Voiculescu a debutat editorial relativ târziu și nesemnificativ, după vârsta de 30 de ani, iar următoarele volume de versuri nu au putut să înlesnească impunerea unui poet original. De altfel, tematica aleasă era circumscrisă, în datele ei generale, direcției difuze și cuminți a tradiționalismului, deși discursul poetic subzista, prin experiența creatoare rafinată, în preajma operei marelui său prieten Ion Pillat. Cu ediția definitivă de autor Poezii, apărută parcă simbolic și premonitoriu în crucialul an istoric 1944, lui V. Voiculescu i se contura primul profil scriitoricesc pe cortina trasă peste partea antumă a creației. Ultima parte a creației i s-a împlinit în intervalul astral al unui ciclu zodiacal complet, între anii 1946 și 1958, când parcă a renăscut un scriitor aflat sub zodia unui timp și a unui spațiu dătătoare de destin aparte. Aceea a fost, din fericire, perioada maturei consacrări, dar arestarea, în 1958, a frânt cariera unui scriitor în plină efervescență, care nu pusese încă ultimul punct creației sale.
Începând din 1946, autorul volumului Pârgă a găsit în sine putința de a trece printr-un nou început creator, pentru că renunțase practic la viața lumească, la ce făcuse până atunci și se apucă să scrie ce nu mai încercase, adică proză ficțională. Acesteia i se adaugă și un alt „experiment”: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Incipit vita nova! Apariția postumă a povestirilor și a sonetelor a impus revizuirilor întreaga operă voiculesciană, iar concluziile au fost pozitive în privința originalității și a valorii. Aceste editări reprezentau nu numai o reluare mai expresivă a unor constante manifestate în scrierile anterioare, ci și un grad superior al evoluției creatoare pe spații problematice mai vaste, pe măsura cristalizării unei gândiri estetice personale.
Starea de febrilitate creatoare, care a condus la apariția de noi și multiple semnificații estetice, este datorată șocului a două experiențe existențiale traumatizante: moartea soției (survenită la scurt timp după dispariția celui mai bun prieten, Ion Pillat) și sovietizarea țării. Consecințele au fost dramatice pentru om și benefice pentru scriitor, care și-a sintetizat aspirațiile și căutările, (re)găsindu-se pe sine însuși. V. Voiculescu a fost un om în sensul deplin al cuvântului – exemplar prin ținuta etică, vocația scriitoricească și dedicarea profesională –, având parte de umilințe și de mari chinuri înainte de moarte, dar literatul a strălucit imediat după stingerea terestră. Nimeni nu avea cum să prevadă în perioada interbelică (poate că nici scriitorul însuși) o astfel de mirabilă ecloziune creatoare.
Întrebându-se de unde provine dispoziția creatoare în spirit shakesperian, unul dintre monografi nu crede că se poate găsi un răspuns satisfăcător: „O refulare îndelungată, târziu răzbunătoare?: O iubire tardivă? Simpla puritate și elevație a vârstei încărcată de demoni? Sau numai o curată atitudine mimetică? Nu știm” (Ion Apetroaie, V. Voiculescu, Editura Minerva, București, 1975, p. 137). Un răspuns ar fi de găsit în dragostea neștearsă pe care i-a purtat-o soției pierdute și idealizate în maniera acelor fedeli d’amore medievali dispuși să spiritualizeze iubirea. De altfel, spre începutul monografiei, Ion Apetroaie găsise deja răspunsul, cu care sunt întru totul de acord: „Cursul vieții lui Voiculescu se modifică hotărâtor odată cu pierderea soției, la 22 noiembrie 1946. Scriitorul se zăgăzui în sine, deveni repede un izolat și un taciturn, a cărui biografie se va confunda totalmente, de aici încolo, cu opera. […] Omul se zăgăzui în sine, la modul sadovenian, se închise în curiozități, în manii chiar, într-o viață prea sobră, sărăcăcioasă, dăruită însă în întregime, fără concesii, creației. E poate o compensație târzie, dar nu prea târzie, foarte adâncă, a suferinței de a nu-și fi putut satisface până acum, așa cum a vrut, vocația fundamentală” (Ibidem, p. 45). Pentru a-și satisface aceste compensații târzii, V. Voiculescu s-a închis tot mai mult în tăcere, nedeschizându-se la vorbă față de nimeni.
Sub același semn al interogației pune povestirea Lostrița și o îngrijitoare a ediției de opere voiculesciene: „Pieirea, îmbrățișați, bărbatul ocrotind femeia-pește în apele învolburate, de început sau de sfârșit de lume, este o moarte? Este o trecere în altă lume, a apelor? Și-a împlinit Aliman visul de iubire? Și-a împlinit lostrița blestemul de moarte a celui mai bun dintre pescari, dușmanul devenit îndrăgostit? Nu se va ști niciodată […] Este împlinirea unei vrăji? Este supremul triumf al iubirii? Este o moarte extatică? Este trecerea spre o altă viață?. […] Cu Lostrița, concepută printre primele, ciclul ideatic al narațiunilor de dragoste ale lui Voiculescu de fapt se încheie. În deplina ambiguitate a întrebărilor fără răspuns și cu sfârșitul la început” (Roxana Sorescu, Un instinct atât de van împlinit prin magie, prefață la V. Voiculescu, Iubire magică, Jurnalul național, București, 2011, p. 58). Înclin să cred că este vorba, în primul rând, despre o ambiguitate a unduirilor feminine ale lostriței, ce pot fi legate de mitul desăvârșirii prin iubire. Iar V. Voiculescu a crezut în astfel de desăvârșire alături de soție, așa cum și Aliman nutrește pentru lostriță nu o simplă obsesie, ci vede în amfibie o ființă predestinată lui. Lostrița ar putea fi „muza” inspiratoare a iubirii, găsită în folclor, așa cum și în sonete s-a recurs la „împrumutul” din Shakesperare. Fac aceste afirmații fiind atent la calitatea indirectă a probelor și la spațiul alunecos (precum apele Bistriței), mai mult abstract, al deducțiilor,
Zoe Dumitrescu-Bușulenga își amintea cum l-a întâlnit ultima oară pe V. Voiculescu, în anii ’50, într-o seară la niște prieteni: „…am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up la care gazda, tot fără un cuvânt, i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de César Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce treceau dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, prefață la Vasile Voiculescu, Călătorie spre locul inimii, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994, p. 5). Se poate sesiza la acest singuratic precum luparul din povestirea În mijlocul lupilor contrastul dintre înfățișarea aproape sălbatică și educația, cuviința, demnitatea și stăpânirea de sine cu care se comporta.
Sistemul de succesiuni și simultaneități interne al unei opere are un ritm propriu și nu se pliază neapărat timpului istoric. V. Voiculescu s-a menținut mereu într-o poziție retrasă și demnă, departe de grupările de interes, preferând să scrie în tăcere. El nu a rezonat prin scris sau prin comportamentul social cu viața politică sub niciun regim, iar aceasta a fost confirmată prin însăși declarația președintelui Uniunii Scriitorilor la relativ puțin timp după Tezele din iulie: „Doctorul V. Voiculescu n-a făcut niciodată niciun fel de politică, aș putea spune chiar că politica nu l-a interesat niciodată. […] Voiculescu purta plete, ca plăieșii lui Ștefan cel Mare, și barbă mare în care foarfecele nu intraseră de ani. Copiii îl arătau cu degetul bonelor și spuneau: «Iată-l pe Dumnezeu». În ultima parte tragică a vieții lui, V. Voiculescu se asemuia într-adevăr cu Dumnezeu pictat pe icoane sau pe vechi tâmple de biserici, de minunații pictori naivi ai secolelor trecute…” (Zaharia Stancu, Locuri de mormânt, în „Luceafărul”, 20 nov. 1971). Moartea bătrânului cu chip divin a survenit după chinuri fizice insuportabile și adânci răni morale, atunci când, de fapt, a refuzat să mai viețuiască.
Deși în povestirea Ultimul Berevoi timpul istoric își pierde contururile, epoca evocată nu este chiar așa de îndepărtată cum pare. Există încă din primul rând referința la „leatul” ce se încheie și la un altul care începe, cu „vălmășeală” și „tulbureala prefacerilor”: „Plouase mult cu sânge și vremile veneau roșii și-nvolburate”. Prozatorul pune astfel bornele unui timp mitic de răscruce dramatică, unde are loc sinuciderea mascată a magului în fața tulburării rânduielilor străvechi. De fapt, este vorba despre căderea culturii și civilizației în brațele barbariei timpurilor roșii staliniste, iar nu despre căderea culturii în brațele civilizației, așa cum s-a pronunțat critica (trebuie observat că nici nu avea cum să se spună adevărul în perioada comu nistă).
În scrierile în proză, există mai multe ipostaze ale povestitorului decât ale narațiunii. Asemenea personajului Zahei, prozatorul a căutat cu frenezie lumina pierdută. Dacă ar mai fi trăit după revenirea din ocnă (în fine, din pușcărie), V. Voiculescu ar fi luat drumul mănăstirii de-a binelea, acela pe care îl începuse cu experiența Rugului aprins. Ca și Zahei, V. Voiculescu s-ar fi pregătit nu pentru lumea în care trăia, ci pentru aceea din care venise și la care nu se mai putea întoarce. Ar fi înaintat șovăitor, cu privirile încețoșate, pe drumul cărărilor ce se pierd, cu speranța găsirii răspunsurilor la profundele întrebări existențiale asupra rostului său în lume.
Autoizolarea după moartea soției și instau rarea comunismului au reprezentat o decisivă abandonare în spațiul creației. Din păcate, mobilu lui psihologic al claustrării voluntare i-a urmat mobilul împrejurărilor istorice ale recluziunii penitenciare, pentru care ucenicia trăirii isihaste de la Rugul aprins a însemnat o experiență pregăti toare pentru torturile îndurate. Dacă nu s-ar fi produs al doilea debut, post-mortem, cu proza scurtă, cu sonetele și cu Zahei Orbul, nu ar fi existat o cenzură benefică în creație datorată unor condițio nări distincte, iar V. Voiculescu ar fi căzut în uitare. Redebutul său ține atât de evoluția creatoare individuală sfârșită printr-un cântec de lebădă, cât și de un decupaj fast pentru istoria literaturii române.