Mihnea Măruță – eseist, publicist, doctor în filosofie – a publicat, recent, un foarte incitant volum intitulat Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare (Editura Humanitas). Despre această carte, Cristian Tudor Popescu nota, între altele: „Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată“. Despre marile teme ale cărții e vorba, în detaliu, în interviul exclusiv de mai jos.
Cristian Pătrășconiu: Cât e de reală o identitate virtuală? Și, de fapt, ce e ea? Tu lucrezi cu o triadă pentru a defini acest concept complex – să îi numim așa termenii: discurs – preluare și prelucrare algoritmică – interpretare…
Mihnea Măruță: Mă bucur că ai început cu această „triadă“. Într-adevăr, raționamentul pe care îl propun în carte e construit pe trei niveluri: primul nivel e omul real, fiecare dintre noi, cei care suntem activi într-o rețea de socializare; al doilea nivel este ecranul, unde ne construim un Eu virtual, adică o dublură formată din toate intervențiile noastre din rețea – texte, fotografii, video, like-uri sau inimioare, comentarii și distribuiri la postările altora ș.a.m.d.
În fine, al treilea nivel, cel mai misterios, pe care îl numesc „identitate virtuală“, este cel care se constituie în mințile urmăritorilor fiecăruia dintre noi: ei interpretează fragmentele de sine pe care noi li le arătăm în rețea (adică Eul nostru virtual) și asociază aceste interpretări cu numele nostru. Cu alte cuvinte, urmăritorii (followers) mei din rețea îmi judecă orice intervenție, fie că îmi convine sau nu, și aceste judecăți se constituie în „căsuța“ cu numele meu din mințile lor.
Dacă aș putea „extrage“ sau „scana“ conținuturile tuturor acestor căsuțe și le-aș afla elementele comune, doar atunci aș obține identitatea mea virtuală din acea rețea. Dar aceste operațiuni sunt, evident, imposibile, fiindcă nu am cum să aflu ce gândește despre mine fiecare dintre urmăritorii mei. Ca atare, identitatea virtuală, dacă păstrăm termenii de mai sus, devine un obiect ideal, pe care pot doar să îl conceptualizez. Și atunci răspunsul la întrebarea ta ajunge să depindă de felul în care definim realul: este real sau nu un obiect ideal, un concept al cărui conținut pot doar să mi-l imaginez?
Ce fel de identități sunt acestea? Te-ai ocupat de (deja) marea (și de neocolit) temă a identității virtuale într-o carte-instalație de referință…
După ce a apărut cartea, mi-am dat seama că această identitate care ni se creează într-o rețea de socializare (subliniez: ni se creează, și nu „ne-o creăm“ noi înșine) este de trei ori virtuală.
Unu: pentru că se ivește într-un mediu virtual, care nu există decât pe ecrane. Doi: este virtuală în sens temporal, adică nu se încheagă niciodată, nu am cum să o aflu, e mereu „pe pragul“ dintre potențialitate și actualizare. Trei: este virtuală pentru că e oricând supusă schimbării, inclusiv după moartea noastră. E suficient ca altcineva să posteze o istorioară nouă despre tine pentru ca identitatea ta virtuală să se modifice.
Altfel spus, virtualul acesta din social media subminează însuși conceptul de identitate, care presupune un nucleu imuabil, care persistă în ciuda timpului. (Nu întâmplător se vorbește despre tot felul de identități „fluide“.) Deci, e ca și cum, în expresia „identitate virtuală“, adjectivul își atacă substantivul pe care-l descrie. Pentru că identitate, încă o dată, înseamnă că pot să mă refer la acest A ca fiind același A de anul trecut și care va fi același A anul viitor: asta ca să pot înțelege lumea în care trăiesc, ca să o ordonez prin limbaj și să nu o percep ca haotică. Însă, în rețea, nu doar că A nu mai e totuna cu A pe care îl știam, dar nici măcar nu știu ce înseamnă și ce conține acest A.
E a noastră această identitate virtuală sau e ceva exterior nouă, ceva ce nu putem cuprinde cu mintea?
Identitatea mea virtuală e „a mea“ doar în sensul că poartă numele meu, dar ea nu îmi aparține. Fragmentele ei se nasc și trăiesc în mințile celor care mi-au dat follow în rețea. Am scris acest lucru și în carte: identitatea virtuală este literalmente un nume predicativ. Adică e un nume care „predică“ în mințile celorlalți, un nume care creează un predicat, care pune în mișcare o acțiune colectivă de interpretare și, din această cauză, ajunge să modifice însăși identitatea reală a „titularului“.
De ce avem nevoie de o identitate virtuală?
Nu de identitate virtuală avem nevoie, ci, după cum arată situația la nivel mondial, suntem disperați să avem Euri virtuale, să ne creăm în rețea aceste dubluri care să ne facă să părem mai frumoși, mai interesanți, mai bogați, mai merituoși – pe scurt, mai „demni“ de a fi iubiți sau măcar de a fi luați cumva în seamă de către ceilalți.
De ce NU avem nevoie de o identitate virtuală? De ce e periculoasă aceasta?
Aici intrăm în miezul problemei: chiar dacă e un obiect ideal, identitatea virtuală produce efecte reale asupra omului al cărui nume îl poartă. Se produce un fenomen care în teoria literară se numește antimetalepsă. Eu îmi creez în rețea o dublură a mea, Eul virtual, adică un personaj care să pară mai atrăgător decât mine; acest personaj e interpretat de către urmăritorii mei, iar în mințile lor se naște un alt personaj. Apoi acești prieteni sau followers îmi dau feedback prin comentarii, like-uri și eventuale share-uri, și astfel constat că personajul cu numele meu din mințile lor, adică identitatea mea virtuală, e diferit de personajul pe care l-am creat eu, adică Eul meu virtual. Simplificând, nivelul trei e diferit de nivelul doi.
Dar pentru că, la fel ca orice om, aș vrea să fiu perceput și iubit în propriii termeni, ajung să îmi tot modific Eul virtual în funcție de acest feedback, pentru că numai prin intermediul Eului virtual îmi pot modifica identitatea virtuală. Cu alte cuvinte, personajul de la nivelul trei tinde să „spargă ecranul“ și să irumpă în realitate, asta e antimetalepsa.
Încă o dată: pentru că nu îmi convine ceea ce descopăr că am creat în mințile celorlalți (nivelul trei), devin tot mai activ și încerc să tot intervin asupra Eului meu virtual (nivelul doi). Gândește-te, de pildă, de ce, dintre zecile sau sutele de comentarii pozitive de la o postare, ne rămân în minte, ca un cui, doar acele câteva, mult mai puține, care ne ironizează sau chiar ne critică. Pentru că descoperim astfel că Eul virtual, adică varianta noastră „îmbunătățită“, nu corespunde cu ceea ce cred urmăritorii noștri (adică identitatea noastră virtuală).
E un progres această identitate sau e, de fapt, un regres?
Ceea ce pot să spun aici este că identitatea fiecăruia dintre noi, cei activi în rețea, devine o combinație între identitatea clasică, pe care ne-o construim prin manifestare în lumea fizică, și identitatea virtuală, pe care ne-o construim în rețelele digitale. În plus, cele două intră în competiție, la fel ca doi rivali care-și dispută o piață de afaceri, și este limpede că identitatea virtuală mușcă tot mai mult din teritoriul identității clasice.
Și mai cred că, pentru generațiile născute în această lume, așa-numiții nativi digital, devine din ce în ce mai ispititor să aibă o identitate preponderent virtuală, să se refugieze tot mai mult în mediul virtual pentru a scăpa de realitate.
E ficțiune sau realitate aici, în ceea ce (ne) dă identitatea virtuală? E o lume reală lumea virtuală sau o lume de fantome?
Asta e o întrebare esențială. Eu cred că Eul virtual, adică dublura formată din toate acele intervenții și fragmente pe care le arătăm altora, este un soi de fantomă.
Are mai multe caracteristici de tip fantomatic: 1) e spectrală, pentru că nu există decât pe ecrane; 2) este o urmă, o „prezență absentă“ a celui ce a creat-o și la care se referă; 3) poate călători, prin fragmentele sale, în locuri virtuale despre care omul real nu va afla niciodată; și, încă un element important, 4) îi poate supraviețui „titularului“, devenind „semnificantul“ acestuia și după moartea lui.
Deci, dacă acceptăm premisa că noi creăm în rețea o entitate fantomatică, asta înseamnă că, zi de zi, minut de minut, omenirea întreagă inundă realitatea cu astfel de „arătări“, cu astfel de năluci, despre care niciunul dintre noi nu știe până la capăt unde ajung și ce fel de efecte produc în mințile celorlalți.
Ne regăsim sau ne pierdem pe noi înșine având așa ceva (având tot mai mult așa ceva, pentru că în acest sens curge istoria), având identitate virtuală?
Primul imbold ar fi să spun că ne pierdem, dar mă întreb dacă acest imbold nu are de-a face cu educația noastră, cu lumea care era încă axată pe text și pe carte. Poate că mai aproape de adevăr ar fi să spun că rețelele virtuale ne extind ființa.
Cred că aceste rețele virtuale modifică omenescul, adică semnificația faptului de a fi om. Și prefacerea aceasta e abia la început, dacă ne gândim la ritmul în care evoluează inteligența artificială. E aproape sigur că vor exista oameni hibrizi și e foarte sigur că o parte din omenire va fi sedusă de oferta de putere pe care o propune tehnologia implantului cerebral.
Rețelele sociale ne transformă – spui tu și nu numai tu. Ce anume ne transformă? Mintea? Inima? Corpul? Memoria?
Toate cele de mai sus. Încerc să dau un exemplu pentru fiecare. Filosoful francez Bernard Stiegler, discipol de-al lui Derrida, a avut această idee, pe care o folosesc și eu în carte: rețelele de socializare îi induc omului sentimentul că rămâne în urmă. În ce sens? În rețea ești asaltat de atâtea propuneri de a-ți trăi viața, una mai seducătoare decât alta, încât ai sentimentul că nicicum nu faci față, că ești mereu „lăsat de căruță“ și că trebuie să tot vii din urmă și să bifezi căsuțe (ai trăit și aia, ai văzut și cealaltă, ai călătorit acolo, ai mâncat dincolo, ai citit cartea, ai văzut filmul etc.). Dar nici așa nu simți că trăiești precum în viețile aparent paradisiace ale altora.
Poate și mai grav este că nu mai zăbovești să îți cauți propriile dorințe sau propriul vis. E ca și cum rețeaua îți devansează voința mereu: alegi să faci și să urmărești doar ceea ce îți vine de acolo. Devii, deci, un fel de automat al dorințelor induse de alții. Asta e o modificare majoră a minților noastre.
Cu inima e și mai simplu: știți cum își declară interesul erotic generația celor care acum au 15-25 de ani? Își dau „reply“ la story-ul de pe Instagram. De ce? Fiindcă story-ul e privat, doar titularul îl vede, iar reply-ul denotă un interes superior unui simplu like sau unei simple inimioare.
Corpul? Ne stă în cale tot mai mult, ne încurcă și ne îngreunează eventuala „fericire“ din rețea. Trebuie să-l și hrănim, să-l mai și spălăm, deci, din cauza lui, nu putem petrece în rețea câte ore vrem. Înseamnă că corpul nostru va fi tot mai neglijat și se va atrofia, pentru a ne favoriza mintea. Asta până când o generație viitoare va redescoperi că cele două sunt conectate și că nu te poți scufunda cu adevărat în virtual dacă ești anemic, dintr-un motiv banal, și anume faptul că organul cu cel mai mare consum de energie este creierul.
În fine, memoria și folosirea ei se modifică fundamental: e suficient să amintesc așa-numitul „Google Effect“, care constă în faptul că nu ni se mai pare important să reținem informațiile propriu-zise, ci doar locul unde le putem găsi. Adio, cultură generală! Cu alte cuvinte, memoria internă, pe care Platon o valoriza într-atât, își pierde poziția dominantă în favoarea a tot felul de memorii externe. De aceea învățarea de pe rost a devenit atât de hulită.
Or, dacă tu nu mai memorezi aproape nimic, dacă nu păstrezi o minimă autonomie intelectuală în raport cu realitatea, atunci riști să te transformi în sclavul tehnologiei sau cel puțin în sclavul puținilor oameni care nu vor renunța să cerceteze lumea. De altfel, una dintre predicțiile cele mai credibile cu privire la următorii ani spune că, la nivel global, doar un mic grup de persoane vor continua să se educe în stil clasic, să asimileze idei și să le poată prelucra, și acest grup va conduce lumea, fie nemijlocit, fie oferind „consultanță“ unor lideri politici desprinși parcă din filmul Idiocracy.
Ce răstoarnă, radical, această identitate virtuală? Ce răstoarnă din ceea ce, până acum, știam și acceptam (ca fiind firesc) despre noi? Cum ne modifică, inclusiv ca specie umană? Ce vor fi copiii noștri, nepoții noștri în relație cu aceste noi lumi?
Știi care e una dintre modificările cele mai vizibile? Cea care ține de validare. Acest concept, validare, laolaltă cu efectele lui, constituie miezul activității din social media, în special pentru nativii digital. Copiii și nepoții noștri își doresc să fie validați cu precădere în rețea, de către „rețea“, adică de către grupul urmăritorilor lor.
Și aici intervine marea schimbare: urmăritorii sunt, de regulă, niște necunoscuți. Cu cât ai mai mulți followers, cu atât e mai mare procentul celor pe care nu-i cunoști, pe care nu i-ai întâlnit și probabil, nu-i vei întâlni niciodată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că vrei să fii acceptat, aprobat, admirat sau chiar iubit de către niște străini.
Mai departe, asta înseamnă că îți vei modifica activitatea pentru a le satisface așteptările (pe care le afli prin feedback-ul pe care-l primești). Mai departe, asta înseamnă că îți vei reorganiza comportamentul, uneori chiar viața, pentru a fi validat în rețea. (Gândiți-vă, de exemplu, la sesiunile foto pe care le fac tinerii, în tot felul de locuri „instagramabile“, pentru a avea ce să posteze.) Mai departe, asta înseamnă că vei trăi tot mai mult pentru rețea, cu gândul la ce ai putea arăta ca să fii validat. (Din ce alt motiv ne postăm până și farfuria de mâncare?)
Mai departe, asta înseamnă că te vei raporta tot mai puțin la cei din preajmă, la familie și prieteni, și tot mai mult la necunoscuții pe care vrei să-i menții în „aria ta de acoperire“. Mai departe, asta înseamnă că se modifică, printre altele, etosul național (valorile comunității) și implicarea social-politică (fiindcă scade interesul pentru aproape).
Ce vreau să spun, în rezumat, este că rețelele de socializare transformă nu doar proiecțiile individuale cu privire la viitor (fiindcă identitatea virtuală devine obiectiv major al vieții), ci și statutul națiunilor, raportarea la propria țară și la planetă, în general. Din moment ce, în virtual, spațiul se evaporă și timpul pare că nu mai există, dispar și unele dintre „anexele“ spațiului și timpului – de pildă, perceperea teritoriului și, respectiv, transmiterea tradițiilor.
E ordine aici sau e, pur și simplu, noul Babilon? Sau, pe latinește: hic sunt leones/dracones?
Aș reveni la fantome: ce fel de „ordine“ se ivește într-o lume în care se amestecă indefinit corporalul cu imaginarul, biologia cu tehnologia, știința cu iluziile și viața cu moartea?
Primim, oare, o viață mai lungă de la lumile care ne modelează această identitate virtuală?
Când vine vorba despre condiția noastră de muritori, cred că rețelele de socializare sunt, probabil, cel mai seducător mediu din toată istoria omenirii. E pentru prima dată când orice om își poate propune să nu fie uitat, și anume să subziste măcar prin intermediul Eului său virtual. Cu un simplu telefon mobil conectat la rețea, orice om poate spera să își creeze reprezentări de sine atât în memoria vie a cât mai multor necunoscuți, cât și în memoria inertă a unor computere uriașe.
Conștient sau inconștient, noi toți ne dăm seama de această dublă ofertă: că ne putem „nemuri“ nu doar în mințile celor apropiați (cum era până mai deunăzi), ci și prin intermediul unor oameni la care nu aveam acces până acum; și, în plus, că ne putem „nemuri“ prin intermediul unor aparaturi despre care presupunem că vor funcționa și după moartea noastră.
De aceea e atât de ispititoare prezența în rețea, de aceea ne obsedează cum ne percep ceilalți (adică identitatea noastră virtuală), de aceea devenim tot mai dependenți de social media: fiindcă, într-un fel foarte misterios, intuim că aceste rețele vin cu un paleativ pentru cea mai gravă afecțiune a noastră – spaima că vom muri și faptul că nu știm dacă mai există o altă lume.
Aceste noi lumi – care ne livrează identitate virtuală – sunt mari colivii, noi forme ale servituții sau, dimpotrivă, insule sau chiar imense continente ale libertății?
E un paradox aici. Pe de o parte, niciodată în istorie nu a existat această șansă, ca orice om să se poată adresa lumii întregi. Orice vrei să spui, poți să spui lumii întregi. Orice talent ai avea, îl poți arăta lumii întregi. Orice prostie și orice idee genială pot fi comunicate instantaneu. Teoretic, avem o șansă extraordinară de a fi cât mai liberi și mai inventivi.
Ei bine, acesta este contextul în care se arată „pe de altă parte“: niciodată nu a existat și nu s-a putut materializa un mimetism mai amplu decât cel din zilele noastre. Milioane de oameni – gândiți-vă la trendurile de pe TikTok – imită și reproduc de bunăvoie un fragment muzical, o întrebare sau un gest. Nu doar că omenirea s-a comprimat în rețea, dar masele acestea se dovedesc (încă o dată) ca fiind ușor de manevrat.
În consecință, devin tot mai rare – și tot mai prețioase – originalitatea, autonomia gândirii și, implicit, împotrivirea. La fel ca într-o dictatură, devii țintă dacă nu te înrolezi sau dacă, Doamne ferește, alegi să spui „nu“. De ce? Pentru că ieșirea din rând a rebelului chestionează identitatea virtuală a încolonatului: „Vrei să zici că nu sunt suficient de liber? Vrei să zici că nu sunt și eu creativ/ original/ interesant?“
Viața noastră – așa cum e ea – sau viața noastră filtrată și conservată de diverși algoritmi? Viața reală e radical opusă vieții virtuale?
Nu mai e vorba despre „ori, ori“. Deja e limpede că e vorba despre „și, și“. Dacă vrei să rămâi în lume, e singura opțiune.
Cred însă că vor apărea din ce în ce mai mulți „anahoreți“ în relație cu virtualul, oameni care vor refuza tehnologia și vor alege un stil de viață „clasic“. De altfel, cred că această respingere a viitorului este și una dintre explicațiile legitime pentru mișcarea conservatoare de la nivel mondial: milioane de oameni nu doar că nu înțeleg lumea cea nouă, dar nu își doresc ca schimbările să se petreacă atât de repede. Cred că e tipic pentru o tranziție: mulți dintre noi se refugiază în trecut, fiindcă nu vor să facă parte dintr-o lume care există doar pe ecrane.
Te poți bate cu identitatea ta virtuală? Sau te bați chiar fără să știi că te bați? Te poți revolta împotriva ei?
Din clipa în care devii activ într-o rețea de socializare, te oglindești continuu în identitatea ta virtuală și, implicit, încerci să o modifici după plac, ceea ce înseamnă că ajungi să te lupți cu ea.
E competiția dintre original și dublul său: marea literatură ne învață că sunt incompatibili și că bătălia se sfârșește mai mereu cu dispariția unuia dintre ei. Și asta fiindcă orice dublu pune sub semnul îndoielii nucleul ultim al ființei originalului: dar dacă eu sunt copia? Dar dacă eu sunt cel ce nu are suflet?
Se moare altfel în lumile virtuale?
Cred că da. Se moare de mai multe ori și se moare mai puțin firesc. Se moare mai disperat sau mai teatral, uneori chiar cabotin. Și asta din cauza urmașilor. Gândiți-vă la mesajele scrise la persoana întâi pe care le postează urmașii pe contul celui dispărut. E foarte creepy: de ce să preiei, într-o postare, identitatea celui mort? De ce să scrii în numele lui, ca și cum ne-ar vorbi de „dincolo“?
Uneori se moare doar la o vreme după moarte, alteori se învie direct în lumile virtuale. Mă gândesc la persoane care au murit înainte să existe social media și care acum au un Eu virtual foarte consistent, întreținut de cine știe cine. Oare titularul ar fi de acord cu postările făcute în numele său?
Vom ajunge cu toții să trăim în lumile virtuale? Suntem departe de așa ceva sau periculos de aproape?
Cred că, peste un timp relativ scurt, va trebui să alegem dacă vrem să fim conectați permanent sau nu. Și că această conectare permanentă va da naștere unui altfel de „corp“ social global. Vor fi regândite intimitatea, secretul, alegerea unei căi și punerea în aplicare a oricărei decizii.
O să întreb în limbajul filosofiei vechi, foarte vechi: oare sunt și aici zei, în lumile virtuale, în rețelele sociale? Și: avem Identitate virtuală, dar și Inteligența Artificială. O relație cu scântei, nu? Ceea ce înseamnă că nu ne vom plictisi deloc în viitor…
Cred că Inteligența Artificială va fi percepută ca o divinitate inferioară, ca un soi de demiurg, fiindcă va induce iluzia că e capabilă să creeze „din nimic“. Deja există softuri de A.I. care, folosind gigantice baze de date, creează aparențe de natură și de viață – oameni, animale și locuri care nu există în realitate și care se mișcă de parcă ar fi reale. Ce sunt, ce vor fi aceste entități? Ce statut ontologic au ele? (Uite cum ne întoarcem la fantome…)
În acest context – neo-gnostic, să-i spunem –, modelul de urmat pentru o seamă de oameni va fi cel tehnologic: vom imita roboți, androizi, softuri, vom vrea să fim fără greșeală, detașați, „la fel de perfecți“ ca ei.
Vom delega unor softuri analize și decizii care sunt tradițional omenești (deci, imperfecte). Deja se întâmplă acest lucru, de la recomandările unor aplicații până la selectarea suspecților într-un caz de crimă. Dar ne vom baza tot mai mult pe aparenta „obiectivitate“ a A.I.-ului, care de fapt e o lipsă de suflet.
Ce ne apără, ce ne mai poate apăra de duhurile rele – nu puține – ale lumilor virtuale? Vreau să spun: soluții realiste, nu soluții utopice…
La fel ca întotdeauna, oriunde și pentru oricine, dragostea. Sau măcar un prieten adevărat.
