Nu știu să spun precis cînd s-a instalat preocuparea față de Brâncuși. Poate că, totuși, la Craiova, în vacanțele petrecute la mătușa mea. În programul notat de Tata, în fiecare an era trecută vizita la Muzeu. Acolo am auzit și primele mici povești neconvenționale despre el. Pe unde a lucrat, ce manualitate avea, ce fel de a privi lumea, ce determinare, Școala de Arte și meserii pe care a făcut-o aici, pe urmă, Belle Arte la București. Sîntem la începutul secolului XX…
Aveam zece ani. Săteam într-o curte de muzeu într-un oraș de provincie unde apa se închidea la 9 dimineața. Încercam să descifrez ceea ce vedeam, neobișnuit ochiului meu și minții. De atunci, de la Craiova, Brâncuși a rămas cu mine. Nu se învăța la școală despre el. O disproporție imensă cu urmele lui lăsate în țară. Era undeva o graniță între permis și nepermis. Dacă numele unui scriitor fugit sau al unui actor rămas pe undeva putea fi scos din librării, de pe afișe sau generice, era mai greu de dărîmat Ansamblul de la Târgu Jiu.
Toată relația lui Brâncuși cu România a fost și este ceva de neînțeles, de fapt.
O ratare a noastră, repetitivă și eternă în raport cu el. Cu geniul lui, cu tipul lui de spiritualitate, cu o structură rebelă în esență, o forță creatoare care a redefinit pur și simplu arta, forma, așezarea față cu ceilalți, confruntările, interiorul vulcanic.
O ratare care vine și din lipsă de efort sincer de a-l înțelege, de a-l aduce aproape, de al prezenta profund și nu prin exerciții de propagandă tîmpită. Sîntem stîngaci. Încă pare prea modern, prea avangardist, prea de neînțeles. Constantin Brâncuși a fost foarte lucid față de el însuși, față de ce are de făcut și de propria valoare.
La începutul anilor nouăzeci am ajuns la Paris. Primul drum, la Atelierul lui. Centre Pompidou. Ce a simțit oare cînd a hotărît să plece mai mult pe jos la Paris?…
N-a mai așteptat restul de bani pentru bustul lui Carol Davila iritat de comentariile de la ședința de receptare a „comenzii“.
Dus a fost. Pe jos. S-a oprit la Viena. A lucrat pe ici, pe colo, a văzut toate muzeele…
Cînd a fost Ministrul Culturii, între 1996 și 2000, Ion Caramitru a avut unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte. Intervenția asupra „Coloanei Infinitului“ a însemnat pentru toată lumea artei de peste tot un moment. Curajul lui Caramitru, comisiile făcute, documentarea, soluțiile… am fost și eu o dată cu el, acolo. Mai mult l-am privit de la un punct încolo. Auzeam vag ce-mi spune… a cîta oară… îl adora pe Brâncuși.
Ca și mine. Elogiul din discurs, din decizia lui primită prost de unii, de alții, pasionalul din cuvintele lui, ceva înțepenit și retrograd în comentarii patriotarde și goale. Ce am trăit acolo a fost pentru mine un Zbor. A urmat dezasamblarea, lucrările. Știm. Cam aceeași emoție am avut-o prima oară la MoMa, în sala special amenajată. Astăzi, redimensionată, redefinită.
î n 2018 am invitat-o la București pe Brigitte Lacombe. Unul dintre cei mai mari artiști fotografi de la New York, cu o filosofie tainică asupra fotografiei și a prieteniei cu cei mai mari actori din lume. Unul dintre portretele ei cu Meryl Streep a stat două săptămîni pe HUB-ul Festivalului Național de Teatru de la Arcub.
Lacombe a avut o expoziție mare, puternică la București. În una din zilele sau nopțile cînd își aranja lucrările-fotografii cu vedetele Hollywood-ului, în acest working-in-progress am întrebat-o ce și-ar dori. Ce aș putea să mai fac pentru ea în timpul foarte scurt al șederii. Parcă aștepta întrebarea. „Aș vrea să merg la Târgu Jiu. La Brâncuși. Aș vrea să văd Coloana. Îi știu toate lucrările, de peste tot.“ Despre aventura aceasta, altă dată. Am în telefon fotografia Coloanei făcută de Brigitte Lacombe. Și cele cîteva cuvinte de însoțire. Un vis împlinit.
Cu cîțiva ani înainte fusese toată tevatura penibilă, patriotardă, în legătura cu achiziționarea de către statul român a lucrării Cumințenia pămîntului.
A stat ani de zile pe vremea comunismului și atîta vreme după la Muzeul de Artă. Nu refac istoricul. Din cinci milioane de euro necesare, românii au donat cam în jur de 1,3 milione de euro. S-a ales praful. Oribil. Eșec mare la nivel de stat, la nivel individual. Prea puțini și-au recuperat sumele donate.
Cea mai mare parte a ajuns în bugetul statului.
Nu ne-au trebuit lucrările lui. A vrut să le doneze statului român înainte de a muri. Un refuz stupefiant. Am revăzut Cumințenia Pămîntului în 2019, la Bruxelles. Brâncuși se stabilește la Paris în 1904. Avea douăzeci și opt de ani. Peste patruzeci și șase de ani, în 1950, la șaptezeci și patru de ani, cere cetățenia franceză. Moare în 1957. Peste tot în lume a mers ca român. Fără cuvinte.
Anul trecut, Doina Lemny a fost curatorul primei expoziții strucurate, occidentală Brâncuși, care a avut loc la Timișoara, în programul „Timișoara Capitala Culturală Europeană“. Doina Lemny vine de la Centre Pompidou, cercetător și cunoscător Brâncuși, autor de studii și cărți dedicate lui. Aș spune că într-un interval mare de timp, acesta a fost primul contact și primul impact între români și Arta lui Constantin Brâncuși. Rafinat, minimalist, bine calibrat, proporții juste între spațiu și lucrări, informații.
a nul acesta s-au împlinit 120 de ani de cînd un tînăr român, un tînăr artist la început de drum ajunge, parte pe jos, la Paris. Centre Pompidou a organizat expoziția „BRÂNCUȘI“.
Ireal… Declarată una dintre cele mai mari expoziții din lume, din punct de vedere curatorial. Ariane Coulandre realizează un proiect de mare anvergură, complex, inedit, subtil, cu o dinamică aparte, cu multe perspective asupra artistului. Se vorbește despre românul Brâncuși. O liniște aproape desăvîrșită la noi. Dureros. Luni de zile, la Centre Pompidou, mii și mii de vizitatori din toată lumea la Expoziția „BRÂNCUȘI“, una dintre cele mai rafinate și inventive. Este unul dintre cele mai consistente omagii aduse unui spirit liber. Unui geniu.
În iulie 2024, UNESCO primește în lista Patrimoniului Mondial, Ansamblul Monumental Calea Eroilor de Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu.
La o săptămînă după, eram acolo. Cu două seri înainte, la Festivalul ȘI de la 2 Mai am văzut Double fiesta, spectacol de dansteatru- fizicație semnat de Andrea Gavriliu.
La Târgu Jiu, Zborul al lui Ștefan Lupu – producție a Teatrului „Elvira Godeanu“ – cel care a avut un parcurs cot la cot cu colega sa Gavriliu, absolvenți ai școlii de actorie de la Cluj, clasa profesorului Miklos Bacs.
Din păcate, foarte, foarte scurtul popas acolo a fost o dublă dezamăgire. În primul rînd contextul. S-a organizat, lîngă Coloana, o sărbătoare legată de acceptarea UNESCO.
Nu știu cine sînt organizatorii. Pe cîmpul ars din jurul Coloanei, un program artistic din secolul 21… În fapt, o sărbătoare cîmpenească încropită, în stil patriotic, potrivită unei campanii electorale mai degrabă, fără nicio legătură cu spiritul radical și esențial al modernității. Două ore și jumătate, în caniculă, a cîntat și a jucat Ansamblul „Doina Gorjului“. Noi sîntem români, Treceți batalioane române Carpații… Putea să fie doar asta. One step to Infinity s-a numit „spectacolul“. Cu de toate și cu nimic, un „concept“ gol, o bifare a unei acțiuni. De peste treizeci de metri înălțime, Coloana este un axis mundi, legătura între cer și pămînt.
Verticalitate. Versiunea asta în fontă metalizată este manifestul lui. Al Geniului.
Nicio legătură între pămîntul ars de acum, naționalism și Arta lui. În jur de ora 22 începe Zborul, ca parte a doua a acestei cîmpenești. Greu de „lipit“ după două ore și ceva de… altceva. Spectacolul este un colaj de momente nesusținute profund de scenariul deloc limpede. Un puzzle aleatoriu, cu piese forțate, fără suplețe și coerență, cu teme dificil de descifrat. Un efort real al actorilor teatrului de a-și însuși limbajul corporal propus de coregraful Lupu, dar și dansul ca univers. În mare parte reușit. Le-am admirat munca și exercițiul de umilință: Oana Marinescu, Reka Kovacs, Georgiana Enache, Ioana Flora, Tedi Popescu, Adrian Strâmtu, Alexandru Manea. În expoziția de la Centre Pompidou este o fotografie pe care Brâncuși i-a făcut-o Lizicăi Codreano dansînd în Atelierul său pe muzica lui Satie, celebra Gymnopedie(s). Erik Satie a fost prietenul lui Brâncuși. Noblețe. M-am străduit să descifrez gîndul actorului și coregrafului Ștefan Lupu. M-a interesat ca artist de cînd era student. L-am urmărit atentă. L-am susținut. Am crezut că documentarea lui va fi serioasă, că va fi inspirat de proximitatea cu site-ul artistului, cu filosofia lui, că va fi în spectacolul său un minut în care să fiu purtată de ideea de „zbor“. Centrală și obsesivă pentru Brâncuși. Supraîncărcat cu proiecții incerte estetic – astfel alcătuite încît nu a putut să lipsească și poza celebră din Atelier ca să înțelegem că despre Brâncuși este vorba, să nu plecăm confuzi – suita de mișcări nu aduce mai nimic proaspăt în stilistica lui Lupu. Momente decalibrate, unele inutile, cîteva, însă, în care i-am recunoscut linia și umorul, rigoarea, imaginația, harul, pasiunea, fascinația pentru detalii. Preocuparea pentru descompunerea mișcării și reluarea ei în tempo-uri diferite. Grafică re-compusă. Formele reluate, obsesia studiului la Brâncuși. A mișcării, în fond.
Priveam Coloana pe cerul nopții. Silueta ei. Iulie 2024, Târgu Jiu.
Speranța mea că Brâncuși va intra în conștiința noastră eliberat de șabloane și festivisme de doi lei se amînă. Orașul a bifat submediocru, anacronic o acțiune „culturală“. Oficialități și funcționari, cu toții agățati de numele unui geniu. Unul dintre cele mai libere și nonconvenționale spirite ale lumii. La doi pași de o improvizație ieftină, Coloana atinge Cerul.
„Je n’ai cherché pendant toute ma vie que l’essence du vol. Le vol, quel bonheur!“ – Constantin Brâncuși