Între 7 și 11 septembrie are loc la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași prima ediție a Festivalului de Regie „Cătălina Buzoianu“. Regizorul Cristian Hadjiculea, directorul Teatrului, mi-a spus că se gîndește de doi ani, iar finanțarea primită în ultimul moment i-a permis să înfăptuiască ceva ce personalitatea și aura Cătălinei Buzoianu merită cu asupra de măsură. Este numele unui om de teatru complex, cu neliniște spirituală, cu un rafinament aristocrat, cu o operă extraordinar de valoroasă, atunci și acum, cu dinamică, avangardistă, cu o selecție de texte pe care un cititor abil o face, texte din care Cătălina Buzoianu a făcut spectacole mari, din toate punctele de vedere. Absolut peste tot unde a lucrat. A debutat la Iași la sfîrșitul anilor șaizeci. A locuit în teatru, a pus în scenă Bolnavul închipuit, Molière, și a cucerit actorii, spectatorii, s-a instalat în Iași, și-a pus ancora acolo și a trăit ca într-un vis. Suspendată în ficțiuni, cu rădăcini puternic înfipte în pămînt. Zi, noapte, repetiții, mici petreceri ad-hoc, Cătălina dăruia patima pentru viață și pentru teatru, deopotrivă. Umbla noaptea cu o lumînare în mînă, privea fotografiile clasice cu artiștii mari ai teatrului, pipăia catifelele costumelor, se plimba prin teatru ca prin spațiul de armistițiu între realitate și imaginar. Cătălina Buzoianu este unul dintre cei mai valoroși regizori. De o modernitate pură. Cu o densitate a operei regizorale ca un brocart adevărat. Scenografii pe care i-a ales, Mihai Mădescu, Andrei Both, Lia Manțoc, Irina Solomon, Dragoș Buhagiar, Velica Panduru, Mircea Florian și Nicu Alifantis, creatorii muzicilor originale, fiecare actor, vîrstele lor, experiențele lor umane și încărcătura acestora. Cercetarea adîncă și teoriile propuse în antologia teatrală. Conferințele. Punerea în discuție a ceea ce înseamnă Eugenio Barbu. Aplicat. Workshop-urile din lume. Studiul asupra Japoniei, teatrul, ritualuri și tradiții. Cultul obiectelor ca adăpost pentru povești. Semne ale memoriei proprii. Flash-back-uri în desenul propriu. Adorația lui Giorgio Strehler față de ea. Ca o stampă japoneză. Cătălina Buzoianu este unul dintre cei mai mari regizori pe care i-am avut. A fost și este mare pentru că a fost valoroasă, acolo, printre cei mai din lume. În cărțile istoriei teatrului. De asta a fost mare. Nu pentru că a fost femeie. Meritul ei este valoarea operei. Fiecare etapă a creației. Universul ei. Pe care l-am regăsit, în fragmente, în expoziția de fotografii alb-negru, sepia, color, amplasată în foaierul de la etajul al doilea al teatrului. Un paravan japonez cu mai multe aripi pe care stă prins parte din zborul Cătălinei Buzoianu. Am privit mica expoziție în liniște. Portretele ei luminate. Profiluri. Prim-planuri. Zîmbet. Ceva abătut. Sau trist. Dar, mai ales, o anumită lumină. Cu asta am ieșit pe străzile Iașiului. Aș fi vrut să știu pe unde umbla, cum iubea. Lumina de miere a începutului de toamnă îmblînzește toate emoțiile care îmi lovesc pieptul.
Un vapor splendid și pustiu înaintează prin ceața mării. A apelor. Înfășurată în șaluri nenumărate și val trapuri, cu părul alb ridicat în coc și pierdut în laptele aburilor, Cătălina Buzoianu. Așa este în fotografia mea alb-negru. Femeia apei. A misterului și cosmopolitismului de la Brăila, a exoticului rafinat și controlat, a poveștilor stratificate, a întîlnirilor extravagante, a călătoriilor decisive. Femeia pentru care Teatrul este toate astea și viața însăși. Adevărată, palpabilă și dizolvabilă în sute de povești. Concretă și eliberată în magicul ficțiunilor. Parcă mereu plutea puțin. Chiar și atunci cînd vorbea despre un text sau repeta. La Mic, la Iași, la Piatra, la Bulandra, la Comedie, la Levant, la Marsilia, în Israel, la Bușteni, la școală, cu studenți sau cu actori pe care ea sau și ea i-a făcut cine sînt. Noblețe și umor. Ironie și autoironie. Nu întotdeauna m-am prins dacă este pe pămînt sau zboară ca Margareta lui Bulgakov și a ei. Cu mîinile desenînd prin aer, cu capul puțin dat pe spate, oarecum pierdută și neajutorată, fragilă și inocentă, oarecum absentă și foarte prezentă, ușor perversă și mereu provocatoare, Cătălina Buzoianu a dus cu ea lumi întregi. În minte, în texte, în lecții, în studii, în repetiții, în turnee, prin toate zările, în toate pasiunile și în dezamăgiri, în iubire, în valize cu cărți și cu tot felul de obiecte au fost și sînt lumi. O CĂLĂTOARE. Un du-te vino prin teatrul românesc, trasîndu-i linii esențiale, redefinind actori, scenografi, spații. Viața ei este ca un roman al lui Marquez. Vast, întins, polifonic, în cromatici pe etape, ca la Picasso, baroc, monumental. Ca o saga a omenirii. Cătălina Buzoianu este un personaj fabulos care a născut un fenomen. Nu doar teatral. Cultural. Spiritual. Un fenomen al artei pure. Nealterată. O artă care a ancorat mereu doar în mintea ei sclipitoare. În Forța ei de a fi ea însăși. De a face exact ce vrea pe scenă.
La începutul anilor ’80 făceam și eu cozi, ca toată lumea, la Teatrul Mic ca să văd spectacolele Cătălinei Buzoianu. Deși trăiam în plină isterie a cozilor și toți eram sătui pînă peste cap de toată batjocura, pe aceste trasee predomina un soi de calm și o predispoziție teribilă spre conversație. Detalii, gesturi, scenografii avangardiste, tăieturi pe text, roluri mari, actori mari, mari de tot, momente memorabile. Exista acolo, pe scenă, o forță teribilă, obsedantă. Și o fascinație a ei care mi se părea că este dublată de forme de ludic regizoral, de evadare din sine, din lumi, evadare care nu se poate face decît prin căutare, aventură, experiment. Asumate pe cont propriu. Maestrul și Margareta – prima intrare a lui Bulgakov în conștiința publică de la noi – Ivona, Principesa Burgundiei“, Să îmbrăcăm pe cei goi, Dama cu camelii… Pe urmă, m-am mutat la Bulandra, cînd Cătălina Buzoianu a făcut această alegere. Interviu, pentru Gina Patrichi și Octavian Cotescu, Dimineața pierdută, Uriașii munților. Văd și acum afișul de la Dimineața pierdută – o doamnă în vîrstă, din profil, pe fondul unei case din cărămidă, cu o pisică în brațe. Tata mi-l înrămase deasupra patului. Părea suficient că-l pusese acolo. Lumea lui demolată, case, averi, familie. Lumea mea… atentă la memorie. În 1987, la Editura Meridiane a apărut Novele teatrale, o carte de regizor și de regie, o apariție foarte puțin obișnuită la noi, semnată de Cătălina Buzoianu. Mi-a dat-o unul dintre amicii de pe la cozile la bilete. O privesc și o răsfoiesc și azi. Un adevărat obiect de studiu pentru mine, un manual pur și simplu, care a ajuns destul de deteriorat, plin de semne și însemnări personale. Analize, investigații teatrale și umane diferite, spații, universuri, culturi, portrete, studii, amintiri, experiențe. Și un singur autor: Cătălina Buzoianu. Am intuit întotdeauna un condei cu verb, o atitudine de scriitor în personalitatea acestei regizoare care știe ca nimeni altcineva să croiască scenarii și adaptări după romane, după texte neteatrale. Și, poate de aceea, nu m-am mirat prea tare cînd am descoperit vîna scriitorului. Informat, obsedat de cultură, de iubire, de disperarea cu care o caută oriunde, pe scenă, pe ape, prin tot felul de cotloane, prin lumini, prin umbre, prin cultul obiectelor purtătoare de amprentele ființelor, marcat de mari întîlniri, de povești, de un cuvînt, de o atitudine, cu un formidabil simț al detaliului, cu o emoție vibrantă, care țîșnește continuu, fără niciun fel de ostentație. Cartea aceasta este, pentru mine, o structură polifonică, cu o dinamică emoțională și culturală care te însoțește în toate formele călătoriilor prin apele teatrale, prin sinele autoarei. Este un popas intelectual în teme ale creației sale, în obsesiile cercetării profunde și meticuloase, extrem de interesante și incitante, este un instrument de studiu pentru cititorul avizat, este o confesiune.
Sînt pe vapor. Pe punte. Cu Mihai Mădescu, Emil Coșeriu, Lia Manțoc, Rodica Tapalagă, Gina Patrichi, Giorgio Strehler, Miriam Răducanu, Valeria Seciu, Ștefan Iordache, Octavian Cotescu, Dan Condurache, Olga Tudorache, Dinu Manolache, Gheorghe Visu, Rodica Negrea, Maia Morgenstern, Dorina Crișan Rusu, Mariana Mihuț, Horațiu Mălăele, Mircea Rusu, Victor Rebengiuc, Iarina Demian, Florin Anton, Papil Panduru, Vladimir Găitan, Andrei Both, Irina Solomon, Dragoș Buhagiar, Mircea Florian, Cristi Iacob, Nicu Alifantis, Irina Petrescu, Ioana Pavelescu, Emilia Popescu, Ștefan Iordănescu, Velica Panduru… Fuga, Pescărușul, Pelicanul… Radu Penciulescu… Nu știam de afecțiunea ei extraordinară față de Radu. Vorbesc singură, bîntui prin case descompuse din București sau din Brăila sau de aiurea, plutesc pe ape care mă poartă și spre mine însămi, spre malul odihnitor unde vor fi în veci părinții mei și iubirea lor necondiționată, spre iubirile mele, spre tristeți, întîlniri. Spre ratări. Deasupra capului meu se învîrtesc întruna pescăruși. Radu Penciulescu i-a spus cîndva, demult, la începuturile Cătălinei, cînd era tînără și neliniștită și punea în scenă Pescărușul la Iași, că va trebui să-l pună din nou, după ce va împlini patruzeci de ani. Așa a făcut, după ’90, la Teatrul Mic. Înțelesese lecția umilinței, ținută de Penciulescu demult, pe străzile Iași-ului. O înțelesese pe Arkadina și pe Trigorin. Mi-a spus că Pescărușul, Pelicanul, Hamlet au aceeași schemă. Am stat ore și ore cu nasul în cărți. Am vorbit atîta pe „schemele“ acestea.
Dar, dincolo de ele, dincolo de scenă este VIAȚA! Și toate intersecțiile mele mai mult sau mai puțin întîmplătoare cu Cătălina Buzoianu… Un pescăruș rebel. UN ABUR.
E la nave va…