Greu de găsit azi un artist mai discret decât Horea Paștina, care, în pofida unei activități artistice dar și didactice intense, îți lasă impresia că se simte stânjenit ori de câte ori unul dintre proiectele sale stârnește interesul. I-am văzut recent expoziția deschisă la „Galeria Romană“ din București. Fără a avea un caracter retrospectiv, ea reunește lucrări importante din aproape toate etapele sale de creație, punând un accent special pe cele de dată recentă. Intitulată sugestiv „Piatra din capul unghiului“, aceasta oferă o subtilă viziune comparatistă asupra noilor raporturi pe care acum, privind retrospectiv, le identifică în propria-i operă, desfășurată în peste patru decenii de creație. Expoziția reflectă, de fapt, concluzia acestei observații surprinzătoare, pe care autorul a constatat-o revizitându-și propriile lucrări, conexiunile nou dobândite ajutându-l să își analizeze creația din perspectiva timpului actual. Și fără îndoială este ofertant să poți identifica raporturi, relații, continuități și chiar înțelesuri neașteptate între lucrări făcute în tinerețe și preocupările din prezent. Cred că aceasta este miza nemărturisită a expoziției, iar panotarea, atent studiată, favorizează lectura în această cheie.
Privindu-i retrospectiv traiectoria existențială putem considera că viața și opera sa sunt strâns legate de dimensiunea spirituală. Este însă un loc comun, pe care atât autorul, cât și comentatorii creației sale l-au subliniat de fiecare dată. Este cunoscut faptul că Horea Paștina, ca pictor, dar și ca membru fondator al grupării „Prolog“, alături de Paul Gherasim, inițiatorul mișcării și alți câțiva colegi de ideal, a reușit să impună, începând cu a doua jumătate a secolului trecut și până azi, o puternică direcție neo-ortodoxă în arta românească contemporană. Impresionantă în această grupare, cea mai longevivă dintre toate mișcările din arta românească, este omogenitatea și, totodată, libertatea fiecăruia dintre membrii ei de a-și fi structurat temeinic propria-i identitate. În acest sens am înțeles cuvintele artistului care, într-un interviu, afirma: „Credința nu te li mi tează, din contră, îți dă mai multă libertate. Mă gândesc că, dacă nu aș avea credință, cred că mi-aș pierde din li ber tate, cred că aș deveni mult mai îngust. Credința te lăr geș te, nu te strâmtorează deloc, n-are cum să te strâm to reze. Nu izbutești tu să te eliberezi pe cât de mult te poate lărgi credința. Am sen ti mentul în cepătorului, nu am sentimentul că știu ceva, chiar nu am deloc. Spun în mod real asta – că acum încep, atât de puțin știu. Știu puțin, îmi dau seama că știu puțin. Măcar să fiu în stare să țin acest pu țin, mă străduiesc. «Cerul și pământul», ce fru mos sună cuvintele acestea, «ce rul și pământul»! Putem cuprinde noi așa ceva?“
Așa este și arta sa, în sensul unui discurs vizual care, odată cu trecerea timpului, câștigă o tot mai mare libertate. Pictura sa a evoluat de la o respectuoasă abordare a unor tematici peisajere sau naturi moarte, unde amprenta andreesciană este relativ ușor de citit, spre forme tot mai îndrăznețe, apropiate ca limbaj de neoavangarda abstractă, geometrizantă a anilor ’60-’70. Chiar dacă, din perspectiva câmpului de semnificații, motivația teoretică este cu totul alta, la nivel formal, discursul său, mai ales cel din ultima perioadă, poate fi învecinat cu acest gen artistic de mare anvergură istorică. Încadrarea picturii sale în câmpul simbolic actual, cel neo ortodoxist, este apanajul nuanțelor interpretative induse de artist, fiind mai curând o problemă de context care, peste ani, ar putea fi cu totul diferit.
Filiera majoră a criticii românești de artă, din ultima jumătate de secol, începând cu Dan Hăulică, Radu Bogdan, Mircea Oliv, Vladimir Bulat ș.a. a avut, în mod justificat un discurs în jurul acestui ax pe care însuși artistul îl promovează, motivația spirituală fiind sursa întregii sale creații și chiar a ființei sale. Făcând însă un exercițiu de imaginație, peste ani, când toate aceste amănunte, relevante de altfel, se vor estompa, sau vor fi poate uitate, mă întreb, retoric, cum va reverbera pictura sa în sensibilitatea acelor generații? Privindu-i lucrările recente în aparența lor formală, este greu să nu le apropii de mișcarea modernistă amintită care, la rândul ei, este tot o formă de credință și de libertate asumată. Și, în acest sens, esența acestor creații este salvată. Iar în ceea ce privește ansamblul operei, observând-o printr-o lentilă inseparabilă de cea a realității în care a fost concepută, conturul originar nu cred că ar fi mult diferit de cel actual. Este poate doar un exercițiu inutil asumat, de imaginație, în încercarea de a înțelege și de a-i recupera dintr-o altă perspectivă pictura. Aceasta, fiind inerent legată de context, ar putea să își piardă pregnanța, odată cu schimbarea paradigmei.
O altă dimensiune despre care cred că trebuie reliefată este aceea a liniștii pe care aproape fiecare piesă în parte o oferă privitorului. Spre deosebire de majoritatea artiștilor, a creatorilor în general, Horea Paștina este un autor care evită întoarcerile narcisiste către sine. Lucrările sale conțin o perspectivă autoreferențială puternică, relevând ființa adâncă a pictorului care, datorită credinței, ai putea considera că este structurată doar pe armonie, pe calm. „Poate să fie calmul dinaintea furtunii sau de după furtună, pot să ducă și într-o direcție și în cealaltă. Potențial, pot să fie orice.“, afirma recent pictorul la o întrebare pe această temă. Ceea ce relevă o schimbare drastică a percepției sale ca om și implicit a demersului său artistic. Așadar, ființa senină a imaginilor sale este, după cum mărturisește, doar finalul unei lupte dramatice, al multor neliniști și ambiguități, al numeroaselor întrebări care își găsesc totuși împlinirea în „Lumină“ – preluând conștient o sintagmă metaforic desuetă, pentru a reliefa, de fapt, esența materializată a discursului său vizual.
Odată dezvăluit și armonios întruchipat, universul artistic imaginat de Horea Paștina este opera unui artist devotat și înzestrat cu har, care își cucerește mereu identitatea spirituală, iar din perspectiva creativității, ea dezvăluie un pictor înzestrat cu o gândire artistică ascuțită, care are capacitatea să își adapteze demersul la context.