Narine Abgarian s-a născut în 1971 la Berd, în Armenia, într-o familie de intelectuali, bunicul patern fiind supraviețuitor al genocidului armean. A absolvit Universitatea Lingvistică de Stat V. Briusov din Erevan, din 1993 mutându-se la Moscova. S-a remarcat cu un blog pe care l-a ținut mai mulți ani. Textele sale despre o fetiță numită Maniunia au suscitat un mare interes, iar în 2010 a publicat prima carte pentru copii dedicată acestui personaj, pentru care, în 2011, i s-a decernat Premiul Național Rukopis Goda (Manuscrisul Anului). Au urmat Maniunia pișet fantasticeski roman (Maniunia scrie un roman fantastic, 2011) și Maniunia, iubilei Ba i procie trevolnenia (Maniunia, aniversarea lui Ba și alte peripeții, 2012). Pornind de la trilogia ei, s-a realizat un serial TV de zece episoade.Culegerea de povestiri Semion Andreici. Letopis v karakuliah (Semion Andreici. Letopiseț în mâzgălituri, 2012) a fost desemnată cea mai bună carte pentru copii a deceniului în Rusia și i s-a decernat Premiul BABY-NOS în 2013. Romanul pentru copii Bunicul de ciocolată (Șokoladnîi dedușka, 2014; Humanitas Junior, 2024), scris în colaborare cu Valentin Postnikov, s-a bucurat de asemenea de mare succes. Volumele de povestiri și romanele sale au impus-o drept una din cele mai importante voci ale literaturii ruse actuale; dintre acestea, amintim: Ponaehavșaia (Imigranta, 2011), Liudi, kotorîe vsegda so mnoi (Oameni care sunt mereu cu mine, 2014), carte nominalizată la Premiul Bolșaia Kniga, Zulali (2016), ecranizare în 2021, Liudi nașego dvora (Oameni din curtea noastră, 2016), Viața e mai dreaptă decât moartea (Dalșe jit, 2018; Humanitas Fiction, 2024). A cunoscut succesul internațional odată cu traducerea în aproape 30 de limbi a bestsellerului Din cer au căzut trei mere (S neba upali tri iabloka, 2015; Humanitas Fiction, 2021), distins, în 2016, cu Premiul Iasnaia Poliana. În 2020 a publicat Simon (Humanitas Fiction, 2023), roman câștigător al Bolșaia Kniga – Premiul cititorilor, devenit, de asemenea, bestseller, iar în 2022, volumul de povestiri Molceanie țveta (Tăcerea culorii). În 2015, lui Narine Abgarian i s-a acordat Premiul Literar Aleksandr Grin pentru contribuția excepțională la dezvoltarea literaturii naționale, iar în 2020 The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. În 2022 s-a mutat din Rusia în Armenia natală, iar în prezent trăiește în Germania.
Treizeci și una de povestiri înlănțuite, care formează un adevărat roman, despre locuitorii orășelului armean Berd, aflat la granița cu Azerbaidjanul, a căror viață e schimbată pentru totdeauna de războiul (cât se poate de real) care abia s-a încheiat (sau poate nu). Aici, oamenii încă mai pun carne la garniță, adună mierea, coc pâine și țes covoare, dar viața fiecăruia se împarte în „înainte“ și „după“. Aproape fiecare dintre ei a pierdut pe cineva apropiat. Dar învață să trăiască mai departe și sunt încredințați că atâta timp cât mai ai un strop de putere trebuie să-i ajuți pe cei care au mai multă nevoie decât tine. Uneori, chiar pe un inamic.
Astăzi, orașul e același – cu ninsori în februarie și aromă de miere pe câmpurile din împrejurimi în septembrie, cu bătrâni buni la suflet și încăpățânați. Numai viața e altfel. (Editura)
Valea
Noaptea s-a întins peste lume îndesându-se temeinic la marginile orizontului, ca să nu treacă nici cea mai mică rază de lumină, nici cea mai mică adiere –, a presărat fundul cerului cu puzderie de stele, a înăbușit zgomotele și vocile și a dat drumul bufnițelor și liliecilor ca să străjuiască liniștea. Bufnițele, cu țipătul lor trufaș, zburau printre copaci abia atingând crengile cu vârfurile aripilor largi. Liliecii fâlfâiau atât de jos, că trebuia să-ți tragi capul între umeri de fiecare dată – Karen își amintea și-acum poveștile de groază din copilărie despre cum, dacă ți se înfig în față, nu-i mai poți desprinde niciodată. „O să trebuiască să trăiești cu liliacul pe față până când îmbătrânește și moare“, îl speria Lusine hohotind zgomotos. „Ahci1, nu vezi că se sperie? De ce ești așa de mică și așa de rea?!“, îi sărea în ajutor nepotului mătușica Armenuș. Era cu doisprezece ani mai mare decât Karen și îl ocrotea ca pe un frate. Lui Karen îi plăcea grija asta, dar de fiecare dată o contrazicea: „Da’ nu mi-e frică mie, dimpotrivă!“ Lui Lusine nu-i purta pică – cum să te superi pe fetița cu care ai hotărât să te însori? Și neapărat avea să se însoare cu ea, numai să mai crească. Peste vreo trei ani, sigur se însoară. Lusine avea pe-atunci șase ani, el, nouă.
De la stâlp, valea se vedea ca-n palmă. Karen îi știa pe dinafară fiecare centimetru și chiar și acum, în întunericul pe care aproape că puteai să-l tai cu cuțitul, putea să distingă matca delicată a râului, drumul șerpuit care se întindea spre poalele Stâncii Fecioarei și marginea viei părăsite – începea de la marginea Berdului, mergea până la graniță – câteva hectare de viță sălbatică, pe care de aproape două decenii n-o atinsese mână de om.
Cu o seară înainte venise Lusine; la stâlp, firește, n-au lăsat-o, dar le-au dat voie să stea puțin singuri – toți înțelegem că îndrăgostiților le e greu să stea despărțiți cincisprezece zile. Au stat tot timpul ținându-se de mână. Lusine i-a povestit despre bunicul ei, care îngropase vaca, despre străbunica ei, care nu-și mai amintea nimic în afară de zilele fericite. Cu privire la mama ei a păstrat tăcerea, ca de obicei. Avea vârfurile degetelor aspre și palmele înnegrite – curățase niște nuci verzi pentru dulceață. Uitându-se pe furiș în jur, să nu-i vadă nimeni, ca să nu-i chinuie după aceea cu tot felul de glume, Karen i-a sărutat fiecare degețel. Lusine i le dădea de bunăvoie, asigurându-l: „Nu te teme, o să se curețe repede.“ „ N-au decât să rămână și-așa!“, a oftat Karen. „Tot m-ai iubi?“ „Tot te-aș iubi.“
La picioarele lor, scăldată în lumina soarelui, se întindea valea, cu pacea și generozitatea verii. Ar fi vrut să-și scoată pantofii, să-și umple plămânii cu aer și să se întreacă de la un capăt al ei la altul, până la graniță. Să se ascundă în arbuștii de viță crescuți în neștire, să se sărute până amețesc, departe de mulțimea de ochi, de atenția oamenilor. Lusine s-ar fi făcut ghem și s-ar fi sprijinit de el, el ar fi îmbrățișat-o cu o mână, iar cu cealaltă ar fi rupt cu grijă un cârcel răsucit și l-ar fi mâncat, strâmbându-se de acreală. „El m-a dus în casa de ospăț și sus drept steag era iubirea“2 – ar fi șoptit ea, și el ar fi ascultat-o, topindu-se de tandrețe. „Cum este mărul între copaci, așa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!“3 ar fi continuat ea. „Ce roade ale mele ar fi dulci în gura ta?“ ar fi tachinat-o el. Ea s-ar fi întors și l-ar fi plesnit peste frunte – prostănacule! El ar fi strâns-o lângă el – Și asta zice o prostănacă! Ar fi vrut dureros de tare să-și scoată pantofii și să se ia la întrecere de-a lungul viei crescute în neștire, dar stăteau, ținându-se de mână, și priveau valea în care nu fuseseră niciodată. Copii ai războiului, care țineau minte pentru totdeauna regula lui principală: aici e pământul tău, acolo e al altora. Între ele e o fâșie neutră, respinsă de viață, a nimă Karen privea valea zi și noapte câte cincisprezece zile – perioada de-a lungul căreia serveau în armată bărbații adunați din populația civilă. Într-o regiune de graniță aflată veșnic în război nu se găsea de lucru, așa că se duceau la armată. Îți riști viața, dar măcar aduci niște bani acasă. Karen făcea cu schimbul cu tatăl lui. Așa trăiau – în prima jumătate a lunii păzea granița fiul, în cealaltă jumătate, tatăl. Aproape că nu se vedeau, dar casa și gospodăria erau ocrotite – mama și sora lui nu s-ar fi descurcat fără ajutorul unui bărbat. Și sora mai mică a tatei, mătușica Armenuș, avea nevoie de ajutor. Tata slujea în armată cu mare greutate – lupta, apoi se întorcea acasă schilod: cu coloana fracturată, cu schije prin tot corpul. În ciuda avertizărilor medicilor, se ducea. Schijele din trup își făceau din când în când simțită prezența, și tata era chinuit de dureri, dar îndura fără să se plângă, glumea doar că, adică, important e să nu mă nimerească vreun fulger, că astea-s tâmpite, nimeresc orice metal, iar în mine e atâta fier, că dacă-l scoți poți să faci un plug cumsecade din el. Karen îl văzuse o singură dată într-o dispoziție proastă, cu vreo doi ani în urmă, când venise soțul mătușicii Armenuș. Tata atunci se spălase, se bărbierise, îi arătase mamei unde sunt ascunse proviziile, își pusese o cămașă curată și plecase să-și omoare neferi citul cumnat. L-au întors abia la jumătatea drumului.
Pe la enbaști4 liniștea devenise mai densă peste vale, înăbușind cântecul bufnițelor și șuieratul vântului în coroanele stejarilor seculari, dar deodată s-a pornit plânsul urlat al șacalilor, creând o atmosferă sumbră de jale și disperare. Veniți odată cu războiul, ei păreau să fi rămas în ținuturile acestea pentru totdeauna. Urletul lor rău se răspândea seara pe deasupra caselor, băgând frica în oameni și-n animalele domestice și ducându-i pe câinii de prin curți aproape de nebunie – aceștia lătrau până răgușeau, smucindu-se în lanț. Șacalii făceau parte din război, miroseau a război.
Luna aluneca pe bolta cerească, luminând-o cu strălucirea ei palidă; Karen, privindu-i nimbul difuz, se bucura, asta însemna că dimineața avea să se lase o ceață de nepătruns, albă ca laptele, și țăranii aveau să poată culege recolta. Erau nevoiți să muncească noaptea sau pe ceață – pe vreme senină din partea cealaltă a graniței erau țintiți în special civilii. Încă o regulă a războiului – spaima asta a victimelor fără sens – pe care inamicul o respecta cu strictețe, necruțând nici copii, nici femei, nici bătrâni.
Radiotransmițătorul a hârâit, Karen a răspuns și, după ce deja închisese, a observat în dreapta, chiar la marginea viei, o mișcare. Prin binoclu a reușit să distingă o umbră – fără să se ferească prea tare, cineva alerga de-a curmezișul fâșiei neutre spre graniță. Nu era timp de gândire; a scos pușca și a țintit – unul de-ai lui nu s-ar fi îndreptat în direcția aceea. Umbra secerată de glonț s-a prăbușit, radiotransmițătorul a hârâit din nou, Karen a raportat situația din fugă – „Nu părăsi postul!“ a lătrat aparatul, dar era deja târziu – se afla la jumătatea drumului spre locul unde zăcea cel împușcat. „Trimiteți pe cineva în locul meu“, a oftat el fără să-și încetinească fuga. „Roagă-te să fi rămas în viață“, a lătrat aparatul și, după o înjurătură grea, s-a închis.
Bărbatul zăcea nemișcat pe burtă, Karen l-a împuns cu gheata, ținându-l în cătarea puștii, el a gemut surd, a încercat să se întoarcă pe o parte, dar n-a putut, și-a tras doar mâna de sub el – era pătată de sânge la cot. Karen l-a întors pe spate și a încremenit: era un adolescent de cel mult paisprezece ani, bătut zdravăn, cu vânătăi și zgârieturi pe chip. După ce l-a percheziționat rapid și n-a găsit nici o armă, Karen i-a cercetat rana – se întindea ceva mai jos de coastele din stânga, șiroind puternic de sânge, dar nu părea mortală. „Azerii?“ a întrebat el. Tânărul n-a răspuns, dar a început să plângă.
Soldații au ajuns practic imediat, și apoi s-a desfășurat rutina obișnuită – povestește cum s-a petrecut totul, scrie o notă explicativă, de ce n-ai respectat ordinul și ți-ai părăsit postul, ascultă mustrarea cuvenită – căpitanul, care-l cunoștea aproape din leagăn, i-a amintit până și de străbunicul Anes: „Flăcăule, ești la fel de blând ca și el, de ce ți-ai lăsat postul, dacă era o diversiune sau o manevră înșelătoare, la război ești, sau unde?“, a tunat el. După ce a tras o înjurătură, a scos două țigări și i-a întins una – ia și fumează, prostule.
Au fumat.
– Știi de unde-i azerul ăsta?
– Habar n-am, paron5 căpitan.
– Din Omarbeili. O să-l dăm la schimb. Pe unu de-al nostru, sau, dacă avem noroc, pe doi.
Învârtind stângaci țigara între degete – se apucase foarte recent de fumat –, Karen s-a fript. S-a uitat cu coada ochiului la căpitan. Acesta a dat scurt din cap:
– Dacă nu reușim să-l schimbăm pe doi, îl schimbăm pe unu, dar cu o condiție: din pământ, din iarbă verde, să scoată covorul. O să ducem înapoi covorul lui Antaram, doar ți-am promis. Îl ducem.
(Traducere din rusă de Luana Schidu. Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)
1 Adresare colocvială către o fată sau o fetiță. (N. a.)
-
- Aici și mai departe, citatele sunt din Cântarea Cântărilor. (N. a.) Aici, 2:4. (N. tr.)
3 Cântarea Cântărilor, 2:3. (N. tr.)
4 Așa-numita „vreme a lupului“, perioada dintre miezul nopții și ora trei. (N. a.)
5 Domnule (arm.). (N. a.)