Prin Musil şi al său Om fără însuşiri, literatura modernistă îşi atinge un capăt al drumului ei. Dincolo de această graniţă se află doar intelectul însuşi care se contemplă pe sine în tăcere, pentru că limbajul nu mai poate servi ca vehicol şi mediator.
Literatura lui Musil nu are alt echivalent decât textele celui din urmă Joyce în încercarea de a forţa intrarea într-un spaţiu care nu mai este guvernat de regulile gramaticii noastre. Romanul său nu putea fi terminat, pentru că elementele din care se hrănea erau, precum o materie atomică, imposibil de ţinut laolaltă. Geniul lui Musil închide un parcurs. A face literatură în maniera sa este o imposibilitate, de vreme ce nimeni nu mai poate avea deschiderea ochiului său de demiurg.
Un capăt de drum Musil este, între scriitorii de secol XX, cel mai ambiţios în nemăsura sa. Comparaţia cu Thomas Mann (cel a cărui celebritate Musil a detestat-o, dar şi cel care i-a oferit sprijinul său în clipele de exil) poate lumina un destin.
Dacă Mann deţine arta de a începe şi de a termina, reinventându-se din fiecare text pe care îl publică, Musil este un obsedat al perfecţiunii, alegând să lucreze la textul gigantic în care ar vrea să topească moştenirea epocii sale. Celebritatea lui Mann, aureolată de magistratura sa din exilul american şi de nobelizare, nu îi este îngăduită lui Musil. Musil este, în acest tablou de familie al veacului trecut, o figură excentrică, un Solness care se zideşte în monumentul pe care nu îl va vedea niciodată întreg.
Lipsa de încheiere, în accepţiune clasică, a Omului fără însuşiri corespunde, natural, manierei de a înţelege literatura a lui Musil însuşi. Cei care trec de marginile paginilor publicate antum şi se avântă în largul fragmentelor postume pot contempla ceva din energia cosmică a lui Musil însuşi: este acel Musil care nu renunţă să scrie la marele său roman, deşi intuieşte că misiunea sa nu poate fi dusă la capăt în contextul unui limbaj care îl trădează şi a unei fragilităţi fizice imposibil de ignorat. Măreţia lui Musil este acest teribil curaj de a merge până la capăt, sfidând regulile genurilor şi morala comună. Musil este un scafandru pentru care lumina zilei păleşte în comparaţie cu strălucirea teribilă de adânc.
De aici naşterea în posteritate a unei imagini unidimensionale despre Musil. Musil devine, în acord cu lectura întemeiată pe primul segment al operei antume, supremul cronicar şi ironist al Kakaniei, cel care închide între coperţile ierbarului său fauna unei epoci ce îşi presimte, difuz, agonia. Acest Musil, atent la frazarea narativă, atent la dinamica infinetizimală a ridicolului pompos, este un Musil în egală măsură profetic. Scriind despre Austria care a fost, el scrie despre viitorul pe care îl întuieşte, venind, prin mişcarea de plăci tectonice. Ulrich, cu a sa indeterminare fecundă, este plasat ideal spre a intra în miezul unui univers care este, deja, modelat de forţele lumii noi. Austria lui Ulrich, statul în care formele sunt menite a congela şi a mumifica, este laboratorul în care ochiul lui Musil listează patologii şi caracatere, cu detaşarea unui entomolog.
Simbolic, într-una dintre paginile notelor sale zilnice, tânârul Musil se defineşte, pe jumătate ironic, ca „monsieur le vivisecteur“.
Iată o formulă ce poate aproxima unicitatea viziunii sale, una în care arta şi ştiinţa unite croiesc un drum către intimitatea conştiinţei, parcurgând culoarele societăţii. Ulrich este un personaj la fel de improbabil şi de fantast ca şi mediul de care nu se poate separa. Ironia lui Musil este o formă de cunoaştere.
Vastul şantier al notelor zilnice, intins pe durata a patru decenii, este calea de acces către interioritatea lui Musil, dar şi spre pântecele romanului său. Căutarea perfecţiunii artei nu este întrecută decât de travaliul sisific de a înregistra şi analiza traseele intelectuale ale modernităţii şi ale timpurilor sale. Renunţarea la cariera de universitar în favoarea celei de literat este proba devoţiunii suicidare faţă de literatură. Notele lui Musil, cele care pregătesc Omul fără însuşiri, pot fi citite, separat, ca un roman al cunoaşterii şi al intelectului însuşi.
Curiozitatea lui Musil face din el un receptacol al obsesiilor şi al temelor ce plutesc în aer.
Pătrunderea sa îi permite să nu se închine la idolii veneraţi de contemporanii săi. Anti-fascist, Musil nu devine, asemeni atâtor altora, tovarăş de drum comunizant. Hitlerismul şi stalinismul sunt parte a unei patologii moderne: noile religii ale urii şi ale nivelării totale.
o dată cu înaintarea în inter – belic, Omul fără însuşiri, antum şi postum, ilustrează trecerea spre o tonalitate mai sumbră. Dragostea incestuoasă dintre Ulrich şi Agathe învăluie romanul lui Musil cu o muzică și catifelată, dar şi carnivoră. Intimitatea acestui straniu cuplu de fraţi gemeni acţionează asemeni unei găuri negre, în al cărei adânc sunt absorbite gândurile şi imaginile. Acest ultim Musil nu mai este doar supremul ironist şi entomolog.
El se depărtează de referentul social, spre a se adânci în marea de ambiguitate a unei pasiuni tulburi şi devoratoare. Zgomotele lumii ajung filtrate şi încetinite: digresivitatea devine din ce în ce mai intensă, ochiul naratorului se întoarce spre sine.
Aventura lui Musil este o aventură a modernităţii înseşi. Spiritul lui Musil este complicat şi labirintic. Culoarele minţii sale sunt non-euclidiene în desenul lor întortocheat.
Romanul său neterminat imaginează un platou: cel care ajunge pe întinderea sa întrevede sfărşitul unui teritoriu cunoscut şi graniţele abia intuite ale unui alt domeniu, nefamiliar. Ceea ce urmează este însăşi tăcerea, densă şi muzicală, fără de sfârşit, ca un cer de deasupra mării.