Ion Monoran rămâne, la 31 de ani de la moarte, o legendă și o enigmă, în cadrul generației optzeci (sau în raport cu aceasta), iar volumul antologic Dragă poezie, îngrijit de Viorel Marineasa și conținând integrala operei editate, nu face decât să sublinieze acest statut, deopotrivă onorant și ambiguu.
Culegerea cuprinde cele trei volume ale poetului timișorean, apărute, toate, postum: Locus periucundus (1994), Ca un vagabond într-o flanelă roșie (1996) și Eu însumi (2009). Editorul a adăugat, inspirat, și un grupaj de texte autobiografice din arhiva lui Ion Monoran: acestea nu doar că întregesc volumul, dar oferă cititorului și o binevenită privire către „curtea din spate“ a poetului dispărut atât de devreme, în 1993, la numai 40 de ani.
Spuneam că Monoran este o legendă. A fost așa cu mult înainte ca, în zilele însângerate ale lui decembrie 1989, să se afle în fruntea celor care au declanșat, la Timișoara, revolta împotriva regimului comunist, ducând la prăbușirea acestuia. Poetul a fost printre cei care, în fața locuinței pastorului Tökés László, a oprit tramvaiele, îndemnându-i pe călători să se solidarizeze cu cel prigonit de regim. Gestul nu era decât concluzia logică a unei existențe neînregimentate, de neadeziune fățișă la comunismul oficial și de asumare a tuturor consecințelor care decurgeau din asta. La 18 ani, în ultima clasă de liceu, a fost exmatriculat și exclus din UTC, împreună cu câțiva colegi, pentru tentativa de a trece fraudulos frontiera în Iugoslavia. Anchetat de Securitate, tânărul declara senin că își dorea să plece pentru a putea călători și scrie: dovadă nu numai a tempe ramentului său liber, ci și a pătrunderii, în anumite părți ale societății românești din anii 1960-1970, a spiritului generației beat.
Regimul comunist știa, însă, să-și pedepsească oponenții. Deși bolnav deja de reumatism poliarticular, Ion Monoran a fost „luat în armată“ și trimis la ceea ce în epocă se numea „diribau“ sau „batalionul disciplinar“, adică în detașamentele care erau trimise la muncă forțată, în locul serviciului militar propriu-zis. A muncit la Combinatul Petrochimic Pitești și la o carieră de piatră din Curtea de Argeș, alături de foști pușcăriași și de alți nesupuși, suspectați de atitudine negativă față de regim. Înainte și după armată, își asumă marginalitatea la care îl condamna exmatricularea și prestează diferite slujbe meniale, de la săpături geologice la șantiere de construcții. Proletar fiind, se ciocnește frontal de regimul care pretindea a repre zenta „dictatura proletariatului“: literatura, descoperită ca o revelație existențială după exmatriculare și înainte de încorporarea în detașamentele de muncă, se ivește ca un balon de oxigen, moral și intelectual. Citește enorm – dar altceva decât ce citeau colegii săi de generație – și scrie, participă la cenaclurile timișorene și începe să fie publicat, timid, în reviste. Le genda sa începe să se răspândească și în afara cercurilor literare din Timișoara, deși, spre deosebire de alți poeți tineri, Monoran nu a citit la Cenaclul de Luni și nu s-a aflat în centrul bătăliilor critice pentru impunerea generației optzeci. Este, cred, singurul optzecist de valoare căruia i s-a refuzat publicarea unui volum înainte de 1989, ceea ce, desigur, a contat până azi în ierarhiile critice, recunoașterea sa ca precursor al formulei postmoderne venind foarte târziu, mult după plecarea poetului la cele eterne.
există și acum – când legenda începe să devină istorie literară, iar Ion Monoran începe să fie văzut ca unul dintre poeții ce au anunțat apariția generației optzeci – unele neînțelegeri cu privire la poezia sa. De pildă, e limpede că a fost printre primii care au simțit uzura formulei neomoderniste a generației șaizeci și mai ales golul apărut după 1970, ca urmare a epigonismului dezvoltat în siajul acesteia. Monoran s-a revoltat împotriva „metaforei“, adică a stilului înalt și a poeziei conceptualizante („Cred că am devenit o cutră bătrână în ceea ce privește structura poemului, structura versului și a metaforei, deși aceasta din urmă mă cam plictisește“, îi scria el lui Geo Dumitrescu). A coborât poezia în stradă, nu o dată și în crâșmă, a introdus propria biografie în poem („Douăsprezece ore singur la subsolul/ unui bloc cu patru etaje aproape că-mi vine să urlu/ când mă gândesc cum fac alții din Ștefan cel Mare/ un erou proletcultist.“) și a practicat procedeul citatului cultural, ca un autentic postmodern: „Răbdător/ și de unul singur ținând loc de umbră unei terase/ invizibil ca orice sentiment/ nu are nimic din Bacovia sau Stănescu/ nu și-l revendică nimeni/ nici măcar păsările“.
Însă, în același timp, trebuie subliniate și diferențele, nu puține, față de modelul optzecist. Exmatricularea din liceu – pe care îl va termina târziu, la seral – l-a scos din circuitul formării instituționalizate, ceea ce i-a oferit și libertăți, dar i-a impus și servituți. „Aroganța“ sa, care i-a fost nu o dată reproșată (un fragment din jurnalul lui Virgil Mazilescu ni-l înfățișează pe Ion Monoran dat afară și prezentând scuze a doua zi) și care e recunoscută, sau mai bine zis asumată, e mai degrabă o platoșă de apărare a celui căruia îi fusese refuzat de regim traseul normal de formare, de care avuseseră parte colegii săi. Aroganța nu înseamnă, însă, nici convingeri teoretice, nici spirit critic. Ambele atribute ale poeticii optzeciste îi lipsesc lui Monoran, iar asta se vede în poezia sa, în special în cea din ultimele două volume. Poetul nu a avut un mentor, un reper critic (de talia lui Nicolae Manolescu, mentorul poeților de la Cenaclul de Luni) și, în Timișoara, a trebuit să se limiteze la compania altor poeți și prieteni, ca Mircea Bârsilă, Petru Ilieșu sau Adrian Derlea. Modelele sale poetice erau altele decât reperele americane ale optzeciștilor. O antologie de poezie scandinavă stă alături de Bacovia și de suprarealiști, de Brecht și de Neruda, într-o bibliotecă eclectică, a cărei frecventare fe brilă, pasională, se simte în poezia lui Ion Monoran: puternică, auten tică și originală, dar inegală.
Îmi place, desigur, fronda sa, atât de neobișnuită într-un peisaj poetic româ nesc mai degrabă liric și evazionist, cum era la finele deceniului 1970-1980: „Uneori am chiar prilejul/ să stau de vorbă cu țiganii/ în timp ce aceștia își vâră mâinile până la coate/ prin bidoane căutând resturi de pâine/ și sticle neciobite.// Treaba asta oricum trebuie făcută de cineva/ dar pun rămășag/ că nici un redactor nu s-ar încumeta/ să publice un text ca ăsta prin reviste/ cu atât mai puțin ideologii/ cu care odată și odată tot am să mă răfuiesc eu/ să zicem încărcân du-i în bidoane ca pe șobolani/ în timp ce stau de vorbă cu țiganii/ sau cu mama// altfel nu se mai poate!“. Dar și mai mult îmi place Monoran, trebuie să mărturisesc, în poemele scurte, adevărate expiații lirice, în care practică versul gnomic ambiguu și sugestia plurivalentă, intuind (poate) că, alungând metafora din discurs, întregul text devine o metaforă: „Rămân un neliniștit// la fel ca trista-mi maică/ în vechile fotogra fii cu cotul pe masă// din propriile-mi excese/ compun poeme// bat cuie în vechea șipcă a lumii.“ Și-mi place acest Monoran tocmai pentru că intuiesc – în spatele fațadei „țepoase“ și piezișe pe care o afișa, în societate ca și în vers – o mare sensibilitate vulnerată, fugind stângaci de propria-i slăbiciune: „Așezați-vă o lună în preajma purității mele/ ca-ntr-o ogradă cu fața către soare.// Eu nu voi fi acasă ori în altă parte/ n-am să vă spun nimic.// Stăpâni pe părul meu, pe călcâiele mele de pasăre/ veți da de adevărata mea insulă/ atârnând pe marginea de culoarea voastră a soarelui.// Și asta v-o spun când nu e nimeni în mine/ și asta v-o spun de încă mai departe, părăsindu-vă.“
Departe de adorația pe care însuși spiritul său insurgent o respinge și păstrându-mi spiritul critic pe care tocmai personalitatea sa străină de compromisuri îl presupune, aș spune că Ion Monoran își păstrează misterul chiar și după trecerea atâtor decenii de la moartea sa prematură. Tocmai biografia sa limpede, lipsită de umbre, mă face să mă întreb cum ar fi evoluat scriitorul dacă destinul ar fi fost mai clement și mai ales dacă nu i-ar fi fost răpită șansa de a evolua într-un mediu formativ exigent, care să-l împingă la decantări literare profunde, pentru care avea toate premisele. Chiar și-așa, rămâne un poet, cum spune Aurel Pantea, cu un loc distinct în evoluția poeziei românești de la finele secolului trecut.