Ajuns la cea de-a 11-a ediție, Festivalul Jazz at Bran Castle și-a reconfirmat valoarea. Dificultățile implicate de gestionarea conexiunii dintre ambianța mirifică a Castelului și oferta artistică de ultimă oră au fost surmontate cu succes, grație unei echipe organizatorice sudate, eficiente și… surâzătoare. În fruntea acesteia s-a aflat doamna Lia Doru-Trandafir, lidera Companiei de Administrare a Domeniului Bran, secondată de directorul de marketing Alex Prișcu. În postura de virtual director artistic al manifestării a acționat charismaticul jazzolog/moderator Paul Tutungiu. Acesta a elaborat și un caiet-program demn de pus la colecție, unde li se mulțumea și câtorva acoliți de încredere, cum ar fi Stefan Faff, Adrian Sâncrăian, Simona Giura și, bineînțeles, Oamenii Castelului Bran. L-aș menționa aci și pe Eugen Oprina, coordonatorul echipei video Art Seven, omniprezentă la fiecare ediție.
Selecția muzicală operată de Tutungiu a mizat pe invitarea unor nume încă puțin cunoscute spectatorilor români, dar cu un cert potențial de dezvoltare. Un asemenea demers – curajos și, totodată, riscant – avea să-și demonstreze justețea, încă de la primul număr din program: Stefan Aeby Trio reprezintă generația în ascensiune a densei scene de jazz helvete. Ignorând „zgomotul și furia“ ce ne împresoară din toate direcțiile, pianistul Aeby și comilitonii săi – contrabasistul Andre Pousaz și bateristul Michael Stulz – promovează o estetică a sugestiei, oarecum în descendența pianotărilor abstract-divagante ale lui Paul Bley sau Keith Jarrett (dar vidate de impulsurile ritmice ale acestuia). Inevitabil, îmi revine în minte deviza cu care s-a afirmat casa de discuri ECM în anii 1970: The most beautiful sound next to silence. În cazul trio-ului de față, excesul de calofilie e asumat integral, însă cele două piese din final au demonstrat că structurarea mai fermă (aci, pe o tramă armonică de blues și a unui cântec din Afghanistan) ar fi o modalitate de urmat pentru diversificarea progra melor viitoare.
În consens cu principiul de selecție enunțat mai sus, Paul Tutungiu a reușit performanța de a aduce la Bran două formații norvegiene atipice. Dacă imaginea patriei lui Grieg în lumea jazzului părea definitiv marcată de melancolia scandinavă și efectele sale colaterale, ambele aceste grupuri ne-au încântat nu doar la nivelul acribiei tehnice, dar și printr-un înalt coeficient de umor, ironie, disponibilitate ludică și parodică. Cu alte cuvinte, membrii lor se manifestă ca autentici extrovertiți, dar nu-și reneagă propensiunile meditative. În ambele formații prevalează un climat emoțional polimorf, fluctuant, favorabil fertilelor interferențe stilistice. Întrucât pe scena din mignona curte interioară a Castelului abia încape un cvintet, organizatorii au căzut de acord cu liderul trupei Avant Folk, acordeonistul Frode Haltli, ca ansamblul său (conceput ca dixtuor) să-și adapteze programul de la Bran pentru o componență de doar cinci interpreți. Astfel, împreună cu Haltli, ne-au încântat contrabasistul Fredrik Dietrichson, ghitarista de origine islandeză Oddrun Lilja Jonsdottir, violonistul Hans Kjorstad și remarcabilul saxofonist Rolf-Erik Nystrom, cu ale sale tehnici non-convenționale de abordare a saxofoanelor alto și sopran (inclusiv cântatul simultan la ambele).
Cel de-al doilea grup norvegian poartă numele The Side Effects (= Efectele colaterale). O titulatură optimă, întrucât membrii acestui trio se arată capabili să extragă surprize melodice din orice situație muzicală, creată și remodelată conform debordantei lor agilități improvizatorice. E vorba despre trei redutabile personalități, reciproc compatibile, deschise spre multiple orizonturi geo-muzicale, abordate cu spectacular avânt. Față de Avant Folk, avem parte aici și de asimilarea unor fertile influențe bulgare și române. Explicația constă în pasiunea poliinstrumentistului Stian Carstensen (norvegian cu acte în regulă) pentru folcorul celor două țări de la sudul și nordul Dunării. Dintre multele instrumente prin care își exprimă viziunea – între care figurează chiar și cimpoiul – versatilul interpret s-a concentrat la Bran asupra acordeonului. Acesta este remodelat electronic, astfel încât sunetele emise prin apăsarea butoanelor pot suna – după voie – și ca o orgă Hammond sau ca un contrabas. Nemaivorbind că, pe parcursul improvizațiilor sale, Carstensen inserează, cu deplină naturalețe, pasaje amintind de „clasici“ ai acordeonului, cum ar fi Marcel Budală sau Fărâmiță Lambru. Opțiunile sale sunt complementare furibundelor solouri de saxofon tenor și sopran executate de Marius Neset – actualmente unul dintre superstarurile în ascensiune, prin care jazzul norvegian își consolidează statutul de referință pe plan mondial. Extraordinarul nerv creativ al lui Neset ne reamintește perioada de tinerețe a compatriotului său Jan Garbarek, pe când cel din urmă reușise să concilieze spiritul inovativ al lui John Coltrane cu temperamentul mai ponderat al scandinavilor. Cel de-al treilea pilon al seducătorului grup e bateristul Thomas Stronen, ale cărui inepuizabile comentarii percusive susțin, sublinază sau nuanțează după necesități edificiul muzical. Și, după atâtea aventuri sonore, cine s-ar fi așteptat ca Stian Carstensen să ne ofere la bis o tulburătoare versiune personală a cântecului maramureșean Mociriță cu trifoi?
Yoann Loustalot Trio e alcătuit din muzicieni de etate medie, cu o deja vastă experiență muzicală. Dintre colaborările trompetistului-lider cu reprezentanți de marcă ai scenei mondiale aș cita aci doar numele unor Barry Altschull, Chano Dominguez, Aldo Romano, Norma Winston… Inventivitatea lui Loustalot se exprimă prin tonalități învăluitoare obținute din trompetă și flugelorn, în dialog cu cele predominant astringente ale ghitarei electrice mânuite de Giani Caserotto. Improvizațiile lor spațiate, meticulos edificate, sunt coroborate prin felurite sintetizatoare și prin judiciosul fundal percusiv asigurat de Stefano Lucchini. Această coproducție franco-italiană rezultă, parțial, în arhitecturi sonore amintind perioada confruntărilor dintre goarna lui Miles Davis și universul alienant al electronicii sau pe aceea a rock-ului progresiv din anii 1970. Construcții elaborate, peste care planează zborurile onirice ale trompetei sau ghitarei. De altfel, Caserotto e implicat în proiecte diverse, nu doar ca ghitarist, ci și ca autor de piese coreografice sau muzică de film (cf. pelicula Soleil Battant).
Tradiționalul concert matinal din Biserica Evanghelică de la Râșnov l-a avut ca protagonist pe Chris Jarrett. Nu doar frate (cu nouă ani mai mic) al celebrisimului Keith, ci și muzician complet el însuși, organistul, pianistul și compozitorul născut în 1956 la Allentown/Pennsylvania a compus o lucrare special adaptată pentru orga cu tuburi din urbea transilvană. Timp de aproape o oră, numerosul public a fost copleșit de măreția și varietatea peisajelor sonore imaginate de acest creator cu ascendență sloveno-germană, trăitor de decenii pe continentul de unde antecesorii săi emigraseră cândva în SUA. Muzicianul re-valorizează din plin grandoarea acestui instrument suveran, amplasat în spațiul de comunicare dintre divinitate și umanitate. Concepția muzicală a compozitorului-interpret se manifestă pe spații ample, relevând capacitatea nativă a orgii de a suna asemenea unei orchestre. Culorile timbrale contrastante sunt utilizate când spre obținerea unor efecte de intens dramatism, când dizolvate în modulații quasi-pastorale, perturbate apoi de sunete parcă mitraliate sau de note zburătăcite precum un stol de păsări. Interludii preclasice, cu alură de dans ceremonios, evoluează spre apoteoze sonore evocând trâmbițele biblice, însă pot vira și către impulsuri ritmate de swing. Nu m-a mirat să constat că printre principalele influențe asumate de Chris Jarrett se află compozitorul flamand din secolul XV Johannes Ockeghem, dar și Sergey Prokoviev, Charles Mingus, Frank Zappa (cărora, la momentul felicitărilor de după concert, am cutezat să li-l alătur și pe Olivier Messiaen, iar comunicativul domn Jarrett mi-a confirmat intuiția).
În seara aceleiași zile, Chris Jarrett ne-a delectat și ca pianist, în duo cu tumul tuosul percuționist german Erwin Ditzner. Din interviul Fifteen Questions with Chris Jarrett inclus în Caietul program, redau doar două fraze: „…improvizația are avantajul de a oglindi prezentul în toată tensiunea sa dinamică, iar tensiunea este esența experienței muzicale. Îi pot mulțumi lui Dumnezeu că am talentul de a unifica locul, natura, oamenii și sunetul într-o singură experiență atunci când improvizez.“ Întregul program a excelat prin dinamism, vitalitate, comunicare jubilatorie între cei doi improvizatori, precum și cu publicul. Jarrett și-a exprimat admirația pentru unul dintre orașele sale preferate, intitulându-și o piesă cu numele acestuia: Belgrad. Uneori, ritmul acerb susținut de Erwin Ditzener la baterie era quasi-identic cu geamparalele, cunoscute la noi pe filieră dobrogeană. Acestea deveniseră o marcă a importantului duet de avangardă din România anilor 1980-2002 – Harry Tavitian/pian, voce & Corneliu Stroe/baterie, percuție. Fu o încântare să retrăiesc emoțiile generate odinioară pentru publicul unei țări totalitare, printr-o similară formulă instrumentală (și… atitudinală) propusă actualmente de Jarrett & Ditzner. Ei s-au declarat încântați de reacțiile avizate ale spectatorilor noștri, explicabile, în fond, prin asemenea antecedente jazzistice, ce atestă puterea muzicii de a înfrânge sciziunile inumane, de tipul Cortinei de Fier.
Gala finală a fost marcată de spiritul latin-mediteranean. Atât duetul prestigiosului bandoneonist italian Daniele Di Bonaventura cu compatriotul său, ghitaristul sard Peo Alfonsi (afirmat ca partener de scenă al renumitului Al Di Meola), cât și pianistul francez Romain Collin în tandem cu maestrul muzicuței Gregoire Maret (de ascendență elvețiano-americană) acordă prioritate absolută elementului melodic. Cu toții propun reinterpretări din perspectivă proprie ale unor teme de mare priză la public, explorând disponibilitățile comunicative ale fiecăruia dintre instrumente. În cazul primilor doi, bandoneonul și ghitara clasică fuzionează în concentrate emoționale, cu trimiteri inerente la estetica tangoului. Programul lui Collin și Maret a stat sub semnul admirației față de compozițiile cu virtuți cinematografice ale lui Ennio Morricone. În conlucrarea de miniaturiști a protagoniștilor, ghirlandele armonice generate val după val de pianist dialogau cu ascetismul timbral al muzicuței – o zonă sonoră în care Maret continuă pe direcții noi moștenirea lăsată de belgianul Toots Thielemans (1922-2016).
Un cuvânt de apreciere și pentru inițiativa de a prezenta pe scena din Parcul Regal al Castelului Bran tinere talente din pepiniera jazzului bucureștean. Îmi fac un titlu de onoare din a consemna componența celor două formații, cu frumoase perspective în arta creativității componistic-improvizatorice: Răzvan Florescu (fascinat de modelul transatlantic al vibrafonistului Bobby Hutcherson) conduce cvartetul din care mai fac parte excelenții săi colegi Philip Gordon/baterie, Andrei Petrache/pian, Alexandru Marin/contrabas. Iar pianistul Andrei Terinte Barabancea continuă o tradiție familială moștenită genetic, în alianță cu basistul Luca Ioachimescu și cu bateristul Lorin Mihalache, fiu al celebrului țambalist Marius Mihalache – discipol al americanului Dave Weckl. Felicitări tuturor!