În pofida așteptărilor firești de la un scriitor de factură urbană, cum este considerat pe bună dreptate I.L. Caragiale, toponimia stradală în opera autorului Scrisorii pierdute este, din punct de vedere numeric și din punct de vedere de drept, destul de puțin bogată. Putem pentru ca să zicem chiar modestă – undeva, la granița cu indigența cantitativă, de vreme ce străzile nominalizate în mod expres de autor în proza și dramaturgia sa abia bat spre douăzeci. Iată-le menționate în continuare într-o încercare de enumerare integrală (dacă nu cumva, din greșeală, am omis vreuna, firește…): cunoscutele Sapienții și Pacienții din Căldură mare, strada Fidelității, pe care se petrece (sau nu?) Groaznica sinucidere…, strada Grațiilor (unde se declanșează problema domiciliară generată de apropierea imobilelor de la numerele 13 bis și 13 simplu pe care o clarifică în celebrul Proces-verbal comisarul Pișculescu de la Secția 55), Podul Mogoșoaiei (strada care îi poartă ghinion sărmanului Cănuță, omul sucit din nuvela cu același titlu; în varianta denominată ulterior Calea Victoriei este bulevardul pe care se preumblă plictisiții beneficiari ai Repaosului dominical), spațiul dintre „stradele Popa Tatu, Știrbei Vodă și Calea Victoriei“, unde se pierde pietricica de diamant primită de madam Acrivița Panaiotopolu de la „nenea Andrei, senatorul“ (Cadou), Șoseaua unde este găsit spânzurat Anghelache M., mânuitorul de bani publici dintr-o mare administrație bucureșteană (Inspecțiune), în fine, străzile pe care are loc imbroglio-ul din O noapte furtunoasă: Sfântul Ionică, Podul de Pământ, Sfântul Ilie din Gorgani, Mihai Vodă, Marcu Aoleriu, Catilina și… cam atât. Multe dintre ele (mai cu seamă aparținând grupului celor din urmă, dar nu numai) funcționează ca simple artere de circulație care, fie sunt folosite accidental de protagoniști ai unor importante narațiuni caragialiene, fie, dimpotrivă, sunt artere (stră)bătute rutinier de personaje mai puțin semnificative din diferite comedii, momente sau schițe ale autorului.
Despre Pacienții, Sapienții, Fidelității și Grațiilor s-a scris mult și bine. Atât de mult și de bine, încât n-ar reprezenta o gravă exagerațiune afirmația că suntem posesorii unei întregi biblioteci critice consacrate celor trei schițe a căror acțiune se consumă pe străzile în cauză. La polul opus – beneficiind, adică, de o hermeneutică moderată –, se situează stradelele cu parfum evanghelic în titulatură, gen Sfântul Ionică și Sfântul Ilie, sau laicele Mihai Vodă, Popa Tatu, Știrbei Vodă ori Calea Victoriei, toate cu trimitere la personalități marcante ori momente importante din istoria națională. Li se adaugă Șoseaua, Podul Mogoșoaiei (preschimbată în Calea Victoriei) și Podul de Pământ (Calea Plevnei de astăzi), care se circumscriu în chip evident denominației împrumutate din geografia urbană indigenă.
Lista se încheie cu două străzi diferite esențial de toate cele menționate anterior: Marcu Aoleriu și Catilina. Ce le deosebește de precedentele? În primul și cel mai important rând, faptul că nici una dintre ele nu este preluată dintr-o zonă sau alta a realității, ci inventate de Caragiale, care nu se sfiește să le disperseze confortabil printre cele regăsibile de-a lungul timpului pe felurite hărți ale Bucureștilor. În al doilea rând, numele amândurora aglutinează un coeficient oarecare de singularitate, de insolit, dar și de semnificație în plan literar. Aoleriu reprezintă, de exemplu, o derivare peremptorie din Aureliu, numele împăratului roman fiind deviat de cherestegiul Dumitrache Titircă înspre exclamația „aoleu“, care exprimă ideea de durere, spaimă, mirare, având însă drept vecină semantică seria ce încorporează lamentațiile mai degrabă ridicole și, în consecință, nuanțate de inflexiuni comice: „văleu!“, „vai!“, „of!“, „tulai!“. Rostul acestei ghidușii lingvistice (pe care, între noi fie vorba, nu subtilitatea o dă afară din casă) este în chip evident provocarea unui efect comic direct și imediat – socoteală ce se dovedește întru totul corectă: de aproape o sută cincizeci de ani, la auzul numelui cu pricina, publicul izbucnește în hohote spontane de râs. De ce oare? Ce anume generează veselia?
Se știe că Marc Aureliu (121 – 180 d. H.) a fost, în timpul liber, filosof din categoria stoicilor, dar, ca ocupație de bază, s-a înscris în istorie ca ultimul dintre „cei cinci împărați buni“ din dinastia Antoninilor. În care din cele două ipostaze îl proiectează scriitorul ca funcție stradală? Ipostaza de filosof a lui Marc Aureliu pare a-i fi fost autorului Nopții furtunoase mai degrabă străină. În volumul Martei Petreu Filosofia lui Caragiale, unde aflăm numele tuturor celor patruzeci-cincizeci de gânditori care alcătuiesc „fișierul de filosofi“ al prozatorului (ca să preluăm formularea autoarei), el nu figurează. Deci, nu filosoful, ci împăratul cu acest nume reprezintă punctul de pornire al poantei cu Marcu Aoleriu. O glumă constând în deformarea hazlie a unui nume propriu ilustru – ceva în genul Paderevski/Pederaski (după al cărui menuet se înnebunește madam Georgescu din Tren de plăcere), Garibaldi/Galibardi, (eroul după care cad în extaz pensionarii din Conul Leonida față cu reacțiunea pentru că îl pune la respect inclusiv pe Papa de la Roma), Pestalozzi/Peștaloțiu (savantul într-ale didacticii invocat admirativ în seria Un pedagog de școală nouă) și altele asemenea întâlnite nu o dată în opera lui Caragiale.
Toate bune și frumoase, am putea spune: niște glume inocente, acolo… Atâta doar că din memoria noastră culturală nu poate dispărea cu una cu două ecoul unei apoftegmatice propoziții a lui G. Ibrăileanu care, în mod întemeiat, a făcut istorie în critica literară românească:
„Nimic la Caragiale nu e simplă glumă.“
Aserțiunea a fost asumată cvasi-unanim și așezată la baza unei întregi hermeneutici care a conferit strălucire exegeticii operei caragialiene. Pentru a concilia lucrurile, nu ne rămâne decât o soluție: să considerăm gluma cu Marcu Aoleriu și celelalte ejusdem farinae excepțiile de la regula instituită prin afirmația prestigiosului critic de la „Viața Românească“.
cu mult mai interesant și mai spectaculos din punct de vedere literar este cazul apocrifei străzi Catilina, cea pe care se petrece aproape întreaga acțiune a primei capodopere dramatice a lui Ion Luca Caragiale, comedia O noapte furtunoasă. Dar, în primul rând, cine este acest Catilina și ce anume face din el un personaj istoric memorabil? Sau, mă rog, cel puțin îndeajuns de meritoriu pentru ca numele lui să fie atribuit unei străzi (chiar și imaginare) din Bucureștii sfârșitului de secol al XIX-lea.
Născut cu mai bine de două sute de ani înaintea lui Marc Aureliu, în 108 î. H., într-o familie romană nobilă, Lucius Sergius Catilina a rămas în istorie prin conjurația ce-i poartă numele, dar pe care, efectiv, a făcut-o celebră, prin patru nemuritoare catilinare (discursuri contra lui Catilina), adversarul său, consulul Marcus Tullius Cicero, filosof, politician și strălucit orator din perioada de sfârșit al Republicii Romane. Practic, în anul 66 î. H, după un răstimp presărat cu succese militare, dar și cu abuzuri și acte de corupție patente, ambițiosul Catilina săvârșește prima încercare de a accede pe cale nedemocratică în elita vremii sale. Mai precis, de a înlătura prin forță consulii aleși și a parveni astfel în funcția cea mai înaltă din ierarhia politică a Romei momentului. Cum însă întâmpină dificultăți insurmontabile în atingerea țelului, peste câțiva ani, în 63 î. H., pune la cale o altă conjurație, îndreptată împotriva ordinii de drept. Mirosind complotul, Cicero, consul în exercițiu, rostește în Senat, pe 21 octombrie, vehementul discurs acuzator îndreptat împotriva conspiratorilor care începe cu celebra Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? (Până când vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră?). Dat în vileag, încriminatul nu renunță însă la visurile sale de mărire și repetă în alte trei rânduri criminala tentativă. La rândul său, Cicero reiterează și el de tot atâtea ori viguroasa diatribă, obligându-și dușmanul să părăsească, în cele din urmă, Roma, iar puțin mai târziu, la începutul lui ianuarie 62 î. H., să se sinucidă.
Am văzut că numele fictivei străzi Marc(u) Aureliu (Aoleriu) constituie o opțiune auctorială menită să genereze un efect comic instantaneu și nimic mai mult. Cum stau lucrurile, din acest punct de vedere, cu strada Catilina? Privit în sine, numele anticului conspirator roman nu dispune de potențial comic. Există, atunci, vreo legătură între mașinațiile sale politice și acțiunea din comedia O noapte furtunoasă, legătură în măsură să justifice în vreun fel atribuirea de către Caragiale a numelui său uliței pe care locuiesc, la o mie opt sute șaptezeci și ceva, surorile Veta Titircă și Zița ex-Țircădău? A răspunde la această întrebare presupune a porni de la axioma comună că, așa cum Romulus și Remus funcționează mitologic ca întemeietori ai Romei, iar Nero ca incendiator al orașului, emblematic și istoric, Catilina este echivalent – ba chiar sinonim – cu conceptul de conspirație. Carevasăzică, spui Catilina, spui conspirație – și viceversa.
Prima replică a piesei, rostită de Jupân Dumitrache, sună astfel:
„– Iaca, niște papugii, niște scârța-scârța pe hârtie! I știm noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pișicherlicuri… și seara… se gătesc frumos și umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieși cu o femeie pe uliță că se ia bagabonții laie după dumneata. Un ăla… un prăpădit de amploiat, n-are chioară în pungă și se ține după nevestele negustorilor, să le spargă casele, domnule!“
Trecând dincolo de pitorescul limbajului de cartier al cherestegiului, nu e greu să decriptăm în discursul său de potențială victimă lezată în onoarea de familist morfologia unei conspirații așa cum este ea definită paradigmatic: o înțelegere secretă între două sau mai multe persoane (în cazul de față, niște papugii, niște scârța-scârța pe hârtie, niște bagabonți și prăpădiți de amploiați…) cu scopul comun de a efectua o activitate ilegală, imorală sau cu conotații negative pentru societate (faptul că umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul intră în toate cele trei categorii de clandestinități) – respectiv, o uneltire îndreptată împotriva instituțiilor de stat sau a ordinii publice (ținutul după nevestele negustorilor este o formă de tulburare a ordinii publice, iar intenția de a le sparge acestora casele constituie un atac deschis la sacra instituție a familiei).
mergând mai departe cu recitirea din acest unghi a celei dintâi scene a comediei, surprizele continuă. Este, de exemplu, ușor de observat că prima ei parte reprezintă translația în registru parodic a momentului divulgării în Senatul roman a conspirației lui Catilina. În comedia lui Caragiale, respectabila instituție statală este redusă la un unic reprezentant (ipistatul Nae Ipingescu); la rândul său, consulul acuzator îmbracă (inclusiv la propriu) uniforma căpitanului în garda civică Dumitrache Titircă, poreclit Inimă-Rea, iar complotul menit să prejudicieze siguranța Republicii Romane, care face obiectul abominabilei dezvăluiri a lui Cicero, decade într-o banală suspiciune privitoare la consumarea unei galanterii de mahala. Suspiciune nejustificată, de altfel, în datele enunțate de naivul incriminator, dar care, pe fond, se susține nesmintit: onoarea de familist a lui Dumitrache este realmente pusă în primejdie. Nu însă de papugii și bagabonți imaginari, ci de versatilul Chiriac care nu ezită să i-o calce în picioare zi și noapte (mai ales noapte!).
Din perspectiva moralității, raporturile majorității personajelor comediei cu Jupân Dumitrache configurează o veritabilă conjurație, cu ramificații în toate direcțiile acțiunii scenice. Protagoniștii ei sunt, se înțelege, Veta și Chiriac, care, de un an întreg, sapă cu sârg la rădăcina etică a „celulei de bază a societății“ cu membrii domiciliați in corpore în strada Catilina numărul 9. Cei doi alcătuiesc un cuplu erotic animat de sentimente sincere și profunde, dar traversat năbădăios de nejustificate crize de gelozie. De legătura lor par a nu fi străini nici Spiridon, băiatul de procopseală din casa lui Inimă-Rea, nici Nae Ipingescu, amicul politic al cherestegiului. Prin discurs și comportament, năpăstuita victimă a Sfântului Niculae cel din cui lasă să se înțeleagă că știe mai multe decât spune despre cele ce se petrec la vreme de noapte prin ograda stăpânului și că, așijderea, a intuit motivele pentru care „biata cucoană și nea Chiriac“ îl scapă de cele mai multe ori din ghearele afurisitului de Inimă Rea, care, altfel, l-ar cotonogi. La rândul său, Ipingescu, ipistatul al cărui repetat „rezon“ dublează nu o dată sintagma „rușinoasă, mie-mi spui?“ privitoare la Veta, ascunde și el în mod indubitabil, în astfel de exprimări ambigue, măcar suspecte ironii culpabile, dacă nu mult mai mult decât atât. Prin tăcere, sluga și polițaiul garantează derularea în siguranță a ilicitei complicități amoroase la care sunt martori discreți.
Chiriac, Veta, Spiridon și Ipingescu formează grupul de patru pe care se sprijină conspirația majoră ce susține da capo al fine acțiunea Nopții furtunoase. Faptul că uneltirea ființează precumpănitor în mintea lui Jupân Dumitrache, încornoratul obsedat de neprihănita conservare a onoarei sale de familist, nu este semnificativ. Bănuiala unei agresiuni, unei trădări sau unui complot rămâne întreagă, inclusiv după ce, în scena finală a comediei, toate încurcăturile par a se limpezi, găsindu-și explicații rezonabile. Este nevoie însă doar de un motiv banal ori numai de un simplu pretext pentru ca suspiciunea să se re-instaleze și să ajungă precipitat la starea de detonare:
„JUPÂN DUMITRACHE: – Nene Nae! Chiriac!
CHIRIAC (…): – Ce-i, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE (…): – Toate le-am lămurit; bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic; dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei… că uitasem…; îmi vine să intru la bănuieli rele.“
„Bănuielile rele“ de-acum sunt aceleași care îi vizează pe „prăpădiții de amploiați“ din actul întâi: supoziții care induc o stare permanentă de conspirativitate. Motivată sau nu, dar resimțită, de asemenea, permanent. Și, ipso facto, creatoare de angoase. Jupân Dumitrache este victima unei astfel de invariabile dispoziții interioare, cu reverberații constante prin întreaga proximitate. Protagonistul comediei produce și consumă conspirativitate în egală măsură și în mod constant.
Ce poziție ocupă în această ecuație familială intimă Zița cea cu interese ascunse în frecventarea spectacolelor de la Iunion? Momentan, văduvă (sau, așa cum îi place să precizeze, „liberă“ dat fiind că „de nimeni nu depandă“), ea nu pare a fi implicată în vreun fel în povestea amoroasă a surorii mai mari. În orice caz, nu există indicii textuale categorice de natură să argumenteze așa ceva. Lucru firesc, dacă privim acțiunea piesei în ansamblu. Aflată în urmă cu câteva săptămâni la grădina Union împreună cu familia Titircă, Zița trăiește o autentică coup de foudre: schimbă priviri învăpăiate cu junele Rică Venturiano, „arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben, poet liric, (…), publicist și studinte în drept“, cu care, ulterior, schimbă și epistole în care își stabilesc întâlniri de dragoste la domiciliul tinerei. Despre aranjamentele amoroase ale celor doi nu au știre nici Veta, ca soră, nici Dumitrache, „ca ăla, cumnat mai mare, cum am zice ca și un frate“. Singurul complice al îndrăgostiților este Spiridon, mesagerul prin intermediul căruia ajung de la unul la altul exaltatele mesaje („Angel radios! de când te-am văzut întâiași dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul rațiunii… Te iubesc la nemurire…“ etc., etc.). Îndeletnicirile confidențiale ale triunghiului Zița – Rică – Spiridon structurează cel de al doilea plan important al acțiunii comediei, care acoperă o bună parte a demersului scenic și care poate purta, cu deplină îndreptățire, titulatura „conspirația Ziței“. Sub apăsarea secretului pe care ea îl escamotează, tânăra nu mai este interesată câtuși de puțin de viața sentimentală a altora.
Avem, așadar, de-a face cu două conspirații animate de scopuri oarecum diferite, deși îndeajuns de asemănătoare ca substanță, constituite fiind din intriganți – și ei, în majoritate, diferiți –, dar care aglutinează destule elemente de similaritate comportamentală și caracterologică. Două comploturi care funcționează în paralel, deși adeseori se intersectează, iar nu o dată se suprapun. Cel care circulă prin spațiul ambelor este Spiridon – un fel de Ariel comic, victimă a eternelor porniri violente ale lui Dumitrache („Măă, al dracului rumân și jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat Titircă Inimă-Rea“), gata însă oricând să-și trădeze stăpânul și să-și negocieze serviciile circumstanțiale în țigări („Trei sferturi de rublă: șase pachete de tutun! te scap“). Spiridon se alătură din motive obscure conspirației Ziței, în calitate de curier al corespondenței cu Venturiano, pe care îl conduce la locuința acesteia din strada Catilina numărul 9 și, de asemenea, e gata să-l ajute pe Rică să scape din ambuscada în care pică din pricina neatenției meșterului Dincă, binagiul, care inversează numerele de la casele celor două surori. Spiridon face figura mercenarului care nu ezită să se pună în slujba oricărui complotist care îl recompensează corespunzător, dar care dezvoltă strategii conspiraționiste defensive pe cont propriu atunci când, de exemplu, este obligat, de frica Sfântului Niculae, să-și ascundă de stăpân viciul duhănitului:
„SPIRIDON (…): S-a închis, jupâne; acuma eu… mă duc să mă culc?
JUPÂN DUMITRACHE: Da, dar tutun și cărticică ți-ai luat? Chibrituri ai?
SPIRIDON: Ce tutun, jupâne?
JUPÂN DUMITRACHE: Te faci că nu înțelegi, ai? Nu știi ce tutun? Eu n-am aflat că tragi țigară? Aoleo, Spiridoane, nu te-oi prinde odată!… săracul Sf. Niculae! i ști tu păpara lui!…
SPIRIDON: Zău, jupâne.“
În felul lui, și Spiridon este un conspirator. Unul mărunt, care se alătură, din rațiuni personale, celorlalți complotiști care mișună în O noapte furtunoasă pe strada cu numele – iată! – deloc întâmplător Catilina.
*
o întrebare se naște instan taneu în lumina acestor considerații – altfel, la în demână: atunci când, pentru acțiunea principală din comedia O noapte furtunoasă, Caragiale a inventat (iar nu a ales dintr-un eventual nomenclator de profil al Bucureștilor!) o stradă cu numele Catilina, a făcut-o conștient de semnificația gestului sau opțiunea sa literară a fost rezultatul unui stocastic joc al hazardului?
Se știe că acela pe care un gen de familiaritate cam deplasată ni l-a livrat de-a lungul timpului drept Nenea Iancu era, structural, un flaubertian: scria greu – chinuit, chiar –, alegându-și cu precauție cuvintele și revenind asupra textelor în mod repetat, până când ajungea la o formă pe care o considera absolut satisfăcătoare. Cu alte cuvinte, perfectă. În atare împrejurări, acceptarea purei întâmplări ca explicație pentru folosirea de către cel poreclit Moș Virgulă a unei vocabule oarecare (cu atât mai mult a unui substantiv propriu!) este absolut riscantă. În consecință și privind lucrurile din perspectivă probabilistică, este, așadar, greu de admis că botezarea Catilina și nu altfel a buclucașei străzi pe care se desfășoară acțiunea comediei O noapte furtunoasă ar fi rodul unei simple întâmplări. Ceva – fie și oricât de nebulos, de confuz, de misterios – trebuie să se fi petrecut în imaginația autorului măcar la stabilirea denumirii străzii, dacă nu la geneza toponomasticii sale. Despre cetățeanul Ghiță Calup, prototipul literar al lui Jupân Dumitrache, știm că locuia „în mahalaua“ și atât. De aici până la strada Catilina este o distanță pe care doar întâmplarea n-o poate acoperi cu nici un preț în chip credibil.
Numai că, dacă în această doar aparentă chestiune de toponimie stradală, procedăm la eliminarea ipotezei unei ocurențe oarecare, plonjăm în plin misticism, cu toată pletora sa de revelații, intuiții și extaz. Recte, ne scufundăm într-un păienjeniș de deducții, interpretări și speculații în care își dau mâna, într-o formă de exoterism, de cabalistică literară, geniul și mistica auctoriale plasate în arealul echivoc al supranaturalului. Și ca în celebra interogație filosofică: ce a fost mai întâi, oul sau găina?, alunecăm și aici într-o dilemă din care nu putem ieși decât cu capul spart: imaginarea acțiunii comediei, constând în multiple conspirații paralele, a precedat stabilirea denumirii străzii pe care se petrec ele sau invers?
Dar, ca să recurgem la o formulă care-i plăcea foarte domnului Caragiale, asta-i altă căciulă…