Pedofilie, impostură
O întâmplare oripilantă s-a aflat în centrul atenției publice de la noi în această vară: un bărbat în vârstă de 39 de ani, Kristof Lajos, a fost acuzat de viol și pedofilie după ce a fost surprins în timp ce întreținea relații sexuale cu un băiat de 14 ani.
Ceea ce a șocat o dată în plus, dincolo de fapta repugnantă în sine, a fost identitatea violatorului de copii. Kristof Lajos nu este un ins oarecare, ci o persoană publică cu un CV impresionant: supranumit „antrenorul de genii“, el se recomanda ca fiind „profesor, dramaturg, scriitor și mentor de top“. Colaborase ca scenarist cu Teatrul Evreiesc de Stat, avusese apariții în presă, la radio și la televiziune, era considerat un expert educațional cu performanțe în descoperirea și pregătirea elevilor deosebit de înzestrați intelectual, era preocupat să reformeze sistemul de învățământ românesc, învechit după cum zicea el, era apreciat în străinătate și recompensat, așa cum informau ziarele, cu „numeroase premii internaționale pentru inovație în educație“, cel mai recent succes al său fiind premierea la Paris pentru excelență în educație și mentorat; scrisese o carte, terminase două facultăți, înființase la București o școală privată, Amias International School, instituție de învățământ acreditată de Ministerul Învățământului în anul 2023 și care se bucura de recunoaștere internațională; de asemenea, K.L. primise în anul 2013 un premiu de excelență acordat de Academia Română, fondase un program național educațional intitulat Mentor în România. Și altele, și altele. Asta se spunea, se scria, se știa despre el: excepțional CV, indiscutabil. Numai că acum, cu prilejul oribilei fapte pe care a comis-o, s-a cercetat mai atent și ce aflăm? Tot palmaresul acesta uluitor are consistența fumului, este făcătură, mistificare. În realitate, Kristof Lajos nu a absolvit decât opt clase, asta e toată pregătirea școlară a „antrenorului de genii“. Teribil caz de impostură, de escrocherie petrecută sub ochii noștri. Cum e posibil așa ceva? Este. Trăim într-o epocă superficială, în care mai nimeni nu are nici vreme și nici dorință de cântărire temeinică a lucrurilor.
Înșelătoriile, falsurile sunt ușor de pus la cale în lumea noastră virtuală, ne lăsăm cu ușurință manipulați și, cel mai adesea, ne alegem greșit modelele, culturale și de alt fel. Ignorăm adevăratele valori și ne lăsăm cuceriți de impostori. Dacă nu ar fi fost prins comițând grava faptă de pedofilie, cine știe cât de sus ar fi ajuns în ascensiunea sa publică „antrenorul de genii“ Kristof Lajos! Și sunt mulți ca el. Prigonita noastră comunitate literară nu este exceptată. (G.C.)
Imagini pe care n-aș vrea să le văd în România anului 2024
Televiziunile ne-au tot arătat, în zilele acestea caniculare, imagini din stațiunile noastre de la mare. În apă, oamenii stau ca sardelele și tot ca sardelele stau și pe nisip. Pur și simplu nu au cum să se miște, nu e loc să arunci un ac: nu e o exagerare, e situația de fapt. Însă, întrebați de reporter cum se simt, ei declară radioși că se simt foarte, foarte bine. Evident, e de neînțeles cum se poate simți bine cineva în asemenea condiții stresante, traumatizante chiar. Ei, dar cine știe, semenii noștri vor fi suferit pe nesimțite niște metamorfoze stranii, niște adaptări la mediu, care-i fac să aibă alte plăceri decât făpturile omenești obișnuite.
Și tot de la mare, o altă secvență, șocantă, pe care imaginația mea, săracă, recunosc, n-ar fi izbutit niciodată s-o conceapă ca reală: pe plajă, turiști de toate vârstele, cu trupuri încinse de toate felurile, tatuate, supraponderale sau tunate, cum credeți că au găsit să se distreze? S-au prins într-o horă dezlănțuită. Și aceștia se simt foarte bine și au convingerea că e firesc să-și petreacă timpul liber așa, horind de mama focului, pe plajă, în secolul 21, într-o țară a Uniunii Europene.
În fine, încă o imagine: pe stradă, în cartierele din București, am căpătat un obicei: mă uit atent la oamenii care se foiesc în jurul meu. Și ce zăresc mă tulbură: văd adesea oameni sumbri, văd corpuri neîngrijite, văd ochi stinși, fețe golite de orice expresie, chipuri pe care nu pare să fi trecut niciodată fiorul vreunei emoții mai înalte, al vreunui gând mai adânc. Și toți sunt cumplit de prost, de neglijent îmbrăcați. Nu e vorba de calitatea veșmintelor, că poartă haine ieftine, nu scumpe, ci de urâțenia acestor haine, de modul respingător în care își aleg îmbrăcămintea, în fond de modul în care se înfățișează în lume. Este deprimant cât de rău au ajuns să arate atâția dintre românii anului 2024.
Nu cu desconsiderare o spun, ci cu empatie pentru ei și cu mare amărăciune. (G.C.)
O poveste cu doi autori de dedicații
În săptămânile din urmă am încercat să-mi pun ordine în bibliotecă. Îndeletnicire anevoioasă, mai ales că biblioteca e voluminoasă și se găsește în mai multe locuri. Este de necrezut ce cantitate imensă de cărți se adună, mereu și mereu, dar și de reviste, caiete cu însemnări, dosare cu diverse scrieri, în cazul unuia ca mine – un ins care se încăpățânează să rămână fixat tot acolo, în lumea veche de hârtie și în Galaxia Gutenberg, chiar dacă între timp omenirea a migrat ireversibil pe un alt tărâm, cel virtual. Înscrisurile pe suport de hârtie sunt atât de multe că îmi par un potop care, dacă nu am grijă, va sfârși prin a mă acoperi/ îneca/ înghiți, alegeți dumneavoastră verbul.
Ei, dar nu despre asta vreau să povestesc în această însemnare. Ci despre altceva: luând carte cu carte, am descoperit, normal, și destule volume cu dedicație. La două dintre acestea mă refer aici.
Iată cum sună dedicațiile care-mi sunt adresate: „Domnului… (urmează numele meu), cu recunoștință pentru prietenia spontană cu care m-a «adoptat» în echipa «României literare» și cu întreaga simpatie a lui… (urmează numele autorului)/ datat 2012“.
Și cealaltă: „Pentru… …(urmează numele meu), scriitor de anvergură, o stea în urcare, căruia cu sfială i se adresează un coleg de generație, încrezător în bunele noastre sentimente reciproce, … (urmează numele autorului)/ datat 2017“. Am citit aceste dedicații, de care uitasem, și nu mi-a venit să cred.
De ce? Fiindcă ambii autori de dedicații, în anii următori, fără să fi intervenit în relațiile noastre nimic conflictual, fără ca eu să-mi fi schimbat în vreun fel atitudinea binevoitoare față de ei (încercasem în toată perioada să-i sprijin într-o împrejurare sau alta) și fără să le cer ceva în schimb, în aceste condiții zic, cei doi s-au transformat în înverșunați denigratori ai mei, atacându-mă repetat cu o vehemență de neînchipuit. Cum să-mi explic un asemenea comportament? Habar n-am. Accept ideea de adversitate (chiar și pe cea fără motiv), înțeleg că unul sau altul nu te place, îți este dușman, are alte idei și îți arată asta, păstrându-se la distanță de tine. Dar n-am cum să pricep faptul că același ins, fără să i se fi pretins așa ceva, caligrafiază elogii care îți sunt destinate, și apoi, cu aceeași seninătate, te îngroapă în ocări. (G.C.)
La centenarul unei cărți fundamentale a culturii române
Este o idee admirabilă ca, la un secol de la apariția ei, să i se consacre o largă dezbatere națională unei cărți fundamentale a culturii române, așa cum este Istoria civilizației române moderne a lui E. Lovinescu. Așa încât, Uniunea Scrii – torilor s-a alăturat cu totală aderență acestui proiect cultural inițiat de Academia Română și de alte instituții de cultură și de învățământ, ca, de pildă, Universitatea București și Universitatea de Vest din Timișoara. La recenta reuniune a Comitetului Director al USR s-a hotărât organizarea de către Uniunea Scriitorilor a unui colocviu care să ia în discuție tezele din această lucrare de sinteză a lui E. Lovinescu și ecourile ei în lumea românească de astăzi.
Lovinescu se folosește în demersul său auctorial de o observație a lui Gustave le Bon, care sună așa: Istoria unei rase este povestirea lungilor ei sforțări pentru a-și fixa sufletul. În această „povestire a lungilor sforțări“, E. Lovinescu definește vectorii devenirii noastre, și anume, opțiunea pentru valorile occidentale, ca semn al viitorului nostru, în opoziție cu preferința pentru Răsărit, semnul trecutului: „În veacul și de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene…“, afirmă gânditorul. Și ca o concluzie: „Istoria civilizației române moderne începe o dată cu veacul al XIX-lea, adică o dată cu integralizarea contactului nostru cu Apusul și cu schimbarea mediului nostru de formație: pornită mai de mult, revoluția de la 1848 reprezintă în mod simbolic momentul principal al acestei noi orientări intelectuale, economice și politice…“ Iar forma concretă prin care s-a realizat sincronizarea civilizației noastre cu cea occidentală a ascultat de legile imitației, „civilizația noastră nu se putea deci forma decât revoluționar, adică brusc, prin importație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică“.
Istoria civilizației române moderne – o lucrare de referință a gândirii românești și care, chiar dacă nu are ecoul meritat în vremurile noastre, ne dă speranța că, totuși, lumea românească nu e compusă doar din întâmplări cum sunt botezul celui de-al doilea copil al Vlăduței Lupău, morțile suspecte de la Spitalul „Sfântul Pantelimon“, crima de la cabinetul stomatologic din Brăila, noile acuzații privindu-i pe frații Tate și preumblarea urșilor prin localitățile patriei, ci, iată, conține și asemenea performanțe intelectuale perene. (G.C.)