Karácsonyi Zsolt s-a născut la Arad în anul 1977. Este redactorul-șef al revistei literare clujene „Helikon“. Autor de poezie, proză, eseistică, laureat al Premiului József Attila, Karácsonyi Zsolt este cunoscut și cititorilor români grație volumului Faust pe mări, publicat în limba română la Editura Tracus Arte în anul 2020. Cel mai recent roman al său, Belső tízezer (Cei zece mii de lăuntrici), care va apărea în limba română cu titlul Nu sunt aici, este un experiment narativ parțial proustian și parțial joycean, o elegie închinată senectuții, vârstei a treia, seniorilor… Fluxul conștiinței, mitologia egipteană, greacă și sumeriană, alternarea pasajelor descriptive cu cele speculative, notația minuțioasă a detaliilor cotidiene și realismul magic se combină într-o subtilă poveste închinată arhetipalului personaj fără nume: Bătrânul.
Prezentare și traducere de George Volceanov
8.
Am fost puternic. Spuse Bătrânul. Mâna i se prelinse în jos încet de tot și izbuti să și-o ridice doar încet de tot. Așa se întâmpla, de regulă, se pornea o mișcare, părea să fie avântată sau măcar la fel de rapidă ca mișcarea de fiecare zi a oricui, a cuiva care închide ușa, scoate un pește din apa râului sau ridică doar o scru – mieră, să-i răstoarne conținutul la gunoi. Majoritatea mișcărilor începeau aidoma acestor mișcări de fiecare zi, dar exista un moment, în linii mari cam la treimea sau la jumătatea mișcării planificate, când mișcarea, practic, înceta, cel puțin pentru observatorul din afară, în timp ce Bătrânul și trupul Bătrânului, într-un cuvânt tot ce era atunci și acolo Bătrânul, cu uitarea și cu amintirea, laolaltă cu prezența deplină a uitării și absența deplină a amintirii, așadar, tot ce alcătuia esența cea mai lăuntrică a Bătrânului laolaltă cu ceea ce se situa în ținutul mărginaș al esenței sale, de pildă, laolaltă cu pământul de sub tălpi și cu jegul adunat sub unghii, totul, la treimea sau jumătatea mișcării, toată realitatea lui se încorda disperată pentru ca mișcarea să rămână pe făgașul ei normal împreună cu viteza ei obișnuită. Nu-i ieșea pasența, dar nu se vedea nimic din efortul, încordarea lui, mușchii faciali îi rămâneau destinși, nu scrâșnea din dinți, nu se mișca, în timp ce undeva, în străfundul sufletului său, totul se străduia să ducă la bun sfârșit mișcarea, să ajungă la capătul mișcării, însă nu putea produce nici măcar un tremur pasager, mișcarea chiar că rămânea suspendată în aer. Brațul nu-i era în stare nici măcar să alunece la loc obosit, moleșit, să-i cadă lângă trup, pe brațul fotoliului sau pe coapse. În asemenea momente nu se întâmpla nimic, iar cuvântul lent poate fi folosit doar atunci când ceva este cu adevărat lent, dar, în clipa aceea, lentoarea Bătrânului depășise de mult, de ani de zile, granițele noțiunii de lentoare. Un singur lucru nu putea înțelege și nu-l puteau înțelege nici alții care îl vedeau și aveau răbdare să aștepte până la capăt să vadă cum ajunge totuși uneori, brațul bătrânului, din acea mișcare neterminată, până la terminarea ei. Mișcarea începe dimineața și ia sfârșit în zorii zilei următoare, prin urmare, o singură mișcare ține o zi întreagă și, în acest răstimp, nu se întâmplă nimic în afară de o mișcare lentă, de un milimetru pătrat, ale cărei consecințe nu se văd încă deloc după o oră în timp ce praful plutește prin aer, câteodată apar și turiștii, mai târziu se ivește și Illmarinnen pe prispă, timp în care toate părțile lăuntrice și exterioare ale Bătrânului sunt pe punctul de a-și atinge, cumva, țelul. O astfel de mișcare echivala cu mai multe curse de maraton, iar Bătrânul, în sinea lui, era perfect conștient de acest rezultat, știa că, cu așa un consum de energie, ar putea fi învingător în mai multe probe olimpice, de pildă, ar putea câștiga clar concursul de pentatlon, dacă ar fi lăsați să participe la olimpiadă și cei de vârsta lui. Toate astea nu mai era capabil să le conceapă, pur și simplu, era incapabil să-și termine mișcarea ori să renunțe la ea, pentru că nici nu-și amintea când o începuse sau dacă ceva mai devreme a încercat să se oprească la jumătate. Neamintindu-și de ea, nu-și mai amintea nici eșecurile succesive, iar din cauza succesiunii rapide a eșecurilor își continua totuși lupta, își ducea mai departe mișcarea. Când uita cu totul de țel, mâna îi atingea fruntea, își ștergea picăturile de sudoare de pe frunte sau de pe tâmple când acestea se uscaseră de mult sub soarele incandescent sau îi înghețaseră pe piele în răcoarea zorilor, pe pielea netedă chiar și așa ridată cum e, pe care doar un astfel de bătrân o poate plăsmui. Noțiunea de netezime ridată sau de ridare netedă tot un drac e. Lui îi era totuna, căci nu-i erau foarte clare nici noțiunile de neted și ridat, deși uneori, rar de tot, folosea totuși cuvintele rar și neted, le rostea chiar dacă uneori nu-și dădea seama de acest lucru. Se confrunta cu vorbele asemenea călătorilor ce înaintează pe drumuri fără de urme și, pe neașteptate, ies din vale sau, lucru și mai neașteptat, dinaintea lor se înalță o stâncă de neescaladat și nici nu pot exprima în cuvinte această ieșire sau această stâncă de neescaladat, deoarece nu mai pot deosebi însăși transformarea de imuabilitate, de vină fiind drumul sau călătoria ce țin de-atâta amar de vreme, sau lipsa de urme, ce le lasă noi și noi urme. Urme pe care, probabil, le poate distinge doar un observator din afară, însă călătorii ce umblă pe poteci fără de urme nu se întâlnesc, de regulă, cu observatori din afară, nu se întâlnesc cu nimeni, iar cu sine doar arareori, în situații excepționale; ceea ce, în cazul Bătrânului, nu era cu putință nici măcar pe-atâta, pentru că el însuși era excepția prin faptul că nu-și amintea nimic, dar amintirile tot îi ieșeau la suprafață iar și iar. Cu mult mai repede decât îi ajungeau mișcările din punctul de pornire până la destinație, îi ieșeau la suprafață doar tot atât timp cât se poate menține un delfin deasupra valurilor mării. Odinioară am fost puternic, era una dintre frazele recurente al Bătrânului, pe care o remarcaseră Illmarinnen, Infirmiera și Fiică-sa. Toți trei o remarcaseră, deoarece era una dintre frazele începute dar și terminate ale Bătrânului. De regulă, o rostea când pricepea că cineva se apropie de el, când se prindea că cel ce se apropie e un muritor, nu un zeu miștocar ce ia chipul unui pământean ca să-l provoace pe Bătrân la discuții pe când ceilalți pun pariu dacă va avea succes cel ce tocmai răsare dinaintea Bătrânului sub forma unei vechi imagini întipărite în memorie, a uneia de care el nu-și mai amintește de mult timp. Dacă i se părea că cel ce se apropie e un muritor, îi spunea doar atât: odinioară am fost puternic. De parcă asta conta în vreun fel, de parcă asta era scris pe ultima carte de vizită a Bătrânului, pe cartea de vizită altminteri complet goală și albă, pe suprafața căreia, ca atunci când apropiem de foc un mesaj scris cu zeamă de lămâie, tot apare scrisul, tot apare o unică frază. Odinioară chiar că fusese puternic, chiar că ieșise învingător din multe confruntări, nu fiindcă ar fi fost cel mai puternic, ci doar pentru că știa: e destul de puternic să poată învinge, iar conștiința faptului că are șansa victoriei l-a condus la victorie nu o dată. De victorii și de eșecuri nu-și mai aducea aminte, dar filigranul puterii tot scăpăra cumva în această frază. În această unică frază era capabil să arate că el e pe mai departe cineva, chiar dacă acel cineva a dispărut de-acum definitiv și aproape cu totul dinaintea ochilor săi, iar ridurile, ridurile acelea netede care-i acopereau fața or fi fost netede, pentru că, în uitare, chiar dacă nu de tot, până și ridurile începeau să i se netezească, până și ridurile începeau să uite de trecerea timpului și de tot ce îl înrâurește. Odinioară am fost puternic, zicea el, și această frază rostită până la capăt îl făcea să prindă puteri, puterea se manifesta în faptul că ambele brațe izbuteau să-i cadă în jos cu succes, simultan, supunându-se forței gravitaționale, pe lângă trup, atât cât le permiteau mușchii și ligamentele ce-i mai rămăseseră. Albume. Spuse Bătrânul. Am luat cele trei albume și le-am aruncat pe toate la gunoi. A venit Fiică-mea și m-a întrebat unde sunt albumele. M-a întrebat fiindcă nu mai rămăsese nimic pe rafturile cu cărți, în afara celor trei albume. La început am aruncat romanele, apoi lexicoanele, volumele de poezie și teatru. Nu le-am aruncat pe toate odată, în fiecare săptămână aruncam câte puțin, cam câte o sacoșă, însă când Fiică-mea și-a făcut din nou apariția, toate rafturile erau de-acum goale. De ce nu le-ai dus pe toate la un anticariat sau de ce nu mi-ai spus mie, însă eu nu i-am răspuns nimic. N-am putut să-i spun. Cu toate că știam de ce, și știu și acum. Pur și simplu, nu mai eram capabil să țin minte numele, nu uitam doar numele personajelor, ci și pe cele ale autorilor. Numele era trecut pe coperta și pe cotorul cărții, numele autorului apărea în mai multe locuri, peste tot, însă, de cum deschideam cartea, nu mai știam a cui carte o țin în mână, nu știam cine a scris-o, nu-mi mai aminteam nici când am cumpărat-o, de unde mi-am procurat-o, de câte ori mi-am împachetat volumele favorite și le-am mutat dintr-o locuință în alta, de la un etaj la altul, de pe un raft pe altul. Am luat troleibuzul, am călătorit cu trenul, avionul, aș fi luat câteva cărți până și în submarin, dar prin apropiere nu circulau submarine sau, dacă totuși da, nu erau curse regulate, iar mie pe-atunci îmi plăceau cursele regulate, era bine de știut că există aparate care pornesc într-un anumit moment și sosesc într-un anumit moment. Am aruncat afară o porție de cărți și, dacă tot mă aflam jos, pe stradă, am dat o raită până la prima stație și am privit mersul autobuzelor, am privit cum urcă și coboară unii, pe când eu unul nu trebuie să urc și să cobor, nu trebuie nici să pornesc și să ajung. Am stat acolo ore în șir, până când un vecin sau o cunoștință, mi se întâmpla frecvent să fie aceeași cunoștință, m-a dus până acasă, până la ușă, iar eu am pescuit cheia din buzunarul pantalonilor și am intrat cumva, deoarece, pentru ca să intri, trebuie să execuți o întreagă serie de operațiuni. Mai întâi, trebuie pescuită cheia legată de curea cu un șiret de pantof, pentru ca nu cumva să o pierd.
Pe vremuri, ca să n-o piardă, copiii purtau cheia legată la gât, așa am purtat-o și eu timp îndelungat, și mi s-a întâmplat încă de-atunci să nu încui ușa sau să cred că n-am încuiat-o, mi s-a întâmplat să mă întorc din stație, să verific dacă am încuiat-o. Mai târziu, la fel s-a întâmplat cu gazul, cu lumina, și, ori de câte ori m-am întors, am găsit ușa încuiată, gazul închis și niciun bec aprins în locuință. Însă, dacă credeam și chiar mă convingeam că, într-adevăr, am încuiat, am închis, am stins totul, mi se întâmpla ca la întoarcerea acasă, după-amiază sau seara, să bag degeaba cheia în broască, n-o puteam răsuci, deoarece dimineața o lăsasem descuiată, lumina era aprinsă în bucătărie sau în baie, uneori chiar și în camera de zi. Pe urmă, cum-necum, m-am obișnuit să încui ușa, să sting lumina și să nici nu mai verific dacă am făcut treaba asta. Totul funcționa și fără verificări. Și eu unul funcționam tot fără verificări, totul merge ca pe roate, apoi a venit ziua, odinioară am știut cu exactitate în ce an, în ce lună s-a întâmplat asta, dar a venit ziua când nu mi-am mai amintit nici numele autorului meu preferat. Îmi revenea în minte doar când îi luam cărțile de pe raft și frunzăream îndelung volumele zdrențuite de-atâtea lecturi, stropite în repetate rânduri cu cafea sau alte chestii. Atunci puteam să-mi amintesc timp de câteva zile, fără bătăi de cap, numele autorului meu preferat și știam să dau și citate din cap, dacă nu din amintire, din cap.
Pe-atunci, amintirea nu-mi mai era de-ajuns pentru a da citate, aveam nevoie de tot capul, apoi și de brațe și de picioare, rememoram cum de-am ajuns până la librărie pe picioare și îmi era de ajuns dacă rememoram numele librarului și al autorului și titlul cărții. Pe urmă, nici picioarele, nici degetele cu care țineam cartea nu s-au mai dovedit suficiente, eram nevoit să-mi amintesc cu tot trupul, să mă agăț de un crâmpei de amintire ce se ascunde într-o părticică infimă a întregului trup, dacă voiam să-mi amintesc numele autorului meu preferat, și nici măcar asta nu-mi mai era de-ajuns.
M-am apucat să car jos cărțile, cărțile altora, cărora nu le mai știam numele, și jumătate dintre rafturi se goliseră deja când am primit vizita cuiva, am băut cafea, respectivul mi-a privit rafturile cu cărți, rafturile golite pe jumătate, mi-a spus că nu are bani, că nu-mi poate da împrumut, însă chiar o să ducă o parte dintre ele la anticariat. Nu mi-am dat consimțământul, mai ales deoarece n-ar fi trebuit să spun decât de acord, Géza, de acord, Sanyi, dar nu-mi mai aminteam cum îl cheamă. Asta deși îmi spusese de mai multe ori numele său, crezi că nu-ți mai știu nici numele, așa crezi, și m-am înfuriat așa de rău, că și-a luat tălpășița. Nici nu mi-a mai călcat pragul de atunci. Chiar că nu-mi aminteam numele lui, deși îl cunoșteam de mult de tot, deși îmi spusese fii atent, și îmi spusese pe nume, tu ar trebui să intri. Îmi spusese asta înainte de a-și rosti și propriul nume, îmi spusese dinainte: să intri.
Unde să intru, ce sunt eu – ploaie torențială? Începusem să bănuiesc că oi fi o ploaie torențială sau așa ceva, în niciun caz un taifun sau un ciclon, fiindcă până și alea au un nume, iar eu începusem să uit numele, străzile, numerele caselor, doar numele compozitorilor le-am păstrat, cumva, pentru mai mult timp în minte, de-aia am aruncat doar la urmă de tot, înaintea albumelor cu fotografii, colecția de discuri.
Îmi era suficient să mă uit la titlul unei lucrări muzicale și deja știam cine a compus-o, uneori îmi veneau în minte până și interpreții ei mai celebri, deși îi tocisem pe toți tare demult, de ajunsesem să-i bat la fund până și pe istoricii muzicii.
Când nu mi-am mai amintit deloc titlurile cărților, am început să mă împrietenesc cu tot felul de muzicieni, pianiști, violoniști, până și cu violonceliști. Dar tu de unde-ai răsărit aici și unde-ai fost până acum, dacă ești tobă de carte în domeniu, dar nu le-am mai putut răspunde nici lor, fiindcă habar n-aveam cum de-am răsărit aici și unde am fost până acum, nu mai știam absolut deloc în ce calitate am răsărit aici și unde am fost până acum.
Am o bănuială că cineva m-a născut și pe mine, de-aia sunt aici, le-am răspuns eu pe vremea când încă eram capabil să rostesc asemenea fraze fracante sau frapante, cum le-o fi zicând. Iar ei mi-au spus OK, nu-i nevoie să se prezinte toată lumea, am venit să bem, Bătrâne, și au început și ei să-mi spună Bătrânul, și mă ascultau până când li se ura să-mi asculte poveștile despre compozitori, îmi dădeau un titlu, iar eu le spuneam imediat numele compozitorului, unde a compus bucata, în ce împrejurări, dacă a băut în timp ce a compus-o. Zău, Bătrâne, ai mâncat și tu ceva? Uneori mă și invitau să mănânc în vecini o supă de fasole sau cârnați cu muștar și pâine, în apropiere exista o bombă și acum îmi aduc aminte că pe stradă erau tot felul de birturi și cârciumi.
Locuiești pe-aici, pe-aproape, m-a întrebat odată un tip tinerel, probabil că ai bani căcălău dacă ai putut să-ți cumperi casă aici. N-am putut să-i răspund dacă locuiesc în apropiere, am tăcut, de ce taci, futu-i, zău că ai putea să-mi spui, futu-i, iar la acest futu-i a ciulit urechile și cântărețul de operă grăsan, care sub osânză avea și niscai mușchi. Toată lumea s-a revărsat pe stradă, doar eu am rămas înăuntru și atunci cineva a spus duceți-l acasă pe Bătrân. Atunci am devenit suspicios, atunci am început să-i suspectez pe toți, ăștia vor sau or fi vrând ceva de la mine, de bine, de rău, cine știe, cu barmanul am fost dispus să merg până acasă. M-a rugat frumos să nu mă mai duc acolo, că nu se poate să-i pocesc mutra fiecărui gagiu tinerel, nu toți sunt cântăreți de operă cu mușchi sub osânză, iar eu m-am dus acasă, n-am ieșit din casă zile în șir, dar, până la urmă, tot am ieșit. Am dus jos toate discurile, dar, spre deosebire de cărți, pe astea nu le-am aruncat în pubelă, le-am rezemat pe toate de zid și m-am plimbat până-n stație, să văd dacă coboară sau urcă cineva. Ce bine e să călătorești după un orar, pentru că eu, la vremea aceea, călătoream absolut alandala, mai degrabă în camera de zi, ședeam în cameră și călătoream, priveam fotografiile, cele trei albume de familie, apoi nu am mai văzut decât chipuri și habar n-aveam ale cui sunt, cine or fi figurile astea, până și pe mine m-am recunoscut doar în fotografiile din copilărie.
Atunci am aruncat și cele trei albume, atunci m-a întrebat Fiică-mea unde ai pus albumele. Nu i-am răspuns nimic, doar mi-am desfăcut palmele, așa sunt, i-am spus eu, așa sunt, dar aș fi vrut să-i spun că sunt așa, absolut neputincios, fără de poze, deși pozele alea fac să se pornească ceva în adâncul sufletului meu în timp ce șed aici, în Umbrar, și stau cu degetele pe mașina de scris, pe tastatură, dar nu mai țin minte dacă acum o clipă am și apăsat vreuna dintre taste sau nu.