Northrop Frye, unul dintre cei mai influenți critici literari ai ultimului secol, autorul Anatomiei criticii, tradusă în românește și publicată în 1972 la Editura Univers, influențând prin teoria modurilor ficționale o parte a criticii autohtone, revine în actualitatea dezbaterii din România prin publicarea Marelui Cod. Universitarul canadian a scris o amplă lucrare generată de nevoia de a propune „un comentariu asupra Bibliei din perspectiva unui critic literar“ (p. 9), în urma unei serioase relecturi a Marii Cărții care „seamănă mai degrabă cu o mică bibliotecă decât cu o carte propriu-zisă“ (p. 11). Plecând de la nevoia de a articula un studiu critic despre o lucrare complexă, unitară și discontinuă totodată, cu valențe literare incontestabile, care „depășește orice criteriu de ordin literar“ (p. 17), Northrop Frye dezvoltă perspectiva lui William Blake, de la care împrumută și titlul. Poetul englez considera că „Vechiul și Noul Testament reprezintă Marele Cod al Artei“, iar criticul canadian a găsit în Biblie cheia impulsurilor imaginative care alcătuiesc o sferă cultural-mitologică, placenta unei a doua naturi umane, de care omul este în principiu conștient, fără a fi capabil să o recunoască aidoma (p. 21). Preocuparea critică față de Biblie presupune asumata încercare de conștientizare și înțelegere a acestei sfere, ca în procesul de decodificare (fără a strica ordinea datului), mai precis, ca în procesul de înțelegere a fiziologiei cărții plecând de la elementele anatomice ale ei, adică într-un soi de bricolaj în prelungirea mitopoeticii lui Lévi-Strauss, ocolind interpretările dogmatice, istorice, antropologice ori de altă natură. Ca urmare, procesul de „demontare“ și „montare“ a Bibliei (cu instrumentarul criticului literar) presupune inversarea procedurilor în partea a doua: în prima parte, Ordinea cuvintelor, Frye se ocupă de limbaj, apoi de mit, metaforă și tipologie, iar în cea de-a doua, Ordinea tipurilor, mai întâi de tipologie, apoi de metaforă, de mit și în cele din urmă de limbaj. Bricolajul lui Frye începe de la cuvânt și se încheie identic, deoarece „scrierea unei cărți sfinte are întotdeauna ceva din intensitatea specifică poeziei, astfel încât, asemenea acesteia, își pune problema condiției limbajului“ (p. 28).
Mecanismul dezasamblat la finalul primei părți este riguros ordonat în baza studiilor filosofului napoletan G. Vico, care îi oferă în acest proces de organizare a subansamblurilor dezarti – culate un tipar de ordonare în raport cu principiul de funcționare și cu posibilitățile interpretative asociate, prin expunerea ciclurilor istorice: mitic, eroic (aristocratic) și al oamenilor, cărora le corespunde câte o ipostază a creației: „Faza hieroglifică, pentru Vico, reprezintă uzajul «poetic» al limbajului, faza hieratică este în principal alegorică, iar cea demotică e descriptivă.“ (p. 37).
Așadar, ceea ce nu dorește să strice ca ordine a dezarticulării este energia asociată cuvintelor în prima fază a ciclurilor lui Vico, păstrată ca atare în fazele ulterioare, nu prin intermediul funcțiunilor legate de limbaj (chiar dacă trimiterea la raporturile metaforămetonimie din studiile lui R. Jakobson sunt evidente și asumate), ci printr-o „energie comună subiectului și obiectului, care poate fi exprimată verbal doar printr-un fel de metaforă“ (p. 51).
Raportat la fazele interpretative târzii, efectul se păstrează și lasă iluzia unei continuități (cel puțin cauzale) pe care, analizând-o, Northrop Frye o devoalează ca sumă a unor unități discrete: „Am vorbit despre o magie verbală activă în faza metaforică, izvorâtă din sentimentul unei energii comune cuvintelor și lucrurilor, deși este încarnată și controlată prin cuvinte. În faza metonimică, acest sentiment al unei magii verbale e subliniat de cvasi-magia inerentă ordinii secvențiale sau liniare.“ (p. 46).
e xamenul pe care îl are de trecut criticul literar în bricolajul intenționat asupra corpusului de texte inclus între copertele Bibliei este cel al dezasamblării începând cu cuvintele, fără a știrbi din forța creatoare a acestora în faza metaforică a limbajului, cu atât mai mult cu cât în ansamblul de elemente disparate ale corpusului, limba Bibliei nu coincide explicit cu vreuna dintre fazele limbajului articulate în baza teoriei lui Vico: faza „revelației“ exprimate prin kerygma, cea metaforică prin scrierea poetică sau cea metonimică prin scrierea descriptivă. Devine posibilă această intervenție grație instrumentarului folosit, deoarece pentru marele critic „[…] literatura – și mai ales poezia – are funcția de a re-crea uzul metaforic al limbajului. De aici reiese că literatura este descendenta directă a mitologiei, dacă putem într-adevăr să vorbim despre o descendență în cazul acesta“ (p. 82), mitul servind nu pentru a investiga natura, ci pentru „a contura o circumferință în jurul unei comunități umane“ (p. 86).
Evident că Northrop Frye nu se oprește la funcțiunile poetice și literare ale mitului, ci le ia în calcul și pe cele sociale, rezultatul fiind o complexă analiză cu instrumentar preponderent critic, fără a opera o distincție rigidă între corpusul analizat și contextul producerii sale. Mai mult, se angajează în analiza organizării tipologice a acestei cărți monumentale, care în sine ridică o problemă criticului literar laic prin faptul că este unică: „din câte știu eu, nicio altă carte din lume nu are o structură fie și vag asemănătoare Bibliei.“ (pp.
150-151).
Recompunerea – Ordinea tipurilor în organizarea șantierului lui Northrop Frye – se realizează în acord cu fazele Bibliei, cinci ale Vechiului Testament: creația, exodul, legea, înțelepciunea și profeția, și două ale Noului Testament: evanghelia și apocalipsa, și evidențiază, pe fiecare dintre palierele deja menționate ale muncii criticuluibricoler, fazele revelației, imaginile, narațiunea și retorica. De maxim interes în raport cu această muncă a criticului literar este, în primul rând, evidențierea structurilor narative, preponderent în formă de U, indiferent de episodul biblic analizat, întreaga carte respectând parcursul unei asemenea structuri narative tipice comediei (de unde și asocierea cu Divina Comedie): „Întreaga Biblie, văzută ca o «divină comedie», este cuprinsă într-o asemenea poveste în formă de U, în care omul, așa cum s-a văzut, pierde copacul și apa vieții la începutul Facerii și le redobândește la sfârșitul Apocalipsei“ (pp. 285-286).
Totuși, luând în calcul straturile anterior analizate, tipologice și metaforice, până la aspectele de ordin mitologic care concură la identificarea structurilor narative, nici tiparul în U nu rămâne singura posibilitate interpretativă, cum nici distincțiile clasice, nici conceptele operaționalizate în teoria literară, aplicabile altor texte literare, „nu respectă distincțiile obișnuite între categorii, fiind, să spunem așa, mai degrabă fluide decât solide“ (p. 292).
Într-o lectură din perspectivă istorică, de pildă, suma de structuri narative în U se transformă în structuri în U inversat, specifice tragediei: „Seria de U-uri poate fi privită ca un șir de măriri și decăderi ale unor imperii păgâne, fiecare dintre acestea fiind un U inversat, care diferă de o mișcare ciclică doar prin faptul că, la fiecare învârtire a roții, imperiul are un nume diferit: Egipt, Asiria, Babilon, Persia, Macedonia, Siria, Roma. Acest U inversat este forma tipică a tragediei, așa cum opusul lui este cea a comediei: se ridică până la un punct culminant (climax) sau până la o răsturnare de situație, apoi coboară spre «catastrofă», termen ce include figura «întoarcerii în jos». Totuși, Biblia nu se concentrează pe această mișcare ca fiind una tragică, ci doar ironică: se concentrează pe colapsul final și minimalizează sau ignoră elementul eroic din evoluția evenimentelor ce îl precedă din punct de vedere istoric.“ (p. 295).
Iată cum, aplicând instrumentarul critic asupra Bibliei, Marea Carte se dezvăluie a fi o proiecție sinusoidală, în raport cu o metastructură de tip U care constituie ordonata evenimențială, ea însăși supusă inflexiunii odată cu trecerea la Noul Testament, cu nașterea Mântuitorului, posibil a fi citită ca „divină comedie“ sau, în cheie ironică, precum o sumă de false tragedii, într-un corpus fragmentar, „digital“ de texte juxtapozabile, un mozaic ce include „un model de porunci, aforisme, epigrame, proverbe, parabole, ghicitori, pericope, versete paralele, formule sentențioase, basme, oracole, epifanii, Gettungen («genuri», «clase»), Logia (cuvinte atribuite lui Iisus), fragmente de versuri ocazionale, glose marginale, legende“ (p. 341). Similar, luând în calcul ritmul Bibliei, aceeași serie de elemente de tip „nod“ definește tiparul derulărilor, aceeași sumă de puncte de inflexiune schimbă și curgerea, și structura narativă. Analogică în practica religioasă, digitală ca lectură istorică și literară, Biblia este cartea care asigură modularea semnalelor literare ale marii literaturi a lumii. Munca strălucită a lui Northrop Frye nu se rezumă la a scana corpusul de texte biblice și a le cuprinde într-o schemă sumativă, ci însuși efortul de a transmite, prin intermediul semnalului modulator al literaturii lumii p e care a parcurs-o, schema sumativă a semnalului purtător al Bibliei.