Această expresie a căpătat o largă difuzare cu ocazia CM de fotbal din 1986, desfășurat în Mexic, când laureată a fost echipa Argentinei. A fost născocită de gazetari abili pentru a mușamaliza scandalul provocat de faptul că golul victoriei fusese dat de Maradona cu mâna. Acum nouă ne este imposibil să înțelegem cum a putut fi validată respectiva infracțiune, iar folosirea numelui divin într-un asemenea context e aproape un sacrilegiu. Dar a trecut…
Mâna lui Dumnezeu este de fapt voința lui Dumnezeu, iar în istorie sunt numeroase cazuri serioase în care voința divină acționând a putut să prevină o nenorocire. Primul exemplu care-mi vine în minte este acela luat din viața lui Dostoievski. După cum se știe, în tinerețe, marele scriitor a făcut parte dintr-un grup socialist anarhist, fapt care i-a adus condamnarea la moarte. Erau executați în grupuri de câte trei. Fusese executat primul grup, urma al doilea din care făcea parte însuși Dostoievski. În momentul în care se îndrepta spre locul execuției a venit un trimis al țarului, – pe vremea aceea domnea autocratul Nicolae I – care a anunțat comutarea pedepsei din pedeapsă capitală în surghiun și muncă silnică în Siberia. În felul acesta scriitorului de mai târziu i-a fost salvată viața. Ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă acel trimis nu ajungea la timp. Pe atunci nu existau mijloace rapide de comunicare. Orice întârziere putea fi fatală, dar trimisul a venit la timp și astfel voința Domnului a fost îndeplinită. Dostoievski trebuia să trăiască și atunci Dumnezeu a acționat fără să pregete. I-a deschis țarului mintea pentru a semna ordinul de comutare a pedepsei, a înlăturat orice posibilă piedică din drumul trimisului, a făcut tot ce era necesar pentru ca istoria culturii să fie ulterior îmbogățită cu opere ilustre. Același lucru este valabil și în cazul altui rus celebru, nimeni altul decât Alexandr Soljenițîn. După război și după anii de pușcărie a fost diagnosticat cu cancer. Speranțele erau minime. A ajuns înr-un sanatoriu care era un fel de anticameră a morții, secvențe redate convingător în romanul Pavilionul canceroșilor. Cu toate acestea, a scăpat, s-a făcut bine, s-a vindecat. Cum a fost posibil? Explicația medicală nu contează, contează încă o dată voința sau mâna lui Dumnezeu. Dumnezeu a vrut ca viitorul mare romancier și istoric să nu moară pentru a lupta împotriva comunismului, pentru a scrie Arhipelagul Gulag, pentru a pune în mișcare întreaga conștiință mondială în războiul pe care îl are de dus – vorba lui Reagan – cu Imperiul Răului.
Dacă ne uităm în curtea noastră găsim și aici anumite exemple semnificative. Să-i luăm doar pe Eliade și pe Cioran… Ce ar fi fost dacă aceștia doi ar fi decis ca după război să se întoarcă în țară? 99 la sută ar fi intrat în pușcărie. Cioran nu ar fi rezistat nicio lună și ar fi clacat. Mircea Eliade, având în vedere exemplul lui Noica, probabil că ar fi făcut față detenției o perioadă mai lungă de timp. Dar de munca sa academică s-ar fi ales praful. Ce mare operă științifică ar mai fi realizat Eliade, fie și scos din închisoare, într-o țară care nu era altceva decât o pușcărie mai mare? Eventual, ar fi făcut niște traduceri, exemplul lui Blaga, ar fi fost un profesoraș într-un liceu din provincie, ar fi supraviețuit, dar prețul plătit ar fi fost uriaș. Și în cazul lor Dumnezeu a acționat. Nu i-a lăsat să se întoarcă în România în numele marii iubiri de țară. Mai presus de acest sentiment, care în multe cazuri este extrem de discutabil, era opera lor care trebuia neapărat realizată. Cei care vin acum și-mi vând mie gogoși cum că stând în țară cei doi s-ar fi adăpat mai bine la izvorul tradiției și astfel din perspectiva mântuirii s-ar fi aflat într-o poziție mai avantajoasă decât aceea a vieții din exil, să-și păstreze pentru ei ideile așa-zis geniale. Nu știu în ce măsură în ochii Domnului destinul lui Mircea Vulcănescu este mai bine apreciat decât destinul celor doi. Dar fiecare are parte de drumul lui, așa cum, ca-n Kafka, poarta este a unuia singur și numai acela poate intra pe acolo.
Am scris rândurile acestea convins, din ce în ce mai convins, că deasupra noastră se află CEVA, nu spun cineva, care ne ia cu mâna lui, da, acest „ceva“ are mână, și ne așează unde vrea, așa cum noi, bunăoară, luăm un pahar de pe masă și-l punem la locul lui în bufet. Viața nu stă neapărat sub semnul fatalității, dar există o mână care știe să ne scrie viața fără a ne da deloc de bănuit. Credem că suntem liberi și grație liberului nostru arbitru facem tot ce ne coace mintea. Este și NU este așa. Omul este lăsat să-și facă de cap, dar el este ca un armăsar înhămat la o caleașcă divină, iar drumul lui, prin oricâte coclauri ar rătăci, până la urmă ajunge tot la steaua pe care necunoscutul vizitiu nu a pierdut-o niciodată din vedere. Nu există destine ratate, ci destine latente, nefructificate. Doar că ieșirea din latență depinde de factori pe care mintea noastră nu-i poate gândi.