceagul cu plăsele metalice în formă de peşte, cu solzi foarte bine reliefaţi, pe care îl primeam de la părinţi când eram destul de mari şi de cuminţi, cu care făceam fluiere de salcie şi buciume din coajă de alun primăvara, ciopleam tot felul de lucruri, uneori şi degetele…

Iertare că nu mă pot desprinde de cele ce mi-au aparţinut, nu pot cuprinde societatea cu o privire de ansamblu, pe epoci, cu obiectele lor caracteristice, dar şi epoca mea este fărâmă a istoriei celei mari, obiectele pe care le-am folosit şi le-am îndrăgit dau specificul unor vremuri grăbite să se schimbe chiar sub acest aspect, al perimării rapide a lucrurilor care ne înconjoară, datorită aşa-zisei revoluţii tehnologice, care se traduce printr-o grabă de consum şi reducere drastică a perioadei de înlocuire a acestora cu altele, mai funcţionale unele, mai arătoase altele, dar niciodată mai durabile decât cele din alte vremuri. Uneori şi nostalgia mai trage o tuşă apăsată pe contururile lor…

Şi cine mai ştie cum arătau lămpaşele cu petrol, adică felinarele de vânt, cu care umblau oamenii pe uliţele neluminate ale copilăriei? Pe care le luam cu noi când ne duceam seara la căminul cultural în zilele când se proiecta vreun film? Sau masivele magnetofoane Tesla? Am reuşit să cumpăr unul pe sub mână. Voiam să fac din el o memorie audio, un suport al dicteului automat şi al spontaneităţii, dar nu mi-a fost de prea mare folos. Până m-am deprins să-l mânuiesc cum trebuie, s-a stricat microfonul şi nu erau vremuri în care să găseşti piese de schimb la orice, aşa că a rămas o vreme obiect de împrumutat la petrecerile tinerilor mei amici, aveam benzi cu muzică rock şi disco, reuşeam să fac rost de înregistrări de la studioul de radio, unde colaboram şi aveam prieteni. Apoi i s-a mai stricat ceva şi a mai prins praful o vreme, după care l-am dat la un atelier de reparaţii, ca să-i scoată piesele refolosibile.

Dar obiectul cel mai „greu“ pe care l-am dobândit după ani lungi de vânare a fost maşina de scris Remington. Puţin ştiu cum arăta, masivă, de oţel, cântărea vreo douăzeci de kilograme, cred, dar a fost bucuria tânărului poet şi mândria de a mă duce la cenaclu ori la cafenea cu poeziile bătute la maşină. Apoi au venit anii optzeci şi s-a transformat într-un blestem, toţi posesorii de maşini de scris erau obligaţi să se prezinte anual cu ele la miliţie ca să se ia amprenta caracterelor, nu puteai bate acasă un rând cu literele tale, mici şi mari, şi să le duci, nu, trebuia să duci maşina. A fost un chin, pentru că nu aveam maşină, taxiuri erau ca berzele, trebuia să lipsesc de la serviciu etc. Când trebuia să mă prezint a doua oară, m-am dus fără ea şi am depus o cerere ca să vină s-o demonteze, să predau caracterele la miliţiei şi să casez carcasa. Dar n-a mai venit nimeni, nici eu nu m-am dus la ei şi Remingtonul a rămas la mine până spre sfârşitul anilor nouăzeci, când l-am dat la fier vechi. Văd surorile ei în filmele americane cu poliţişti care îşi scriu raportul…

Şi câte alte obiecte nu mai sunt, lămpile, de pildă. Asta înseamnă că lumea se schimbă şi-i tot mai lung inventarul obiectelor din amintire.

 

Adrian LESENCIUC

Memoria ca obiect casant

Lumea noastră oricum a început să se disipe. Se scurge printre degete. Se casează ca nasturii de staniu ai armatei lui Napoleon în acel octombrie înghețat al anului 1812 în care, după ultima bătălie câștigată, cea de la Maloyaroslavets, a fost învinsă de Generalul Iarnă. Memoria noastră de staniu se macină odată cu obiectele care au alcătuit anii formării noastre. Îmi dau seama care îmi este vârsta atâta vreme cât toate acele obiecte din preambulul anchetei mi-au însoțit pașii. Au dat formă unei existențe în adaptare. Dar aceste obiecte s-au risipit, și-au pierdut luciul precum nasturii acelor mantale, pentru a se transforma ulterior în praf. Memoria însăși se agață de asemenea ancore, ale unor vremuri din care obiectele au dispărut. Madlena proustiană nu mai poate hrăni mintea. Accelerarea vremurilor e dată de ritmul în care obiectele-ancoră dispar. În lipsa lor, imaginile unei realități imediate, mereu noi, mereu alta, se așază peste praful de staniu al tuturor CD-urilor, dischetelor, casetelor, benzilor de magnetofon. Aproape nimic din ceea ce ar fi însemnat lumea recompusă din fragmente de lucruri nu are șansa remodelării. Ca în splendida poveste a lui Gheorghi Gospodinov din Refugiul timpului, doar vagile momente ale rememorării numelor unor obiecte care nu mai înseamnă nimic construiesc acea „clinică a trecutului“, pe etaje ale vârstelor. Pierduți în vremurile alerte, fără obiectele pe care să le recupereze asistentul straniului personaj Gaustin, mintea noastră a devenit clinica unui trecut improbabil. Singura care mai poate salva memoria e literatura. Dar și literatura a început să își piardă ancorele, precum mintea, să se dispenseze de obiectele lumii-anvelopă în care ne-am așezat povestea copilăriei, a tinereții, în care s-au risipit toți anii formării. Noua literatură e mai afectată de acest Alzheimer al valorilor anterioare, pentru că mintea de staniu care a modelat estetic aceste vârste a devenit casantă. Nu știu la ce etaj din povestea lui Gospodinov ne situăm – oricum, scriitorul bulgar împarte etajele pe decenii, suprapuse generațiilor noastre literare –, dar în povestea aceasta, pentru supraviețuire, avem nevoie de obiectele pe care să le găsească asistentul lui Gaustin pentru a ne recompune recuzite. Asistentul lui Gaustin, care e vocea poveștii lui Gospodinov. Vocea. Scriitorul care încă își amintește de obiectele pierdute, de cuvintele pierdute, de valorile pierdute. Definitiv?

 

Andra MATEUCĂ

O chema Ileana

O chema Ileana și stătea în fiecare dimineață în umbra bunicii mele; prietene nedespărțite de la prima oră a dimineții până la ora prânzului când trebuia să sfârâie tigăile și să clocotească oalele cu bunătățile pe care tot bunica le gătea cu sârg. Atunci, Ileana se odihnea în tihnă, ascunsă în cutia ei. Pe pedală îmi așezam eu botoșeii de lână tricotați atunci când mi se făcea cald și nu mai trebuia să îi port. Îi luam dimineața când bunica trebuia să lucreze cu Ileana; coseau fețe de pernă, cearceafuri și tivuri pentru fustele și pantalonii mei, în principal. Ileana avea un ac solid care repara priceput fiecare volan buclucaș al câtei unei rochițe preferate care trebuia purtată neapărat în ziua aceea și bunica avea și câte o poveste pentru mine în timp ce se îndeletnicea cu mașina de cusut. După ce a plecat la îngeri într-o toamnă târzie, nimeni nu a mai folosit-o pe Ileana. Stă și acum cuminte în cutia ei pe suportul generos cu pedală. Pe acest suport tronează și lampa cu petrol, bine întreținută care i-a însoțit bunicului toată copilăria. Pentru mine sunt și acum niște nestemate, chiar dacă noua tehnologie le-a făcut să dispară sau să stea cuminți într-un con de umbră. Cred că ne risipim puțin și în obiectele pe care le atingem, așa că mă uit cu drag la Ileana și îi șterg praful fin atunci când ajung la casa din orașul natal.

Mă gândesc să îi fac loc în sufrageria mea generoasă din Timișoara, chiar la intrare și să pun pe suportul ei sfeșnicul vechi și multe, multe cărți, chiar dacă ea se va ascunde cuminte în interiorul suportului și nu va fi folosită; va fi doar tovarășa mea de amintiri. Precis voi lua și lampa frumoasă și îi voi face și ei loc. Cred că se vor înțelege de minune cu lampadarul meu modern ca un reflector de regizor pretențios, cu canapeaua nouă, dar și cu pick-up-ul care mi-a spus povești în copilărie. Cred că voi reuși să armonizez tinerele obiecte cu cele copleșite de senectute.

Deși melodia mea preferată e acum la un clic distanță, îmi place cum zgârie acul placa de vinil, mă bucur că doamna Adriana, o croitoreasă grozavă, cu un atelier modern, e doar la o stradă distanță de mine, dar mă gândesc cu drag la Ileana, mașina de cusut a bunicii și cu părere de rău că nu știu să o folosesc, deși încă mai are în sertare instrucțiunile din fabrică.

Chiar dacă obiectele moderne, accesibile și rapide au luat locul celor din trecut, nu cred că putem să le uităm; ne-au ajutat să ajungem oameni mari și păstrează o parte din energia celor plecați.

Dacă o iau pe Ileana la mine, poate o să-mi aduc aminte mai multe povești pe care mi le spunea bunica, cine știe… vom vedea.

 

Mihai MĂNIUȚIU

Scurgerea timpului

Lumea noastră, bătrâna lume a celor de peste 60 sau 70 de ani, cu bunele (câteva miraculoase), și cu multele-i neajunsuri, a dispărut deja. Dispare, ușor-ușor, și cea care pare abia înfiripată… Drept care, mărturisesc, nu sunt un nostalgic. Doar dacă nostalgia nu îmbracă haina neliniștii în fața unui viitor greu previzibil. În fond, întotdeauna a fost așa, în perioadele de rapidă tranziție. Iar accelerarea schimbărilor, acum, îți poate da amețeli. Vertijul noutății face parte din joc. Și jocurile, nouă, celor care scriem, ar trebui să ne placă.

Faptul că atâtea și atâtea obiecte, habitudini, deprinderi, reflexe au fost obnubilate de scurgerea timpului este, în aparență, partea de umbră, partea întunecată a jocului, însă de vreme ce memoria ficțională le preia, le remodelează și, prin aceasta, le recuperează − umbra, în mare măsură, pălește… Cadrul în care reapar aceste diverse lucruri pierdute nu trebuie să fie neapărat nostalgic. Poate fi, cu egală îndreptățire, parodic. Sau − de ce nu? − encomiastic. Toate cele dispărute, precum și cele care nu s-au ivit încă, sunt aur curat pentru ficționarii împătimiți ai poveștii-fără-sfârșit. Cât timp putem povesti, niciuna din lumile dispărute sau pe cale de dispariție nu se va efasa definitiv − și ăsta e unul din rosturile noastre, ale scriitorilor: să nu abandonăm aceste lumi, pentru că ele sunt, într-un mod nu prea ușor de definit ori de descris, compusul alchimic din care apare aluatul încă nedospit a ceea ce se cheamă prezent. Ca autor de romane, acest aluat mă atrage și mă fascinează, în momentul de față, mai presus de orice alte tentații, paseiste ori futuriste.

Revenind la obiecte, la instrumente… Mașina de scris, de pildă… Nu, nu o regret. Din momentul când am început să lucrez pe laptop, a fost ca o mică iluminare. Orele nesfârșite de transcris și retranscris au fost reduse la minimum. Am câștigat timp și limpezime a vederii. Continui să scriu de mână, bineînțeles. De fapt, aproape toate paginile pe care le-am publicat până azi au fost mai întâi scrise de mână. Și apoi transcrise și recompuse în diferite variante. Dar n-am de ce să plâng după mașina de scris care, oricât de-ndrăgită atunci, demult, mă tortura cu… năbădăile ei. N-aveam alternativă, așa că m-am împăcat cu ea ani de zile.

Aș putea continua, pe multe pagini, enumerând lucrurile de care nu-mi este dor. Aș putea înșirui pagini întregi pe acest ton anti-nostalgic, decis și aproape agresiv. Se întâmplă însă că sunt în pragul lansării unei antologii de poezie, pe care o datorez excelentei Edituri Școala Ardeleană, iar unul dintre poemele incluse în carte, pe care l-am selectat pentru a-l citi la lansare, se încăpățânează să-mi răsară în minte și își cere dreptul de a spune, în numele meu, ceea ce eu, poate, încerc să ascund. Cer îngăduința de a-l reproduce în întregime. Iată − bijuterii de familie: „panglica roasă/ pe care o mână nesigură/ de copil/ a mâzgălit – ire-pa-rabil// cravata de pionier/ pe care mama a înșirat/ cu pixul/ cruciulițe aurii// ochiul păpușii care-ți mânca din palmă/ oscioare de pește – și se îneca și tușea// ca să te facă să râzi// magneții albaștri fragili/ care țin respirația/ la suprafață// cascheta de aviator/ cu scalpul cuiva foarte tânăr/ deși încărunțit// franjurii mătăsoși ai eșarfei unde ai ascuns/ corăbioara cu pânze de fum care/ seară de seară/ te trecea pe celălalt mal/ unde nu existau/ nici zbiri nici stingători de lumini// cartea cu astronauți și rachete/ cornul de rinocer care ți-a sfâșiat/ măruntaiele/ la nici șase ani împliniți/ dar nu ai murit/ și te poți bucura acum/ de atâtea comori.“

Insidioasă, în forme imprevizibile, nostalgia după lumile noastre pierdute pândește în fiecare din clipele improbabile ale viitorului nostru atât de evanescent, atât de fragil. Și deloc blând.

 

Anca MEREUȚĂ

Zâmbiți, vă rog!

Pentru mine, fotografia, deși atât de prezentă în contemporan, are rădăcini într-o lume mai veche, fotografiile alb-negru făcute de bunicii și străbunicii noștri au în ochii mei o anumită solemnitate: contururile sunt estompte, chipurile împietrite, dar au o anumită ținută care impune respect.

Îmi amintesc că, în fiecare an, bâlciul care poposea în orașul natal avea în convoiul său și cabine în care oamenii se puteau fotografia alături de un decor exotic cu accente de kitsch – tigrul enorm de pluș sau ținutele militare care amăgeau pe gură-cască să fie preț de câteva minute niște actori într-un decor artificial.

Acasă am avut mereu albume în care lipeam cu aracet fotografiile, iar apoi, mai târziu, le puneam în folia transparentă care le proteja. Fotografiile de la fiecare început și final de an școlar lângă doamna învățătoare marchează creșterea și transformarea elevei care pășea stingher în curtea plină de prichindei cu ghiozdane și buchete de flori. Nu chipul meu se distinge în fotografiile școlare, ci cozile împletite strâns, terminate cu funde imense, apretate și șosetele întinse nefiresc până sub genunchii plini de juliturile din vacanță. Apoi, școlărița timidă a crescut, a economisit bani pentru un aparat foto pe care-l poartă agățat, ca pe un trofeu, de gât într-o husă protectoare aproape tot timpul… Aparatul merge în tabere, în expediții, prinde apusuri și răsărituri la mare, chipuri dragi, mașina sau casa la care-am visat.

Pe nesimțite, draperia din camera obscură se trage ușor și dezvăluie aparatul modern, cu obiectiv precis și telefonul pe care-l purtăm peste tot și în care păstram fotografii pe care le ajustăm, aplicăm filtre, încât și lucrurile, și oamenii devin de nerecunoscut. Devin ideali, iar, dacă nu sunt așa, dispar dintr-o singură apăsare de buton, după ce glisăm imaginile care nu ne plac.

Nu sunt un bun fotograf, nu potrivesc prea bine persoana într-un cadru care să flateze, nu-mi place să apar prea des în fotografii, dar mă bucur de fiecare când știu că atunci când apăsăm butonul pentru o poză perfectă dorim să păstrăm nu doar imaginea, ci și starea și emoția le vrem eternizate. De ceva vreme, selfie-ul ne e alături, face parte din existența celor mai mulți. O imagine cu noi, la îndemână, în fiecare moment, ca un fel de mărturie că nu ne pierdem și că, fotografiindu-ne noi înșine, ne regăsim.

Însă fotografia pe care o facem toți și care vine chiar din lumea care încet-încet dispare, dar care se încăpățânează să ne amintească de existența reală, e fotografia din buletin. Cartea de identitate are o fotografie a noastră care ne păstrează cu particularitățile fizice pe care adesea încercăm să le uniformizăm, să trișăm, să fim mai frumoși, mai tineri. Așa că, poate, nu obiectele și lumea acestora dispare și se transformă zi de zi, ci noi, oamenii suntem cei care ne schimbăm și nu mai putem fi găsiți.

 

Angelo MITCHIEVICI

Aparatul de ras și briciul

L-am privit de nenumărate ori pe tata cum se rade în oglindă. Avea o barbă extrem de aspră, i-o pipăiam copil fiind cu buricele degetelor cu senzația unei iminente înțepături dacă aș fi apăsat-o. O barbă ca țepii unui arici. Împotriva ei, singurul instrument era un aparat de ras cu un mâner, două bucăți metalice în mijlocul cărora era introdusă o lamă Gillette, strânse apoi cu un șurub care presa și lama silind-o să se arcuiască puțin. Pasta de ras umplea obrazul de spumă și apoi tata trasa cu lama drumuri în omătul clăbucului. Avea și o piatră vie, ustura foarte tare pusă pe rană – nu știu nici acum ce era – o piatră pur și simplu asemănătoare cu un cristal, cu care-și desinfecta tăieturile și oprea sângerările. Pentru că indiferent cât de bună, adică cât de nouă nouă era lama, întotdeauna se tăia, o crestătură cât de mică tot apărea și piatra aceea era lipită de tăietură. Ca și cum tăieturile acompaniau obligatoriu acel ceremonial bărbătesc al sângerării. Am în minte imaginea aparatului de ras, a rasului propriu-zis la oglindă și a privirii și gesturilor tatei care mânuia atent lama. Îmi plăcea mirosul de pastă de ras și de loțiune, probabil una ordinară, dar care sugerau o curățenie cu iz de arsură și prospețime geroasă. Tata venea din frig și din sânge puternic și stăpân peste durere. Nu l-am auzit niciodată plângându-se.

În trusa sa, tata avea și un brici, probabil al bunicului meu, dar nu l-am văzut niciodată folo ­sindu-l. Era o moștenire de familie la care nu putea renunța. Însă la frizer, atunci când pe lângă tuns tata comanda și un ras, îl vedeam pe frizerul din piața Chiriac care părea venit din alte vremuri cu mustața lui tăiată drept deasupra buzelor și privire aspră, serioasă de matador, scoțând un brici similar cu al bunicului. Îmi amintesc, un brici lung cu mâner negru care era alunecat duios întâi pe o bucată de piele, apoi ocazional pe mâneca frizerului. Era acolo un mic balet, o grație de spadasin, opriri calculate, schimburi de replici, nasul era apucat cu grijă, capul întors cu vârful degetelor, fixat în unghiul potrivit. Până și șervetul așternut în jurul gâtului avea ceva din solemnitatea unei învestiri. Tata lăsa un bacșiș gras, venea dintr-o lume unde și frizerii erau domni, iar domnii erau autentici. Aparatul de ras l-am folosit și eu în momentul în care a devenit clar că ceea ce port pe obraz a ajuns la demnitatea unei bărbi. Rezultatele au fost inițial dezastruoase: nu știam să plimb lama pe obraz, astfel încât am sfârșit cu fața acoperită cu bucăți de hârtie igienică pentru a opri sursele unor multiple hemoragii. Dar era aparatul tatălui meu și, așa cum în basm sau într-o heroic phantasy, părintele îi încredințează fiului armele din tinerețe, calul și inelul cu sigiliu, și eu mă simțeam obligat să suport capriciile aceluiași tăiș. Nu m-am bărbierit niciodată într-o frizerie, nici aparatul tatălui meu nu l-am mai folosit când au apărut cele de plastic, Bic-urile, sau altele mai sofisticate care mângâie obrazul. Dar, dacă aș face-o, m-aș duce la frizerul meu din Piața Chiriac, care mă tundea, la indicațiile tatălui meu, nemțește, cu freză și cărare, ca în romanul lui Don DeLillo, Cosmopolis. Un ultim bărbierit ca în prima tinerețe, cu același brici, cu aceeași coregrafie, ca atunci, demult, departe.

 

Ștefan MITROI

Sub roțile Carului Mare

Într-o zi de iarnă, ne-am pomenit cu o cutie mare în casă, adusă de tata de la București. Era un aparat de radio. Îl primise de la coana Leanța, o rudă de-a noastră din capitală, pe care aveam s-o cunosc și eu, peste ani, când nu mai eram de mult copil. Nu putea ține decât un om mare în brațe cutia aceea. Cum o cărase tata atâta drum, nu știu. Era aproape la fel de grea ca grâul cu care mersese la piață, ca să facă rost de bani pentru hainele mele de școală. O vârâse în sacul în care fusese grâul. Poate că d-asta mi s-a părut, când tata a învârtit de unul dintre butoanele cutiei, că vocile ce țâșniseră dinăuntru miroseau a miez de vară și a câmpul nostru de acasă. Păreau să țină chiar de foame. În cazul meu, cel puțin, nu și al mamei, ce nu înțelegea de ce tata, în loc să umple sacul cu pâine neagră, din care să mâncăm o jumătate de iarnă, venise cu ditamai cufărul în spinare, ocupând cu el toată masa din dreptul geamului. Pot zice că țineau loc și de lumină vocile alea. Mai cu seamă atunci când spuneau poezii sau jucau în piese de teatru. Era ca și cum toate se petreceau dincolo de fereastră. Pe acolo treceau călare pe cai voievozii, balaurii și feți-frumoșii se luptau tot acolo, ținându-mă cu sufletul la gură minute întregi, zile și nopți de-a rândul, adică, pentru că erau foarte lungi minutele pe atunci, iar copilăria mea, nesfârșită, aveam tot timpul din lume să ascult. Îndeosebi iarna, când ne bătea crivățul în ușă, iar eu stăteam înfrigurat lângă sobă, rugându-l pe tata să nu-i dea drumul în casă. Iar dacă tata începea să râdă de mine, îi rugam pe domnitorii ce se războiau cu turcii în curte să-l gonească dumnealor pe musafirul nepoftit. Spre mirarea mamei, domnitorii îmi făceau pe plac întotdeauna. Aparatul de radio avea același nume ca orașul din care fusese adus. Se numea București. Dacă nu vedeam când l-a scos tata din sac, aș fi crezut că era vorba de difuzorul aflat deasupra patului, pe perete, ce crescuse peste noapte, transformându-se în cutia aia vorbitoare. Deși căpătasem drag de noul nostru aparat de radio, mutat, gata vechi, de la București la țară, nu puteam să uit cu niciun chip difuzorul de mai înainte. El fusese primul. Și așa avea să rămână mereu, cu toate că nu se gândise nimeni să-i pună vreun nume, așa cum avea urmașul său ce mirosea a miriște și a boabe de grâu, deși își trăise mare parte din viață în București, chiar deasupra Carului cu bere. Difuzorul, de care continua să-mi fie dor, îmi este și acum!, mirosea a cerul de deasupra satului, poate unde casa noastră nu se mișca niciodată de sub roțile Carului Mare. Deseori, luam vocile sale de mână și ieșeam cu ele afară, să le arăt ce multă iarnă poate să încapă într-o curte atât de mică. Recunoscătoare, ele îmi arătau lumea. Le-am auzit de nenumărate ori spunându-mi: Nu mai sta pe gânduri, urcă și du-te! Să urc în Carul Mare, adică. Ceea ce, imediat ce mi s-a sfârșit copilăria, am și făcut!

 

Nicolae OPREA

Lucrurile nu dispar, ci se transformă

Într-adevăr, dispar multe lucruri obişnuite din orizontul nostru intim şi domestic. În fapt, dispar obiectele în forma lor iniţială, care devin desuete de-a lungul timpului. În chip semnificativ, G. Călinescu, în Curs-ul de poezie din 1938 de la Facultatea de Filozofie şi Litere din Iaşi, republicat de Al. Piru în 1971, sub titlul Universul poeziei, considera un „truc liric“ tendinţa poeţilor de „a remarca desuetudinea obiectelor“. În realitatea înconjurătoare, aşadar, lucrurile se transformă pe măsura evoluţiei societăţii şi civilizaţiei, fără a-şi pierde rostul originar. „Pana“ cronicarilor şi teologilor este înlocuită în plan istoric de tocul de scris cu cerneală, transformat peste timp în stilou, modernizat sub diverse forme, care va fi înlocuit adesea direct prin culegerea pe computer. Iar, în reproducerea artei muzicale, gramofonul cu plăci este înlocuit, treptat, de patefon şi picup, până la casetofon şi magnetofon. Fenomenul metamorfozei formale atinge şi celelalte lucruri utile din viaţa cotidiană. Astfel, banii achitaţi în numerar sunt schimbaţi cu plata prin card; creta este înlocuită de marker; sifonul lasă locul apei carbogazoase etc. Telefonul public dispare de-a binelea, dar telefonului fix i se substituie, mai totdeauna, telefonul mobil, cu o mulţime de aplicaţii computerizate. În acest caz, noutăţi expresive ale comunicării sunt, mai cu seamă, fotografiile şi mini-filmele înregistrate în călătorii sau la manifestări culturale. Lumea noastră, aparent dispărută, se înnoieşte. Graniţa dintre viaţa intimă şi restul lumii obiectuale devine schimbătoare de la o zi la alta. Generaţia noastră, a scriitorilor care au venit pe lume la mijlocul veacului trecut, supusă sistematic la cele mai absurde interdicţii instaurate de regimul comunist – de la alimentaţia „raţională“ până la cărţile interzise – a fost nevoită să se adapteze din mers, renunţând la lucrurile scumpe. Ne-am ataşat de obiectele (inclusiv audio-vizuale) care ne întreţineau speranţa libertăţii de opinie, comunicând prin maşina de scris, postul de radio „Europa liberă“ şi, înainte de toate, prin cartea cu dublă funcţie: lectură şi creaţie proprie. Îmi amintesc ce fericit eram în 1978, când mi-am cumpărat o maşină de scris, din drepturile de autor cuvenite pentru o ediţie îngrijită în colecţia „Restituiri“ a Editurii Dacia, coordonată de profesorul Mircea Zaciu. N-a contat prea mult prezenţa obligatorie cu maşina de dactilografiat pentru probă la Miliţie. Păstrez şi acum maşina „Olivetti“, care s-a transformat în exponat de muzeu virtual. Ca majoritatea obiectelor „pierdute“ în post-comunism sau tranziţia spre capitalism. După 1989 a urmat o perioadă de adaptare urgentă la noua tehnică a computerelor. Intrând, profesional, în presa literară şi în viaţa universitară, am achiziţionat primul computer. Adică un calculator electronic, căruia i se mai spune şi „ordinator“, poate fiindcă face ordine în comunicarea scrisă. M-am adaptat, apoi, la e-mail şi internet, cu preţul neliniştii interioare. Fiind îngrijorat, uneori, că invazia internetului şi a mesageriei electronice poate să înlocuiască plăcerea lecturii şi să diminueze originalitatea scriitorului de astăzi.

 

Toma PAVEL

Cu totul pierdută?

Frumoasă întrebare despre lumea care dispare! Da, obiectele par să se piardă, altele le înlocuiesc, dar să nu uităm că, de multe ori, înlocuindu-le ne îngăduie să avem ceva mai ușor ceea ce aveam și pe vremuri. CD-uri uitate? Cine își mai amintește de plăcile de patefon și de vechile patefoane cu manivela care trebuia să fie bine învârtită ca să se miște discul de metal pe care se punea placa? Cele electrice, inventate ceva mai târziu, permiteau schimbarea rapidă a discurilor care durau cam cinci minute. În anii cincizeci, îmi aduc aminte, o pianistă, prietenă a părinților mei, adusese, cred că din RDG (cine mai ține minte aceste inițiale care desemnau Germania de Est, R însemnând Republica, G – Germană, iar D-ul din mijloc… Dezlipită? Desfăcută? Nu! „Democratică,“ nu râdeți), pianista adusese, deci, înregistrarea pe vreo treizeci de plăci a cantatei Pasiunea după Matei de Bach. Ea și soțul ei și-au invitat prietenii să asculte într-o seară această raritate, și primejdioasă din punct de vedere ideologic și cu totul inaccesibilă pe atunci, într-o lume fără You Tube. La fiecare patru-cinci minute, muzica se oprea, iar soțul pianistei, pe a cărui față se citea smerenia și pietatea, se ridica în picioare și schimba placa. Acum oricine, în orice moment al zilei, poate găsi pe You Tube diferite interpretări ale acestei cantate. Despre cafele, da, când sunt la București regret înlocuirea cam peste tot a cafelelor turcești cu espresso-uri italiene. Acasă însă, în fiecare dimineață, îmi prepar singur, ca pe vremuri, o cafea turcească, ibricele, ca și râșnițele acum electrice, fiind ușor de găsit la magazine sau pe internet, ca să nu mai vorbim de mica mașină marca EthniQ, fabricată în Turcia, care prepară în câteva minute o cafea neagră destul de bună. Sifoanelor le-am dus dorul ani și ani de zile, sticlele de apă gazoasă neputând să se compare cu ele. Dar acum câțiva ani, un prieten de la Chicago m-a pus la curent cu aparatele Aarke, mici, ușor de manevrat, în care un cilindru de CO2 Sodastream emite gazul care transformă în sifon apa din sticla specială înșurubată la gura aparatului. Simplu, eficace, ceva mai ieftin. Dispare însă ceva care părea prețios: obiceiul mai vechi, mai liniștit, de a asculta discuri, de a bea cafea turcească la cofetărie, de a căra în două plase șase sticle de sifon proaspăt umplute.

 

Ovidiu PECICAN

Ursulețul maroniu

Nu aș fi crezut odinioară că disparițiile unor obiecte pot produce goluri sufletești. La urma urmei, cele care contează sunt ființele vii pe care le iubim și care ne pot fi doar familiare, asigurându-ne totuși și ele un soi de echilibru de fond, o plasă de siguranță, prin participarea la cadrul în care ne mișcăm. Există totuși, iată, atâtea lucruri pe care ne-am bucura să le regăsim, iar cel care întreabă știe acest lucru, vicleanul, semn că el însuși sângerează la gândul unor asemenea pierderi. Cu toate acestea, maniei de a colecta și de a depozita i se opun astăzi nu doar instinctul propriu care ne împinge să ne înconjurăm de noi și noi obiecte dorite – tot mai mult în ultimele decenii gadgeturi de ultimă oră și resurse tehnologice avansate (un telefon mobil proaspăt scos pe piață, un laptop cu viteză uriașă și capacitate de depozitare incredibilă, un ceas care îți măsoară parametrii vitali mai ceva decât un dispensar) – ci și adevărate tratate despre cum să curățim spațiul de proximitate, cum să îl întreținem nesufocant, cum să scăpăm de lucrurile inutile.

Inutilul pare definitiv condamnat în lumea noastră tot mai pragmatică și mai utilitaristă în care a păstra colecția de ani și ani a unei reviste, fie ea și rară, devine inimaginabil de greu (Unde? Pe dulap? Sub pat? În debara? Pe balcon, în cutii de plastic?, în boxa de la subsolul blocului? La socri ori părinți?). El pare destinat de-acum pubelei, odată cu arta pentru artă și nu idealurile, în general, considerate dovada clară a unei naivități irecuperabile. Un pas mai încolo se anunță astfel și eșecul ideii de libertate, inutilă nălucă într-o lume a condiționărilor plurale, efective, permanente și mereu mai încâlcite…

Și totuși, ce se întrezărește dincolo de o temă precum aceasta, a obiectului pierdut? Nimic altceva – dacă nu ne rezumăm la ma ­terialitatea nemijlocită, cea mai la îndemână, ce ne pre destinează, dacă nu o depășim, orizonturilor joase și plane – decât „obiectul dorit“ (l’objet du désir) de care făceau atâta caz unii dintre gânditorii secolului trecut, de la Freud la Roland Barthes. Nu neapărat într-o ipostază reificată, ca în invitația de față de a medita la ceva drag pierdut pentru totdeauna, ci poate o fantasmă, o persoană iubită, un impuls vital convertit într-o fulgurație…

Să aleg acum ceva dintre toate aceste inutilități dragi, eliberatoare de euforie sau măcar de nostalgie nu este tocmai ușor. Gândul mă duce la cărți râvnite și neavute vreodată, pândite prin sticla prea groasă a librăriilor copilăriei, la poze pe care le țin încă sub ochii minții, la o mică busolă primită în dar de la sora mea întoarsă triumfătoare de la Praga, unde participase la un concurs internațional de coafură, la un ceas dăruit mie de părinți pe când am împlinit optsprezece ani și purtat până când a început să arate ore… astrale…

Cel mai tare – mă tem să o recunosc – îmi lipsește, probabil, ursulețul maroniu sărăcăcios, cu ochi ca de nasturi, dintre care unul, în toiul jocului cotidian, s-a descusut și a dispărut cu ere în urmă… Dar îmi lipsește el oare cu adevărat? De vreme ce îl văd, îi simt perfect dimensiunile și textura, o fi chiar dispărut? Mă voi întreba în continuare, din când în când, despre toate astea…

 

Dan PERȘA

Obiecte care să te țină o viață

Tatăl meu, profesor, a predat întreaga lui viaţă la o şcoală dintr-un sat, deşi de-a lungul timpului a avut diverse oferte, printre care şi una pentru mine tentantă: director al cinematografelor din Bacău. Chiteam că aşa voi intra gratis la orice film. Era bătaie la cinema pe atunci. Dar azi cinematografele merg pe drumul extincţiei aidoma marilor dinozauri. „Păi de ce, de ce nu vrei?“. Şi mi-a spus că el este născut la ţară, în Pietroşiţa (unde M.-H. Simionescu a fost îndrăgostit de sora lui, Marănica, dar am spus povestea altă dată), şi în sat la ei cei mai respectaţi oameni erau preotul şi învăţătorul. Cine ar refuza azi o funcţie, când toţi umblă după vreun ciolan? Altă mentalitate. El mi-a spus că, atunci când îţi cumperi ceva, îl cumperi ca să-l ai o viaţă. Pe la 20 de ani şi-a cumpărat o curea din piele şi-a folosit-o la diverşi pantaloni până i-a fost dat să moară. Şi un ceas Pobeda, cu ani buni înainte să mă nasc eu. Ceasul mergea când taică-meu a murit şi ar fi mers şi azi, dacă nu ar fi fost pus pe un dulap şi când a şters cineva praful, a căzut. Acum aşteaptă să-l duc la Vaisler Orology pentru refacere. Obiecte care să te ţină o viaţă! Cine ar mai vrea azi, în era lucrurilor de unică folosinţă, aşa ceva? Poate că pentru fiecare obiect există un gând. Au dispărut atâtea obiecte şi atâtea gândiri. Unele dintre ele păstrate în memoria noastră, dar le va fi dat să dispară odată cu noile generaţii.

Am pierdut multe lucruri de-a lungul timpului. Primul meu briceag după o zi (l-am primit pe la doi ani după convingătoare plânsete, mai ceva decât la căderea Babilonului, şi trăiesc cu bănuiala că bunicul mi l-a subtilizat ca să nu mă tai), iar primul ceas l-am stricat după câteva zile, patinele la fel, iar pixul metalic… unde Dumnezeu a dispărut, era aşa lucios! Dar nimic nu se compară cu pierderea cărţilor când m-am mutat dintr-un oraş în altul. E ca o nostalgie fără de nevindecare. Aşa cum se spune despre cei cu un picior amputat. Îl simt ca şi când ar mai fi, au uneori mâncărimi şi duc mâna să se scarpine. Aşa şi eu, răsfoiesc şi citesc în vis cărţile ce nu mai sunt. Da, lucrurile ce dispar nu schimbă doar realitatea imediată, ci ne schimbă lăuntric. Ne schimbă dorinţele, ne schimbă gândirea, ne schimbă imaginaţia. Mai lăsăm prin romane mărturii despre lumea ce-a fost.

 

Marta PETREU

Dispare

Sigur că dispare. Doar se știe că sîntem într-un univers heraclitian. Nouă este numai viteza de mișcare/transformare, acum accelerată precum expansiunea Universului. Eu aș începe nostalgica enumerare cu discurile de ebontită cu care mi-am început educația muzicală, nu direct cu CD-urile. Mașina de scris „Consul“, pentru care am dat de mai multe ori probe de tastatură la Miliția statului român socialist, o mai am, prea este grea de amintiri să nu o păstrez, cîte volume n-am bătut eu cu trei degete la ea și-apoi le-am trimis la edituri, doar doar o să mi le publice… Și aș pune pe lista obiectelor pierdute realități terestre pe care le credeam statornice măcar pe durata vremelniciei vieții omenești: aspectul cerului, de pildă, altul decît în copilărie, fiindcă acum e doldora de roiuri de sateliți vizibili cu ochiul liber – oare a cui proprietate juridică e cerul, de poate pune oricine orice în el? Sau imaginea cîmpului cultivat, verde și roditor, cu lanuri foșnitoare de cucuruz ori de grîu. Și anotimpurile, toamnele lungi cu brumă și ploaie și primăverile vîntoase, ploioase, în care oamenii purtau pardesie, fulgarine, umbrele. Gheața de pe Someș, iarna, și sunetul ei cînd se rupea cu un geamăt profund, semn că se va încălzi vremea și-o să vină primăvara. Zăpada, iernile cu zăpadă groasă, frigul sănătos din ianuarie și februarie. Soiurile de plante și speciile de animale intrate, grație nouă, în cea de a șasea extincție a formelor de viață pe Terra, aceasta din urmă datorată exclusiv activității umane. Omul a avut planeta Pămînt ca paradis în care să trăiască, a luat-o încetișor în stăpînire și a murdărit-o, a otrăvit-o, a sărăcit-o și urîțit-o. Asta, deoarece omul este nesățios, lacom la infinit, pe deasupra necugetat ca ucenicul vrăjitor, întîi face, abia apoi, cînd urmările actelor sale îi dau în cap, cugetă la ce a făcut. Omenirea stă astăzi pe un model de existență – un model economic, același indiferent de regimul politic – al creșterii economice continue. Or, modelul e în contradicție directă cu faptul că Terra este un sistem finit. Urmarea e că, de dragul creșterii economice infinite, omul își taie singur craca de sub picioare, adică planeta. Și își caută, în sistemul solar și în univers, o altă planetă pe care să migreze cei… aleși. În ultima vreme, invențiile și găselnițele umane care se întorc împotriva omului sînt glorios de numeroase, viteza schimbării, cum spuneam, s-a accelerat. În mod logic, adică probabil și posibil, urmează modificarea omului însuși, iar creatorii din toate artele se pregătesc și ei pentru marele salt atribuind roboților și cyborgilor sentimente și suferințe proprii viului, proprii regnului animal evoluat și omului. Pare mai la îndemînă să com ­pătimești un robot ori un cyborg decît un om. Peste vreo cinci ­sprezece-douăzeci de ani, dragă Cristian Pătrășconiu, sau numai peste o sută, o să faci (cineva o să facă) o anchetă pe tema: Vă mai amintiți vremea îndepărtată, cînd creierul uman era natural, iar omul însuși era sută la sută așa cum l-a făcut natura? Asta, desigur, presupunînd că fluxul larg și artificial accelerat al schimbării va păstra în peisaj revistele literare.

 

Monica PILLAT

Ustensilele scrisului de mână

Aş vorbi despre ustensilele, azi demodate, ale scrisului de mână. Cu creionul, bine ascuţit şi cu guma alături, în anii de demult, luam un maculator şi mă apucam de temele pentru şcoală. Adesea, mi se întâmpla să mă opresc, fie să desenez ceva, fără o legătură cu subiectul, pe marginea paginii, fie ca să notez, pe foile de la sfârşit, câte un vers care-mi venea deodată în minte. Am fost de timpuriu încurajată să am întotdeauna pe aproape şi un caiet de încercări, unde să-mi trec ideile răzleţe. Obişnuiam să îmi scriu ciorna în maculator, pe genunchi, iar când o terminam, mă aşezam la micul meu birou, îmi deschideam caietul de dictando, îmi înmuiam peniţa tocului în călimară şi începeam să-mi trec pe curat însemnările, având grijă să nu-mi lipsească sugativa. Era o îndeletnicire ce mă făcea atentă la mirosul acrişor al cernelii, la fâşâitul tocului pe hârtie, la ondularea literelor care se aliniau pe rândurile drepte, dinainte trase. Însă mă tulbura întotdeauna ideea transcrierii fără greşeli şi fără pete.

Văzându-mi încruntările, odată, tata a scos din bibliotecă două cărţi în manuscris şi a dorit să îmi arate, mai întâi, volumul unde părintele poet copiase pentru fiul său, în dar, poemele pe care acesta şi le alesese după gustul lui, iar mai apoi mi-a pus sub ochi un altul, cu titlul Umbra timpului. Acolo, caligrafia minunat de grijulie şi graţioasă, realizată cu o peniţă mai subţire, era din când în când bruiată de cuvinte adăugate pe deasupra, de linii ce tăiau unele fraze, de minuţioase explicaţii ale schimbărilor făcute. După aceea, într-o seară, tata mi-a aşezat pe dinainte impunătoarea ediţie a lui Perpessicius cu poeziile lui Eminescu, reluate în variante până la ultima cristalizare. Aşa am înţeles treptat cât de preţios poate să fie scrisul pe curat, într-un caiet gândit anume, pe care autorul îl poate oferi cuiva iubit, dar şi ce fascinantă este cercetarea unei ciorne ce îţi dezvăluie geneza şi suita de prefaceri suferite de un text.

Ceremoniile alegerii peniţei, cernelii şi a foilor veline pe care tocul să danseze, caligrafia elegantă, executată-n tihna unei zile, ori scrisul repezit, reluat şi întrerupt, în febra căutării tiparului de aur, au dispărut cu totul astăzi, odată cu intrarea în uitare a instrumentelor de altădată. Calculatorul ne scuteşte de copiere, de reveniri şi ştergeri repetate, eliminând amprenta proprie a mâinii care compunea. Ne dă în schimb viteza altui ritm, viziunea altei libertăţi. Caietele de încercări, maculatorul, au fost lăsate mult în urmă, de aceea paşii scriiturii nu se mai văd pe nicăieri. E ca şi cum urci muntele într-o telecabină, iar când ajungi la destinaţie, eşti odihnit, deposedat de plinătatea acelui farmec de nespus al ascensiunii. Nu mă refer aici decât la cititorul care are acces, în vremurile noastre, doar la creaţie, ca rezultat impersonal şi nicidecum ca drum lăuntric.

 

Octavian PLĂIAȘU

Ai bilet? Ba nu, ba da, ba nu, ba da…

Dacă ar fi să-mi găsesc o vocație, pe cea de colecționar al biletelor de tramvai, aș îmbrățișa-o fără mari ezitări. Știu, sintagma parcă ar fi extrasă dintr-un poem de Cristi Popescu, însă nu-mi pot dezlipi din memoria copilăriei mele acele bilete de papagal, făcute dintr-o hârtie translucidă, aproape ca o foiță de țigară, ștanțate cu un print roșu-pal în miniatură. Le țineam cu grijă, mai ales în zilele ploioase, când trupul lor subțire ar fi putut foarte ușor, de la câteva picături de apă, să se dezintegreze instant. Le împătuream de cele mai multe ori într-un buzunar al hainei mai ascuns și mă deranja de fiecare dată dacă, din neglijență, le șifonam, făcându-le mici cute enervante pentru mania mea fixistă. Ori în zile cu căldură plictisită de toamnă, unde acea lumină dulce, care încălzește mocnit, se filtra pe hârtia de pergament, arătându-i toate vinișoarele de celuloză, lipite neglijent. Erau aproape ca niște stampe japoneze, realizate cu o milimetrică precizie industrială, firește, și deși arătau la fel, era ceva foarte personal în fiecare bilet cumpărat, desenat parcă pe un bob de orez, ținând cont de culoarea lor albă, prăfuită. Întotdeauna îmi imaginam că le-aș păstra într-un clasor imens, după ce le-aș fi îndreptat cu un mic fier de călcat, făcut special pentru asemenea ocupații, în care fiecare bilet să aibă un mic istoric, legat de locurile prin care inevitabil m-a purtat. Un fel de jurnal făcut din bilete RATB pe care, din păcate, nu am reușit niciodată să-l realizez.

Scotocind printr-o haină mai veche, tata a găsit într-o zi un bilet conservat aproape intact. Nu vreau să cad în predictibil, spunând că vederea acelui obiect a devenit pe loc o madelenă proustiană, însă memoria mea e foarte ușor de sedus prin astfel de lucruri, ce nu cred niciodată că sunt pierdute, ci mai degrabă puse deoparte. Mi-au venit instant în minte ferestrele tramvaiului 14, pe care desenam iarna, când se abureau în diminețile friguroase, mici figurine, uneori nedefinite, alteori făcute cu o minuțiozitate monotonă și de care pot spune că o mare parte a tinereții mele e legată afectiv. Acele bilete de tramvai compun unul dintre corpurile ciudate ale copilăriei mele, într-un București poate un pic mai gri, din care se mai aude în continuare, ca un ecou insistent, zgomotul roților de tramvai zgâlțâindu-se pe șine. Pentru unii s-ar putea să fie un zgomot sâcâitor, însă pentru mine el funcționează ca un neobișnuit cântec de leagân.

 

Adrian POPESCU

Canalul Morii

Casa veche în care locuiam în Piața Mihai Viteazul era dinainte de Primul Război Mondial și când ne-am mutat acolo am descoperit, pe fosta stradă a Dubălarilor, câteva lucruri provenind din altă lume. O Clinică de păpuși, denumire ciudată a unui atelier de „vindecat-reparat“ jucăriiile stricate, mai ales păpuși, apoi, camerele luminoase ale unui croitor cu mașini de cusut Singer și, mai ales, comorile pe care le scotea la lumină albia secată a unui canal al Someșului. Canalul Morii. Apa lui trecea pe sub geamurile vecinului nostru și ale altor riverani, sugerându-ne o Veneție situată mai spre periferie. Cum e, să spunem, în sestrierul (cartierul venețian) San Pietro. Familia nostră stând în interiorul edificiului nu beneficiam de priveliștea canalului. Exploram în schimb albia lui secată sau aproape. Ce găseam era câte un pistol ruginit, un schelet, de fapt, de pistol cu butoiaș, tacâmuri, brichete, monede ieșite din circulație, legături de chei, lanterne de semnalizat.

Mai târziu, am stat într-un subsol, la coadă, pentru umplerea sifoanelor. Era o încăpere faianțată, care-mi sugera camera de morgă de la Clinicile Universitare, unde coplărisem, sau un laborator unde se fac experiențe pe animale mici. Eram în sifonărie fascinat de priceperea cu care operatorul prefăcea apa banală în sifon, anamorfoză sau metamorfoză, ce era aici? Aceeași, dar totuși alta? Îmi plăcea să privesc îndelung careul „patroanelor“, micile cartușe, perfect ordonate, ca pentru o înfruntare a armatelor, aparatul cu bioxid de carbon sub presiune care făcea din apă sifon. Sticlele de sifon, groase, erau învelite într-o rețea de sârmă, care îmi evoca voaletele doamnelor îndoliate. Stam ca într-un fel de transă, printre mame transpirate cărându-și în plasele de ață modestele cumpărături. Pungile de plastic, democratice și, poluante, nu existau, pe atunci, ele oricum au venit în lumea românească după elegantele, suplele fâșuri și după și creioanele automate, dotate cu mină în trei culori. La mare preț pentru elevi erau raportoarele, semicercurile din metal ușor, gradate, stilourile și călimările, gumele de șters și creioanele Hardmuth, în special, moi sau tari, care nu cred că vor înceta vreodată să ne părăsească, deși tinerii de azi nu le prea folosesc, preferând să scrie pe ecranele calculatoarelor sau ale telefoanelor.

Râșnițele de piper, din aramă, care și-au avut gloria lor, sunt tot mau rare. Una cumpărată la Sarajevo, în urmă cu decenii, cu prilejul unei călătorii fabuloase cu echinoxiștii, dintre care câțiva nu mai sunt, o folosesc, rotirea micii manivele delicate provocându-mi multe rememorări. Obiectele ieșite din uz sunt pentru noi depozite ale trecutului de care ne-am atașat sau detașat.

 

Ileana ROMAN

Obiecte părăsite sau pierdute, tăceri pe cale de dispariție

Vali îmi dă telefon, iar eu îi răspund după o oră sau două, și atunci dacă mă uit la apeluri recente. Distanța stă cu ecoul în gură, căci între timp fără de firul mi se rătăcește. Fie îl uit acasă când plec în oraș, fie stă ascuns prin casă cumințel. Îl sun de pe frate-său cel fix și îmi răspunde ca din soră-sa Samsunga, cântând din geanta lăsată în hol, sau de aiurea de prin altă încăpere. Cred că e al 5-lea sau al 6-lea, nu mai știu, îl țin minte doar pe primul, unul simpatic și mititel, cât un pui de brotăcel, fără codiță, fără ochișori bulbucați, fără să atârne. Odată mi-a căzut de pe fereastră de la etajul 7 și n-a pățit nimic lovindu-se de trotuar. Prin casă îl găseam repejor, era purpuriu, avea pe vino-ncoace. De aceea mi-a dispărut de pe birou la serviciu. Psihanalitic, se zice că pierzi doar lucruri la care nu ții. Mie mi s-a întâmplat să și regăsesc obiecte pierdute. Pe vremuri uitam pe la ghișee stiloul Pelikan, iar a doua zi îl recuperam. Mai recent mi s-a întâmplat de am pierdut de două ori un medalion cu Maica Domnului, la care, firește, țineam cu sfințenie. Prima dată l-am pierdut într-un taxi, lănțișorul se desfăcuse, poate la o smucitură a mașinii, și a căzut cu medalionul sub banchetă. A doua zi am dat telefon la taximetrist și mi-a restituit cu amabilitate obiectul. A doua oară l-am pierdut în curte la Casa Scriitorilor din Uzdin, Serbia. Seara s-a lăsat cu chef, lănțișorul iarăși s-a desfăcut și a căzut în iarbă. A doua zi de dimineață, mergând să-l caut, de la distanță am văzut cum se reflecta soarele în medalion, strălucind ca o stea. Splendoare în iarbă. Atunci am cumpărat un lănțișor de argint mai rezistent și de atunci nu s-a mai defectat, sunt vreo 10 ani deja.

Trăim în grabnice viteze tehnologice, de aici și viteza timpului personal. În fostul regim, izolați și clișeizați fiind, timpul trecea încet ca veșnicia, cu cât nu se întâmplau schimbări socio-economice. Întotdeauna, de când mă știu, mi-a plăcut să cunosc și să folosesc neo-ismele tehno, însă cele de azi sunt chiar agresive, te ocupă, nu doar preocupă. Depinzi de ele până la autodrogare, cum ar veni. Sau până la viol pe Internet, care livrează idei de-a gata, plăceri de-a gata, cât mai feerice și extranee. Te golești de tine și te umpli de alte imagini și voci din off, cacofonice, cocacolare. Grav este când uiți să te mai oprești, devii o morișcă în rețeaua globară, tot mai pixelată, cum ar fi locul și brelocul. Încet, dar sigur îți pierzi timpul personal, e înghițit de timpul internautic global, care îți mănâncă și fărâmiturile. Curând te violează intruziunile, spargerea parolelor, facebook-ismele, curând dispar tăcerile intime, cum au dispărut scrisorile intime. Și nici nu vorbii de softangii sau de alți frați Brotheri, sau de presă, presiunea tabloidă, televeuri cu sute de canale și clipurile, nesfârșitele videoclipuri și selfisme de care nu scapi nici în biserici.

Aș încheia aceste O.K.-uri cu genericul global homo consommatus. E bun câte un latinism, ca să ne mai treacă de sughițuri. Vezi și QED.

 

Vasile SPIRIDON

Sceptici copii maturizați

La mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut, liceenilor din generația mea le plăcea să rostească nume de articole cosmopolite: casetofon, „mag“, tenişi chinezeşti, trening (chiar dacă era „made in România“), bascheți (moda lor a revenit). Nu trebuie uitate anumite reflexe verbale din viaţa cotidiană a socialismului biruitor la orașe și sate, care agresa casnica lume obiectuală cu nume din chimia la modă, grație apariției pe firmamentul științei a academicienei doctor inginer de renume mondial: polimer, tergal, melană, iută, muşama, îngrăşăminte chimice, fire şi fibre sintetice, ciment şi azbociment etc. Vremea a trecut și liceenii de azi rostesc cel mai des cuvinte impuse de uzul device-urilor sau al gadget-urilor, precum laptop, e-Book Reader, mobil, dronă, iPod, iPad, consolă. Ce departe sunt anii ’60 ai secolului trecut, când, dezvoltându-se cibernetica, un calculator ocupa un perete întreg al unui birou colectiv!

Grație elementelor care configurează „generațiile“ de obiecte, putem recupera autenticitatea trecutului și, prin aceasta, orientarea spre un viitor de așteptat. Predarea ștafetei între obiecte instituie o punte temporală între prezent și trecut, dar și o legătură între nou și vechi, între un ciclu parcurs și ciclul următor, între o viață și altă viață a noastră. În acest fel, prezentul în care trăim ar putea fi considerat un depozitar al obiectelor vechi, al amintirilor despre ele, dar și un spațiu ocrotitor, care favorizează deschiderea către nou, o punte către noi experiențe tehnologice. Astfel, lumea obiectelor rămâne un liant între epoci diferite și vârstele noastre interioare.

Important mi se pare să nu înclinăm spre reînvierea trecutului, ci spre prinderea într-un tipar a impresiilor prezente faţă de un trecut din care dăinuie, disparat, amintiri şi lucruri. Pusă în raport cu scurgerea temporală, acumularea de lucruri supuse eroziunii timpului și uzurii morale dă farmecul trecerii noastre prin lume. Lumea obiectelor ilustrează o coordonată temporală „in between“, situată la granița dintre interior și exterior. De aceea, trebuie să înțelegem vădita intenţionalitate utilitaristă și să avem capacitatea de a accepta cohorta proliferărilor tehnicismului și metamorfoza lucrurilor vechi și uitate în noi făgăduințe de mai bine, pentru confortul nostru. Dar decorul de epocă îşi păstrează nealterat profilul în memoria noastră, care este un spațiu depozitar prin excelență, susceptibil de a găzdui adevărate comori: de obiecte uitate. În încleştarea cu timpul în era uimitoarelor proliferări tehniciste, ne mişcăm printre lucruri devenite inutile ca niște sceptici copii maturizați cărora li s-au stricat jucăriile.

 

Dan STANCA

Maşina de scris

Eu, unul, nu prea sunt ataşat de obiecte, deşi pot spune că mi-e dor de maşina de scris, prima mea maşină de scris, acel Consul elegant, pe care mi l-au cumpărat părinţii pe la sfârşitul anilor ’60. Aveam pe atunci vreo 12-13 ani şi ţineam să am aşa un obiect. Mingea de fotbal şi maşina de scris au fost cele două obiecte care în copilărie şi adolescenţă mi-au dominat viaţa. De minge am scăpat repede, dar maşina de scris m-a însoţit până când, mai mult obligat de necesităţi, am ales computerul. Dar nu pot să uit nici acum zgomotul pe care-l făceau tastele când loveau tamburul în jurul căruia se învârtea coala de hârtie. Era un zgomot unic, de neuitat. Acum, silenţiozitatea computerului mi se pare perversă, dar acesta e semnul că am intrat într-o altă lume care se caracterizează tocmai prin prefăcătorie şi nepăsare. Pe de altă parte, din cauza unei mişcări greşite, poţi şterge tot ce ai scris. Nu e şi acesta un semn al lipsei de consistenţă a lumii în care trăim? Ba bine că nu! Pixelii sunt la limita dintre real şi ireal. Pe când literele care se imprimau pe coala de hârtie A4 erau nemuritoare. Atunci nu aveai cum să-ţi pierzi munca. Îţi luai manuscrisul, ţi-l corectai, îl băgai între nişte coperţi de carton şi fuga cu el la editură sau la revistă. Problema era să-ţi asiguri o copie. De asta mi-a fost groază mereu, fiindcă eu, unul, nu am putut să bat cu indigo ca să am copia de la bun început, aşa că după ce terminam o carte mă duceam întâi la un xerox ca să-mi fac duplicatul. Era şi aceasta o muncă serioasă pentru care dădeam destul de mulţi bani.

Mi-aduc aminte de împrejurările în care am depus primul manuscris la Cartea Românească, aceasta se întâmpla în decembrie 1982. Nu găsisem nicio posibilitate să-mi fac copia necesară şi dădeam din colţ în colţ. Pe atunci nu erau xerox-uri la fiecare colţ de stradă şi, dacă nu mă înşel, decretul cu declararea faptului că eşti sau nu proprietar al vreunei maşini de scris sau dacă deţii sau nu un obiect de multiplicat s-a dat peste un an, în 1983. Vremurile erau crâncene, fiindcă partidul vedea în presupusul deţinător un virtual autor de manifeste pe care le multiplică şi le îndeasă apoi în cutiile poştale ale blocurilor. Atunci, parcă, a fost arestat din acest motiv Radu Filipescu. Aşadar maşina de scris nu mai reprezenta un obiect neutru şi atât, ci prin felul în care era privită de Securitate căpăta valenţe subversive. Posesorul era bănuit de acţiuni de subminare a ordinii de stat… Iată lumea pierdută pentru mine: maşina de scris, xerox-ul pe care-l fetişizam, emoţia de-a dactilografia un text care imprimându-se pe foaia de hârtie căpăta calităţi magice. Toate astea nu mai sunt acum. Nu mai există ameninţare, teamă, dar nici speranţă… Lumea pierdută e ca un cimitir pe care-l vizitezi cu două garoafe în mână.

 

Liviu Ioan STOICIU

Fiecare cu „muzeul“ lui

Trece lumea de când lumea se schimbă, odată cu vremurile. Nici măcar un nume săpat pe o cruce de piatră nu rezistă, ba într-o mie de ani dispare sub praful cosmic (sau numai praful terestru?) și cimitirul în întregime (îl descoperă urmașii de răspoimâine, când sapă pământul pentru a face o eventuală autostradă, dacă vor mai exista mașini „clasice“ în viitor). Lumea noastră? Pentru mine, ea trece secundă de secundă, se pierde (nu se câștigă) în „absolut“ – iar eu aștept răbdător să mă mut în ultima căsuță, într-o criptă la Adjud, lângă ai mei; sunt împăcat sufletește, că „atât mi-a fost dat“… Martore ale trecerii lumii noastre, obiectele rămase prin „muzee“ (mai ales personale, de care ai fost legat și nu te-ai îndurat să le arunci) și martori ai prezenței noastre pe aici, pe cât posibil, foști colegi de școală (dispăruți, mulți, înaintea ta), de serviciu, de cartier (sau de bloc), prieteni, numărați pe degete, cunoscuți, rude. Cei din lumea literară (scriitorii importanți) mai au o speranță, să fie neuitați, incluși în manuale, să aibă o anume posteritate (mai slabă decât a celor de la începuturile literaturii române, vremurile postmoderne de azi se răzbună, cărțile de poezie sau proză devenind „bunuri de consum“, le frunzărești și le arunci, iar scriitorii de la o anumită vârstă sunt etichetați, pe nedrept, „expirați“; bine ar fi să fie considerate cărți de căpătâi istoriile literare și dicționarele de scriitori, care să fie „nemuritoare“). Altfel, ce contează că obiectele lumii noastre sunt depășite? Mie îmi place să le păstrez, mă înduioșează – am stiloul chinezesc cu cerneală din prima tinerețe, cu care scriam (scriu poezie dintotdeauna numai de mână; de la Revoluție încoace scriu doar cu pix cu mină neagră), am un computer străvechi, am televizor comunist „cu lămpi“ păstrat (avea un miros al lui special când se încălzea), am radioul la care ascultam cu mare greutate Europa Liberă (merge și azi, marca Madrigal; am și casetofon, aparat pretențios, marca Elektronika), am veșminte din tinerețe (în bună stare) pe care le-am purtat de puține ori (sau nu le-am purtat niciodată) și pe care n-o să le port niciodată (am, de pildă, o haină de catifea, neagră, cu buzunare, „occidentală“, pe care n-am purtat-o decât atunci când m-am căsătorit, în 1975, și la prima mea lansare de carte, în 1980, la Focșani; n-am mai avut altă ocazie de excepție să o port, rușinându-mă să ies în lume cu ea la evenimente secundare; voi fi îngropat însă cu ea, dacă se va ține cont de voința mea; nu de alta, dar am și costum de haine de lux la zi, niciodată purtat, care ar fi mai potrivit pentru înmormântare). Am un telefon „fix“ vechi. Am mobilier de odinioară păstrat. Am și dischete, nu mai am unde să le „citesc“ (aparatura nouă IT nu mai are orificii pentru redarea unei dischete). Am DVD-uri (inutile). Am o colecție de CD-uri cu muzică îndeosebi clasică (am și discuri vechi, dar nu am patefon, l-am pierdut, de câte schimbări de domiciliu am avut parte, stabil sau flotant; am avut colecții de monede și bancnote vechi din vremea regatului sau colecție de timbre). Am păstrate sumedenie de manuscrise și înscrisuri, de mână sau dactilografiate la mașina de scris sau pe computer (nu arunc nimic). Am intactă mașina de scris (înscrisă cu caracterele la Miliție / Securitate, cine-și mai amintește de stresul de atunci). Am și azi benzi magnetice pentru magnetofon (cu înregistrări ale perechii Monica Lovinescu și Virgil Ierunca), azi imposibil de exploatat. Am primele stick-uri USB (memorie), sunt depășite și tot ce am memorat pe ele s-a pierdut în neant. Am laptop-uri ne-up-datate, care nu mai pot fi folosite (am încercat să le iau în vacanță, îmi cer Office-ul nou și nu mă pricep să-l introduc; lasă că unul din aceste laptop-uri vechi nu mi-a salvat texte și le-am pierdut), am imprimante vechi, cu tuș, de nefolosit azi… Adică nu duc lipsă de amintiri-obiecte, care mă dau de gol că sunt un nostalgic, un melancolic, un pesimist, că mai merită ceva pe lumea asta sau că are sens, că mi-a trecut viața și cu ce m-am ales? Lumea mea (a noastră?) trece în regim de muzeu (sau… casă memorială), lumea celor ce vin va păți la fel (deși nu prea va mai avea ce să lase în urmă, internetul cu toate rețelele lui sociale trăiește de azi pe mâine).

 

Robert ȘERBAN

Podul casei bunicilor din Gorj

Tocmai am coborât din podul casei bunicilor mei din Gorj, după ce am făcut o plimbare printre lucruri puse sus, la păstrat, de zeci de ani. Nu ca să mă documentez pentru ancheta asta am fost acolo, ci ca să aleg ce voi lua cu mine la Timișoara. Războiul de țesut al bunicii? Cele trei lăzi cu sifoane din sticlă, pe care le umpleam la Sâmbotin, mergând cu căruța, împreună cu tata mare, cam o dată la săptămână, acum 45-50 de ani? Fuse, străchini, oale, postăvi mai mari sau mai mici? Care dintre cele mari o fi cea care, în seara de 4 martie 1977, în timp ce mama mare mă îmbăia, a început să se miște ca pe valuri, deși valurile era înăuntrul ei? Să iau telefonul cu disc și să formez cele 18 numere pe care le știam pe dinafară, sau să dau cu el teste de dexteritate elevilor, când mă duc prin școli ca să vorbesc despre literatură? Să aleg prima mea minge de baschet și să văd dacă se mai înalță cu aceeași rapiditate și precizie ca-n adolescență? Să iau leuțul maro de jucărie, pe care l-am primit când aveam câțiva anișori și căruia, din prea mult drag și entuziasm, i-am ros nasul? Arcul, cu coarda mult prea slăbită ca să mai tragă? Salba de linguri din lemn – să fie 40, 50? – pe care ai mei o împrumutau atunci când satul se strângea la nunți, botezuri ori pomeni și era nevoie de sute de astfel de linguri? Ulcioarele, chiserul, tolcerul, ranița sau joagărul? Am ales fotografiile, ce stăteau, gata de călătorie, într-un geamantan. În ele sunt bunicii, străbunicii, unchi, veri, mătuși, ba chiar și eu, pe la 11-12 ani, ținând de căpăstru splendidul cal sur ce răspundea la numele de Nelu și care își deschidea buzele: nu ca să mă facă pe mine să râd, ci ca să prindă între ele bucățica de zahăr cubic. Sau mărul. Ori biscuitele. Bucata de pâine. Cal pe care am călărit prima dată, urcat în șa, la 13 ani, de tata mare. Doar eu mai sunt. Bunicul, calul și șaua nu.

Am luat cu mine, la întoarcerea acasă, rudele și fiindcă sunt ne-ntrecute la depănat amintiri. E bine să le am aproape pentru că, în fond, trăiesc în trecut, scriu despre el, merg înainte împins de propriile amintiri în care apar și dispar locuri, întâmplări, imagini, replici; se ițesc, se-ncețoșează și iar se ițesc cei pe care i-am cunoscut demult și de care sunt legat prin atâtea și atâtea fire, unele agățate chiar de obiectele din pod. Dacă le ating, se produce, înăuntrul meu, un fel de undă. Uneori, ea se propagă spre mâna dreaptă ce prinde cu degetele, ca din zbor, un obiect al cărui vârf lasă în urma sa, pe hârtie, fel de fel de cuvinte povestitoare. Prevestitoare.

 

Ioana TĂTĂRUȘANU

Scrisorile

Ironizată de unii și considerată un reflex clișeic – romanțios pogorât din secolul trecut, încălecată de multiplicarea căilor de comunicare cu interfață și fir, scrisoarea e, pentru mine, deși sunt născută în zorii anilor două mii, întâi un obiect al imaginației afective. Apropierea mea de părinți, prieteni, iubiți a purtat mai mereu câte o astfel de stampă. Fie că gestul îmi era sau nu întors, eu mă aflam deja pe un teritoriu al intimității fără întoarcere. Însă totul pornește de la sensul pe care-l atribui scrisului de mână: mă aflu printre cei care cred că în rotunjimile, virajele, opintelile sale se varsă, printr-o sită mai deasă sau mai rară, ceva din imanența mâinii așezate pe foaie. Cunosc scrisul de mână al tuturor celor pe care îi iubesc și mă gândesc la el cu tandrețea cu care un profesor ajunge să recunoască lucrările nesemnate ale elevilor săi, după ore petrecute deasupra caietelor liniate și în compania capriciilor fiecăruia dintre ei. Nici ritualul compunerii unei scrisori nu-l lepăd: așezarea gârbovită deasupra hârtiei, când poticnirile minții sunt imediat urmate de stinghereala instrumentului de scris, de tăieturile nervoase ori ezitante, construiesc și o altfel de intimitate, cea a autorului cu limba în care scrie. Iar acesta e, în zilele noastre, când limba română literară e pe ducă, un exercițiu care n-ar fi fertil numai nostalgicilor. Nu-i vorba, aici, de vreo încordare prețioasă a celui care face penița să lucească cu ștaif deasupra colii, ci despre o ținută cu bătaie mai lungă de-atât.

Când am citit, acum câțiva ani, Scrisorarul lui Mihail Șișkin, am recunoscut în povestea de dragoste dintre Sașenka și Volodia urmele corespondenței de tinerețe a bunicilor mei, legată fedeleș și pitită bine, printre alte acareturi și amintiri, în căsuța de lemn din Vlădiceni unde mi-am petrecut o bună parte din copilărie. Am citit-o pe ascuns, când aveam vreo doisprezece ani, cu o poftă și o mirare pe care nu le cunoșteam decât din romanele care-mi ocupau zilele la acea vreme, dar și, mi-am dat mai târziu seama, cu o curiozitate hulpavă, proprie celui care privește pe gaura cheii în miezul acelei intimități unde bunica și bunicul nu mai erau păzitorii mei blânzi care pliveau grădina, ci tânăra profesoară de română care făcea zilnic naveta lăsându-și băiețelul în grija surorilor și controlorul de bilete de la CFR, cu pantalonii săi albaștri la dungă, cozorocul lăcuit al șepcii și geanta de piele neagră burdușită cu procese verbale. Când am ajuns, mai târziu, la facultate în București, mama îmi trimitea cu conștiinciozitate, strecurată în pachete, câte o scrisoare. Cuvintele ei aveau mereu o altă curgere, o altă așezare decât cele dictate de SMS-uri sau platforme de chat; aveau vibrația unei povești, și povestea era însăși viața: tata e bine, tocmai s-a întors de la școală, fratele tău a mai luat un zece la matematică, eu vreau să-ți împletesc un pulover și nu prea-mi iese, bunicii sunt sănătoși…

 

Florin TOMA

Mașina de scris în gând

Da, e grav. Trecerea de la o societate la alta, de la un grad de civilizație la altul, de la o diviziune a timpului la alta face să dispară farmecul fiecărui salt în parte, proces însă dureros, prin care se pierd oameni, se pierd semne, se pierd obiecte, se pierd stări, se pierde o lume. Paguba este însă doar o părere, o iluzie, fiindcă băieții de la „strâns gunoaie“ („feciorii-fărășari“, cum le spunea Boris Vian în „Spuma zilelor“) și mașinăria de făcut curat în camera vieții funcționează impecabil, în virtutea instinctului de conservare ce ne oferă, la compensație, și un fel de imortalitate, una însă originală (adică, parafrazându-l pe Mircea Eliade, deși toți vrem să fim nemuritori, trebuie mai întâi să murim!). În realitate, nimic nu se pierde (însă nici nu se transformă, să fie clar!), căci lucrurile timpului fiecăruia, de la copilărie până la maturitate și, apoi, la senectute, se adună într-un soi de sac meningial, căruia memoria îi adaugă zi de zi, negreșit în fiecare zi, exact în ritmul în care trăim, alte și alte items – cum se zice mai nou.

Sacul acesta nenorocit ar fi cum ar mai fi, numai că el prezintă o meteahnă dezagreabilă: cu o frecvență imprevizibilă, iradiază aidoma unui pulsar, emite niște unde, niște vibrații tăcute, care, în momente neașteptate, pe nebănuite, te înțepenesc imediat, te pietrifică și te bagă în cămașa de forță a nostalgiei. Iar de aici – din durerea suspinării după ceva pierdut (fiindcă rădăcina nostalgiei e însăși „algia“, durerea) – până la melancolie nu e decât un pas. Ei bine, abia atunci e grav, Doamne ferește!, căci melancolia este, de fapt, o „acedie“, o vlăguire a sufletului. Rogu-vă să stați o zi întreagă și să priviți „Melancolia“ lui Dürer!… După aceea, mai discutăm.

Apoi, orice obiect pierdut undeva, între circumvoluțiunile aburoase ale timpului fiecăruia dintre noi, are o poveste. Pe canavaua lui se poate țese o narațiune sau o succesiune de pățanii. De pildă, iau absolut din întâmplare, ca exemplu, faimosul toc cu peniță, pe care noi, cei mai foarte puțin tineri, îl foloseam să scriem în clasele primare. A fost primul calvar al vieții mele. Nu pot uita nici acum blestematele și, din păcate, atât de numeroasele poticniri ale peniței pe hârtia curată a caietului. Era, precum în referențialul eposului natural, situația neașteptată a măgarului, care, brusc, mai ales la urcuș, se oprește și, în ciuda tuturor eforturilor stăpânului, se obstinează să mai facă un pas, măcar un singur pas. Dar, dacă încăpățânatului patruped i se poate aplica, în general, o anume corecție (de unde, și expresia „a mânca bătaie ca măgarul în pantă“!), penița tocului, după ce își împlinea menirea diabolică și lăsa pe caiet puzderie de stropi albaștri (hmm, ca într-un tablou de Jackson Pollock!), ea nu putea fi pedepsită în niciun fel. Ah, ba da: de ciudă, o apăsam cu sălbăticie până când se crăcăna oribil, devenind inutilizabilă și făcând ca pata albastră să devină și mai grețoasă. Dar, pentru toate astea, ea nu pățea nimic, sărăcuța, era doar scoasă, aruncată și înlocuită cu alta. În schimb, „nota de plată“ o achitam eu!

Alteori, ni se mai întâmplă ca, la un moment dat (și vă rog să recunoașteți că aveți astfel de momente!), să căutăm, cu înfrigurare și cătrăniți foc, un obiect anume, care în clipa aceea ne face arzătoare trebuință. Dar, odată ajunși la capătul răbdării și după constatarea zădărniciei eforturilor noastre, ne podidește deodată revelația cum că acel obiect l-am folosit ultima oară, hăt!… cu 50 de ani în urmă. „Phiiii, bată-te norocul să te bată!“ – exclamăm după ce descoperim, în fine, lucrul mult căutat, undeva înghesuit adânc, sub frunte… Iar în gând, nu putem să fim decât mulțumiți că Mnemosyne, zeița greacă a memoriei și bunica lui Orfeu, și-a făcut datoria.

…În final, vreau să vă fac o confidență: adevărul e că acest răspuns ticluit de mine a fost elaborat într-un timp astronomic foarte lax, exact pe durata învăluitor de aromată a unei cești de cafea turcească, și compus în gând la eleganta mea mașină de scris „Erika“, datând din 1982.

Iar acum, vă rog să mă scuzați, trebuie să-i schimb panglica, fiindcă s-a tocit!…

 

Cosmin Andrei TUDOR

Lumea se schimbă, rămânând, în același timp, neschimbată

În orice caz, nu cred că dispare lumea în care trăim acum. De fapt, cred că doar se schimbă puțin câte puțin, cameleonizând cu noi. Lumea dispare sau, mai corect spus, se transformă numai în urma marilor revoluții. Și sunt puține astfel de revoluții. Agricultura ar fi una dintre primele. Nu știu ce să cred despre recenta revoluție a internetului, dar sunt sigur că nu a avut/ nu are/ nu va avea impactul agriculturii. Dacă am face o paralelă între cele două observăm repede că în urma sedentarismului datorat agriculturii s-a schimbat întreg modul de viață al omului (mituri, legende, relegii, etc.), pe când în urma internetului mi se pare că nu s-a schimbat nimic esențial în viața lui. Din contră, am impresia (în special după cantitatea mare de materiale de pe internet) că omul intră într-o etapă de imbecilizare, dacă nu a intrat deja de ceva timp.

Obiectele se schimbă foarte puțin, fiind înlocuite la un moment dat de altele mai inovatoare. Putem spune că dispar unele obiecte, dar nu în totalitate, nu substanțial. Dispar numai niște aparențe. Și aici pot da câteva exemple. Uitându-mă în jur, în camera de hotel în care scriu, nu văd foarte multe obiecte pe care nu le-aș fi putut vedea și acum câteva veacuri. Mobilier modern și urât, desigur, comparativ cu, să spunem, stilul regelui soare; o lampă care s-a schimbat firește de-a lungul timpul: becul cu filament sau, mai nou, LED a luat locul lumânării de ceară, dar în esență a rămas lampă; de fapt, întreg sistemul de iluminat a înlocuit lumânarea sau opaițul. Ce văd și sigur nu aș fi putut vedea acum ceva timp este televizorul. Micul ecran LED sau OLED a luat locul celebrului televizor cu tub catodic, care își are predecesorul în tubul lui Crookes, inventat prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Ancheta pune accent pe tehnologie și cred cu tărie că, acum mai mult ca niciodată, nu va dispărea. Încă o dată: se schimbă numai carcasa obiectelor. Fiecare lucru este legat printr-un fir roșu de predecesori și cu același fir se leagă și de succesori. Acesta nu dispare. Oamenii sunt cei care dispar, nu lumea.

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Radioul Popular

Se numea Popular. Era primul radiou românesc construit după cel de-al doilea război, cu piese importate din țările socialiste frățești. Nu mai știu ce tip, Record, Carpați, Pionier… Avea dimensiuni mici, cu trei butoane și o scală modestă, de sârmă îmbrăcată, cu lămpi, prăfuite cu trecerea timpului, cu difuzor performant însă, care vibra în spatele unei cuverturi gălbui. Carcasa era de lemn furniruit, frumos lăcuit.

Mergea de dimineața și până seara târziu. Mama, care avea o voce minunată, cânta, pe măsură ce gătea sau călca, împreună cu Ioana Radu, Mia Braia sau Lucreția Ciobanu, un soi superb de karaoke într-o vreme când habar nu aveam de această celebră invenție japoneză. Tata asculta Vocea Americii. Seara, la nouă, mișca scala într-un punct secret, numai de el știut (cu vremea, gradațiile lungimilor de undă de pe sticla indicatoare nu se mai vedeau prea clar), iar în casa noastră răsunau vocile românilor de la Washington. Mama îi zicea, Petre, dă mai încet, că te aud ăia de la bloc. Vizavi de casa noastră de la marginea Sibiului se construiseră primele blocuri socialiste, locuite de ofițeri de armată, milițieni și muncitori fruntași. Lasă să audă, zicea tata, că-i în limba română, mai află și ei de una, de alta, nu doar ce li se spune la ședințe. Ce ostași îs ăștia, îs de paradă, eu mi-am câștigat bravura pe front, la Stalingrad. Tata a așteptat, în toți acei ani, ca Vocea de la Washigton să ne anunțe în direct când vin americanii. Numai că, într-o seară, tot ai noștri au venit. L-au arestat. A petrecut două zile și două nopți în beciul Securității din Sibiu. A scăpat printr-o minune. Dar asta e altă poveste. În acele zile, mama n-a mai cântat o notă, iar Vocea nu s-a mai auzit în cartier. Dar programul s-a reluat imediat ce tata s-a întors, neabătut.

La acel radiou mi-am făcut și eu educația muzicală, rămasă până azi la inimă: Bach, Haydn, Schumann, Brahms, Ravel dar și Pink Floyd, Genesis, Emerson, Lake and Palmer, Queen și atâția alții. La Metronomul lui Cornel Chiriac. Pe mine nu m-au arestat, dar m-au purtat două zile pe la directorul școlii și pe la Miliție. Că și eu dădeam acel aparat foarte tare, să se audă bine în cartier Pictures at an Exhibition și The Dark Side of the Moon.

Nu mai știu ce s-a ales de radioul nostru Popular. Eu am plecat în lumea largă. Ai mei s-au dus, rând pe rând, într-o lume cu o lumină mai blândă. Radioul acela a dispărut pur și simplu. Poate că l-au luat cu ei acolo unde au plecat.

Sunt zile în care aud vocea cristalină a mamei îngemănată cu vocile îngerilor. Îi văd ochii albaștri strălucind de bucurie. Îl aud te tata bodogănind, îl văd, pe o parcelă de eter, aprinzându-și tacticos o țigare, ascultând concentrat știrile și comentariile de printre norii ce se bulucesc înspre coama Alpilor Transilvaniei. Și așteptând să vadă la orizont o escadrilă de avioane americane.

Iar eu îmi pun, pe laptop, Simfonia a IV-a a lui Schumann. Cu cel mai nostalgic zâmbet posibil pe buzele arse de toate nădejdile și deznădejdile vieții, uitate, răscolite, rememorate.

 

Marcel VIȘA

Lumea noastră nu dispare

Dispariția unor obiecte nu înseamnă neapărat dispariția lumii noastre, ci mai degrabă transformarea ei continuă. Lumea noastră se schimbă, se adaptează și evoluează, iar obiectele care odată defineau o epocă sunt înlocuite de altele, mai moderne și mai eficiente, care devin simbolurile noii ere.

Să luăm exemplul dischetei, care a fost înlocuită treptat de CD-uri, DVD-uri, și ulterior de stick-uri USB și servicii de stocare în cloud. Fiecare dintre aceste noi tehnologii a adus cu sine o nouă lume, una în care capacitatea de stocare a crescut exponențial, iar accesul la informație a devenit mult mai rapid și mai ușor. Discheta, odată esențială pentru transferul de date, a fost depășită de noile nevoi ale utilizatorilor și de ritmul accelerat al inovației tehnologice.

Mașina de scris, deși dispărută din majoritatea birourilor, a lăsat locul computerelor și laptop-urilor, care nu doar că permit scrierea textelor, dar oferă și posibilitatea de a le edita, salva, trimite prin e-mail sau chiar publica instantaneu pe internet. Evoluția aceasta a schimbat nu doar modul în care scriem, ci și modul în care comunicăm și interacționăm cu lumea din jur.

Telefonul public, înlocuit de telefoanele mobile, a transformat complet modul în care comunicăm. De la a căuta un telefon public pe stradă pentru a da un telefon urgent, am ajuns la a avea un dispozitiv multifuncțional în buzunar, care ne conectează instantaneu cu oricine, oriunde în lume. Astfel, lumea noastră s-a extins dincolo de granițele fizice, devenind una digitală și globală.

Chiar și obiecte precum tocul de scris sau creta colorată au fost înlocuite de instrumente mai eficiente, cum ar fi stilourile moderne sau tablele interactive cu markere. Acestea reflectă o schimbare în mediul educațional și de lucru, unde tehnologia joacă un rol din ce în ce mai important.

Cât despre sifoane și (destul de) periculoasa mașină unde se încărcau sifoanele, pot spune că săptămâna trecută am văzut pe o străduță mai dosnică din București o astfel de sifonerie unde așteptau la coadă vreo 12 persoane.

Deși unele obiecte dispar, locul lor este luat de altele care răspund mai bine nevoilor actuale și care, la rândul lor, definesc o nouă lume. Obiectele sunt doar o manifestare a progresului și a adaptării umane la schimbările tehnologice și culturale. Lumea noastră nu dispare, ci se transformă odată cu noi (atâta timp cât nu suntem reticenți la schimbare), iar obiectele care ne înconjoară sunt doar o reflecție a acestei transformări continue.

 

Răzvan VONCU

Zahăr candel

În 1976, înainte de începutul unui nou an școlar, firul existenței mele a cotit-o într-o direcție nouă.

Părinții mei se mutaseră din Constanța la Câmpulung Muscel, acolo unde tata era angrenat în proiectarea noului Aro 10 (asta, după ce participase și la proiectarea faimoaselor „mașini ale lui Ceaușescu“, dar asta e altă poveste). Mai existase o încercare nereușită de a mă aduce la Câmpulung, în 1974, când am petrecut acolo aproximativ un trimestru, marcat de numeroase viroze provocate de trecerea de la clima marină la cea de depresiune montană. De data aceasta însă nu mai exista întoarcere: trebuia să merg în clasa I, nu mai puteam rămâne la bunici.

La Câmpulung Muscel am descoperit un deliciu complet necunoscut. Colegii de școală scoteau din când în când din buzunare niște bulgărași translucizi, de formă neregulată, grosolan înveliți în hârtie maro de ambalaj. Dădeau cu limba pe ei, iar fețele lor exprimau sentimente întinse pe o gamă largă, de la plăcere la extaz. Nu îndrăzneam să le cer să încerc și eu. La drept cuvânt, mă oripila gândul că limba mea va poposi acolo unde tocmai se răsfățase limba lor. Cei cu dantura mai sănătoasă – eram la vârsta la care pierdeam dinții de lapte –, după un timp în care bulgărașul se înmuia, îndrăzneau și spărgeau din el bucățele, pe care le plimbau apoi prin gură: expresia de fericire se amplifica.

Am întrebat ce este bulgărașul cel misterios, căci nu reușeam să-l asociez cu niciuna dintre reprezentările dulciurilor cunoscute din Constanța mea. Zahăr candel, mi s-a răspuns, cu mirarea că nu cunosc obiectul plăcerii lor. Denumirea m-a mirat aproape la fel de mult ca obiectul în sine (semn că relația dintre semnificat și semnificant e ceva mai complexă decât susține Saussure). De unde l-ați cumpărat, am întrebat, căci în magazinele din vecinătate nu văzusem așa ceva. Mi s-a spus de unde: dintr-o parte a orașului în care nu călcasem, undeva spre Uzina Aro.

Acasă, mama m-a lămurit ce era cu zahărul candel. În trecutul nu foarte îndepărtat, nu exista zahăr tos. Zahărul nu se vindea măcinat, în pungi frumos ambalate de o mașină automată, la fabrică. Băcăniile primeau saci cu bulgări, mai mici sau mai mari, de zahăr brut, care apoi era fărâmițat acasă, cu ajutorul unei mașini de tăiat zahăr (alt obiect de care nu mai auzisem).

Mai târziu am lămurit și celelalte necunoscute. Constanța fiind un oraș mare și modern, datorită portului, zahărul candel dispăruse odată cu vechile băcănii, înlocuite de noile alimentare (care, la începutul anilor 1970, fără să geamă de abundența mărfurilor, încă nu erau un epitom al sărăciei și al eșecului regimului, ca în anii 1980). La Câmpulung, oraș mai mic și mai izolat, cumva paria – aici acțio nase până în 1964 rezistența armată anticomunistă, iar cooperativizarea nu ajunsese, din cauza reliefului –, modernitatea reprezentată de zahărul tos încă nu se înstăpânise peste tot. Prin prăvăliile mai sărmane de la marginea orașului mai găseai făină, sare și mălai în saci mari puși pe tejghea, cum aveam să văd, mirat, și la Chișinău, în 1998. Tot acolo, bine pitiți în alți saci, se găseau bulgărașii de zahăr candel, cu gust… divin.

Dar, ca să nu uităm cât de înșelătoare este memoria… exact când mă pregăteam să scriu despre acest obiect uitat, colegul Cristian Pătrășconiu mi-a topit entuziasmul, atrăgându-mi atenția că zahărul candel nu a dispărut din România. Mai precis, a revenit, și anume, în magazinele orientale care au înflorit odată cu imigrația din Orientul Mijlociu. Zilele trecute am găsit eu însumi, într-unul din ele, zahăr candel: de prisos să adaug că, deși e cam același lucru, nu are nicio legătură cu delicatesa misterioasă din copilăria câmpulungeană…

 

Varujan VOSGANIAN

Fie-i tăcerea ușoară!

Cimitirul armenesc din Focșani e unul dintre cele mai frumoase din țară. Și asta nu pentru că acolo mă așteaptă mai toți ai mei, ci pentru că aleile lui pietruite, străjuite de castani seculari, mormintele, adevărate opere de artă, și vegetația înfloritoare și roditoare îi dau înfățișarea unui parc. La capătul uneia dintre alei e mormântul verișoarei mamei mele, Arusiag Papazian, căreia noi, copiii, îi spuneam tanti Arusica. Am scris odată o poezie despre mătușa asta a mea, poezie rămasă nepublicată. Iată că acum i-a venit rândul. Întâmplarea face că tocmai poezia asta este răspunsul meu la întrebarea privind obiectele sau îndeletnicirile dispărute pe care ni le amintim. După cum urmează:

Cimitirul cuvintelor moarte

Arusica era remaieuză
o îndeletnicire cât se poate de prețuită
de vreme ce rareori se puteau găsi,
pe vremea aceea
ciorapi de mătase
deși gleznele femeilor erau la fel
de frumoase
ca oricând și oriunde
și bucuroase să se observe asta
Arusica se ghemuia în ungherul ei
sub conul de lumină al unei
veioze
și peste calapodul de forma
unei ciuperci
aduna cu o igliță împletitu¬ra
fină;
pe locul unde firul de
mătase fugise
rămânea o cicatrice
subțire ca ața
Nu era ușor pentru
doamnele din oraș
să-și țină rând la calapodul pentru remaiat
firul subțire era fragil
și mătasea
nu biruise în lupta cu noii
stăpânitori
Încât Arusica abia prididea
cu împletitul
firelor de mătase
cu împletitul sufletului pe trup,
al umbrelor
în jurul penumbrei
iglița punea micelii lângă micelii
lăsând o cicatrice subțire ca ața
și nici nu e de mirare că se întâmpla
una ca asta
Arusica e numele de răsfăț de la Arusiag
care pe armenește înseamnă Luceafăr
Într-o seară, cu fruntea căzută pe calapod
Arusica a adormit pentru totdeauna
n-au putut-o trezi nici uralele revoluției
nici zborul ciorapilor de mătase coborând
stoluri-stoluri
cocori, egrete, flamingo, pasărea
paradisului
Arusica odihnește în cimitirul armenesc
din Focșani
lângă mormânt e un altul, cât un mușuroi
de furnici
cuvântul remaieuză zace acolo, după
moartea ei
nimeni nu l-a mai rostit, fie-i tăcerea ușoară!

 

Constantin ZAHARIA

Un obiect misterios

În urmă cu câțiva ani, plimbându-mă prin cartier, m-am oprit în fața unei tarabe ținute în fiecare sâmbătă de un vânzător de vechituri. Pe standul acestuia poți găsi tot felul de obiecte, vetuste, desperecheate, adesea de un gust îndoielnic: bibelouri, tacâmuri, statuete, ba chiar și cărți vechi, din secolele 18-19. Uneori poți găsi volume interesante, cum ar fi antologia Le Diable à Paris, publicată de editorul Hetzel în 1868, unde colaborează cele mai iscusite condeie ale momentului din lumea literară pariziană, cu ilustrații, printre alții, de Gavarni. Alteori, o mască africană, ori un toc cu peniță centenar suscită curiozitatea, terminată cu achiziționarea lucrului respectiv.

De data aceasta însă atenția mi-a fost atrasă de un obiect straniu, aș putea zice abstract. Utilitatea lui rămâne pentru mine un mister. Este din lemn, are o formă cilindrică, este însă sculptat în trei părți care rămân solidare, fiecare din ele fiind atașată celorlalte două prin crestături meșteșugite cu dibăcie. Este limpede că a fost făurit dintr-o singură bucată de lemn; fiecare din cele trei părți este mobilă, iar obiectul ca atare se poate desface în poziție verticală alcătuind un soi de trepied, pe care, eventual, ar putea fi așezat un platou. Culcat, cele trei părți se adună în cilindrul inițial, desigur cu neregularități evidente. Într-atât de intrigat am fost, încât nu am ezitat să-l cumpăr.

Am căutat pe Internet ceva asemănător, o singură dată am găsit un astfel de lucru provenit, dacă-mi aduc bine aminte, din Madagascar. Geometria lui extrem de complicată m-a determinat să privesc cu oarece atenție colecția de statuete și obiecte africane ale lui André Breton, dar fără succes. Mi-am adus însă aminte că suprarealiștii frecventau talciocurile de unde veneau cu tot felul de lucruri incredibile, cu utilizări misterioase, și că le adunau pentru a organiza apoi expoziții cu obiecte găsite. În Nadja, Breton publică o fotografie care reprezintă un astfel de obiect, un grafic tridimensional, minuțios construit, cu cifre și legende latinești: numerus hominum… natorum linea… ș. a. Poate că și trepiedul meu se înscrie în această categorie. Oricum, e un obiect care se justifică prin el însuși. Are un grad de abstractizare pe care nu l-am mai văzut aiurea, seamănă mai curând cu o schemă mentală decât cu un lucru care ar avea o utilitate practică. Din ce lume pierdută ar putea face parte, iată o întrebare pe care mi-o pun din când în când.

Oricum, am impresia că obiectele de acest gen nu au același efect asupra noastră, în sensul că lui X îi poate spune ceva, dar nu și lui Y. La scurtă vreme după ce l-am cumpărat, stând de vorbă cu prietenul A., care tocmai publicase o ficțiune, și încercând eu să-l invit acasă, l-am ademenit cu o frază de genul: „Dacă vii la mine, am să-ți arăt ceva care reprezintă structura narativă a viitorului tău roman.“ A fost probabil ispitit de vorba mea, fiindcă a venit, dar lucrul cu pricina nu a beneficiat de niciun comentariu din partea lui. Pesemne că literatura nu poate fi reprezentată de obiecte improbabile, acestea din urmă făcând bine să rămână, chiar dacă palpabile, în zona lor de incertitudine.

Florina ZAHARIA

„Sunt parte a tot ceea ce am întâlnit în cale“

Clipa cea repede este o lege generală a naturii, valabilă și pentru viu și pentru ceea ce numim obiect, artefact. Referindu-ne la viu, să nu uităm că 90% din speciile vii din istoria Pământului au dispărut. Existența cu chirie e un principiu încă valabil.

În ceea ce privește lucrurile, ele sunt indisolubil legate de creatorul lor. Împreună alcătuiesc o civilizație, iar civilizația este caracterizată de lipsa liberului arbitru.

Iudaicii în lexic aveau un termen comun pentru individ și lucrurile sale. Care este legătura între individ și lucru?

Sadoveanu, afazic de patru ani după un accident vascular cerebral, când soția a vrut să-i ofere, la o vizită oficială a lui Dej, pușca de pe perete, a îngăimat: nu da pușca!

Complexul om-obiecte al culturii materiale l-a obiectivat literar și pe Mark Twain în Un yankeu la curtea regelui Arthur. Înțelegerea acestui proces îl găsim și la marele poet victorian Henry W. Longfellow: Sunt parte a tot ceea ce am întâlnit în cale.

De ce sunt atât de importante obiectele?

Marele popularizator Hendrik van Loon susținea că un principiu al tuturor uneltelor este augmentarea simțurilor umane. Principiu care a dus azi la transhumanism. Modul de a transmite modifică fundamental ceea ce transmitem.

Putem vorbi de lumi pierdute într-o existență care încă din Antichitate a fost intuită ca Pantha Rei, lume a eternei schimbări.

Pierderea e doar un accident al lumii stabilității, iar o anumită realitate se formează doar în memorie, memoria devenind și cel mai aprig dușman, dar și cel mai mângâietor prieten.

 

Mihai ZAMFIR

Scrisul de mână

Tema propusă de data aceasta este una care va incita multă vreme pe oameni și cei care răspund la ea vor coborî în biografie, fără îndoială. Eu am ales un obiect al tratării pe care, probabil, îl aleg mulți fiindcă e cel mai la îndemâna noastră: e vorba de instrumentele de scris. Atât cele vechi, cât și cele moderne. Vechi și actuale. Fără îndoială că meditația asupra acestei teme poate fi foarte vastă. De la început, în ceea ce mă privește, personal, mi-am manifestat o oarecare reticență față de nou. Am avut o atitudine reacționară din plecare, fără ca ea să fie rodul vreunei educații anume. A fost vorba de instinct. Instinctul meu: de la început, unul reacționar. Am utilizat până târziu creionul, nu am trecut decât târziu de tot la pix – când toată clasa mea trecuse de mult timp la pix. Am preferat să scriu cu creionul și să șterg. Am utilizat până foarte târziu călimara cu peniță, în loc de stilou – asta până la examenul de admitere la facultate; am avut atunci lângă mine tocul, penița și călimara cu cerneală. De asemenea, abia târziu am ajuns la stilou și la instrumentele obișnuite acum, care formează baza gestului de a scrie. Cea mai complicată tranziție a trebuit să fie, fatalmente, cea cu care e confruntată toată lumea în clipa de față – și anume, trecerea la varianta electronică a modului de a scrie, trecerea la computer. Cum am fost dușmanul de la început al pixului și al stiloului, era fatal să fiu și dușmanul computerului. A durat mult și a fost destul de complicat până când am trecut la faza intermediară – adică la mașina de scris. Până astăzi eu văd în mașina de scris numai o tranziție spre computer. De multe ori am rămas la acea tranziție și nu am făcut pasul hotărâtor. Nu am ajuns nici până astăzi să scriu natural, direct – nu la computer, ci nici măcar la mașina de scris. Întotdeauna am scris de mână și după aceea am transcris. Iar computerul a rămas pentru mine un fel de mașină de scris mai perfecționată. Cu siguranță că fiind în această situație, sunt lipsit de o mulțime de facilități și de instanțe moderne care formează scrisul contemporan. Nu am adresă de e-mail, nu sunt legat la facebook, nu beneficiez deloc de dicționarul formidabil, rapid reprezentat de computer, de tabletă și de motoarele de căutare, nu beneficiez de miile de volume care încap într-un usb-stick. Cu alte cuvinte, nu am acces la aceste variante ultraperfecționate de a scrie. Am rămas „robul“ condeiului. Nu sunt mândru de asta și, de cele mai multe ori, încerc să-mi găsesc consolări. Prima consolare și, evident, cea pe care o găsește toată lumea în situația mea este una de natură, să zicem, diacronică. Adică: probabil că 99% dintre marile cărți pe care eu le-am citit și dintre cărțile pe care aș vrea să le citesc au fost scrise în varianta mea – adică, de mână. Cele care au fost scrise direct la mașină sau, și mai și, direct pe computer sunt o minoritate evidentă și, în orice caz, nu știu dacă formează cărțile de bază ale umanității. Gestul meu de a scrie cu condeiul, cu stiloul mai apoi, cu pixul – de fapt, de a scrie „de mână“ – mă situează, pe de o parte, în proximitatea ideii de manuscris (manu-scris), iar pe de altă parte mă plasează în proximitatea etimologiei cuvântului, pentru că scribere, de fapt, asta însemna în latină: a face semne cu ceva ascuțit, pe o foaie de pergament, hârtie etc. Toate acestea, cu gestul repetat de a ține condeiul cu trei degete și de a scrie în mod repetat. E o constatare primitivă, normală, dar care, pentru mine îmbracă o valoare simbolică. Cum scriu eu, cu alte cuvinte, s-a aflat la baza gestului de a scrie.

Și mai e ceva: două cuvinte fundamentale care se leagă de acest gest al meu, al scrisului cu mâna, atestă și vechimea și noblețea românilor și a limbii lor. „A scrie“ și „carte“ sunt cele două dovezi peremptorii și decisive care vin din latina de pe vremea lui Traian și care ne arată că la noi s-a scris tot timpul. Există oare vreo dovadă de noblețe a unui popor, a unei limbi și a unei culturi alta decât aceea că se face același gest de două mii și ceva de ani? Nu cred. Faptul că „a scrie“ și „carte“ nu au venit din nicio altă limbă, ci vin direct din latina lui Traian este, poate, documentul nostru suprem de noblețe. Așa dovedim și vechimea, dar și faptul că nu am fost niciodată doar un popor de păstori și de agricultori. Ca întotdeauna, în masa enormă de păstori și de agricultori, au existat și câțiva care au perpetuat gestul de a nota cu un condei cuvintele pe o foaie oarecare, transmițând din generație în generație gestul și semnificația lui.