Reeditând cu o impresionantă acribie de cercetător textele de poezie populară selectate de Blaga, Ion Taloș ne introduce într-un capitol reprezentativ al activității marelui autor: „În convorbirile avute cu dânsul în anii 1957-1959, Poetul mi-a descris experiența avută în Elveția, la Berna, Zürich, Basel, cu poeziile și arta populară românească. Mi s-a părut atunci că retrăia un succes pe care ar fi dorit să-l repete. Îmi spunea că, pe când era atașat de presă al Legației României la Berna, a tradus împreună cu un «tânăr poet elvețian», Hermann Hauswirth, în germană, un număr de poezii populare, pe care le-a prezentat la întâlniri literare în marile orașe ale Țării Cantoanelor“. Ceea ce apare complementar cu o entuziastă mărturie blagiană: „Elvețienii puși în fața unor tălmăciri a Mioriței, a lui Toma Alimoș și a Meșterului Manole sau a unor cântece din Maramurăș sau de pe Târnave, s-au transfigurat de emoție ca-n pragul unui miracol. După ani de ședere în țara alpină, am avut întâia oară norocul de a auzi pe elvețieni vorbind în superlative“. Devenit scriitor interzis sub regimul comunist, cu titlurile de profesor universitar și academician retrase samavolnic, Blaga se retranșează între altele în interesul pentru folclorul liric, dedându-se elaborării unei noi antologii. Apropiat în această întreprindere i-a fost Ion Mușlea care i-a făcut rost de izvoarele cele mai indicate selecției. Unele texte i-au fost oferite chiar de Ion Taloș, care mărturisește: „Blaga (…) mi-a propus să copiez pentru dânsul textele lirice care mi se vor părea deosebit de frumoase, pentru ca, eventual, să le introducă între cele selectate mai demult pentru antologie (…) Nu le citea niciodată în prezența mea, ci în singurătate, în biroul dânsului, iar la proxima întâlnire îmi comunica dacă textul a fost acceptat sau nu.“ Și un episod hazliu: „La 1 aprilie 1959, mi-am îngăduit și o glumă, oferindu-i o fișă din cele obișnuite, pe care am împăturit-o eu, dar, în locul unui text folcloric, am scris: «1 aprilie». Parcă-l aud și azi zicând: «Bravo, Taloș», crezând că primește un nou text liric, după care a introdus fișa, conform obiceiului, în buzunarul drept al sacoului.“ După câteva ore i-a spus: „M-ai păcălit. Poți să ți-o scrii în jurnal“. Activitatea în cauză pare a fi început prin 1951. De reținut faptul că la baza acesteia s-a aflat în principal nu criteriul autenticității, ci unul estetic, poezia fiind apreciată conform cuvintelor lui Blaga adresate colaboratorului său: „Numai prin prismă poetică, făcând abstracție de orice alte considerente“. „Frumoasă să fie! Nu interesează autenticul!“ E drept însă că elanul sensibilității receptive n-a încălcat decât într-un procent infinitezimal textul dat, conform constatării editorului. Din păcate editarea antologiei pe care o avem în vedere nu era cu putință în anii de maximă opresiune politică, în care produsul literar era supus inclement criteriului oficial al luptei de clasă. Pe bună dreptate subliniază Ion Taloș că atât scrierea aceasta, cât și traducerile din lirica universală pe care le-a efectuat în acel răstimp ingrat autorul Spațiului mioritic au constituit ceea ce s-ar putea considera o manifestare a exilului interior. În similitudine e menționat Ernst Robert Curtius, „care, spre a evita ceea ce se numea «Gleichschaltung» în perioada nazistă, s-a retras, începând din 1932, în elaborarea cărții care a devenit capodopera lui, consacrată rădăcinilor latine ale literaturii europene, o temă care contravenea ideologiei dominante în Germania nazistă, unde totul trebuia privit prin prisma germanității.“ Și o impunătoare opinie concluzivă: „prin concepția care stă la baza ei, antologia e unică în perimetrul romanic al secolului XX-lea“. Se cuvine scoasă în evidență concepția potrivit căreia Blaga a abordat creația populară ca una de rang major, aspect ilustrativ al viziunii sale de filosofie a culturii. O mirabilă subtilitate e prezentă în limbajul folcloric, de-o maturitate nativă, indicând o unitate a sferei esteticului indiferent de natura componentelor sale: „În cântecul popular românesc, în doină, în cântecul de dans, în bocete, substanța sonoră e alcătuită în mare parte din tonuri intermediare, imprecise, de stăruitoare «nuanțare» a stărilor sufletești. Cântecul nostru popular se mișcă cu o uimitoare siguranță pe linia acestor tonuri intermediare atât de labile în ele înșile, și pe cari urechea așa de bucuros le-ar dezagrega, împingându-le spre pozițiile fără echivoc ale portativelor.“ Și comparativ: „Și ce discreție în modulațiile melancolice ale acestui cântec al nostru, în asemănare cu excesele de disperare ale muzicei din Asia Minoră, care în unele privințe aduce de altfel cu muzica noastră.“ După cum dorul constituie aspirația de emoțională devansare a realului, cu o semnificație în sine aidoma poeziei pure: „adesea dorul nu e cântat prin intermediul obiectului spre care e orientat (iubita, casa, familia, peisajul); dorul e cântat pentru el însuși, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum refăcut sau numai discret atins.“ Nu mai puțin decât o magică energie ilimitată, incontrolabilă, totodată abstractă și concretă, care-și subjugă exponentul: „Dorul e socotit când ca o stare sufletească învârtoșată, ca o ipostazie, când ca o putere impersonală, care devastează și subjugă, când ca o vrajă ce se mută, când ca boală cosmică, ca un element invincibil al firei, ca un alter ego, ca o emanație materială-sufletească a individului.“ Grație analizei extatice a lui Blaga, poetul anonim își revelă geniul.