Într-o sinteză inspirată, Mitchell Leaska oferă „portretul-robot“ al activităților cotidiene din locuința din Hyde Park Gate, unde conviețuiau haotic o mulțime de personaje, iar fiecare dintre ele lăsa impresia „că face ceva tot timpul“. Iată cum arăta o zi obișnuită din viața clanului:„Dimineața, după micul dejun, George Duckworth mergea la munca lui neplătită de secretar al lui Charles Booth, care pe vremea aceea pregătea masivul studiu sociologic Life and Labour of the People of London, iar Gerland se îndrepta spre biroul lui de la Editura Dent. În zilele de luni, miercuri și vineri, Vanessa mergea la orele de desen de la Arthur Cope’s School of Art, din South Kensington, ca parte din programul ei de pregătire pentru Royal Academy. Iar Adrian, care avea paisprezece ani, pleca la Westminster School, uitându-și jumătate din lucruri acasă. Uneori, poșta de dimineață aducea o scrisoare de la Thoby, care se afla atunci la Clifton College, în Bristol.
Stella, în calitatea ei de stăpână a casei, cobora la subsol, pentru a pune la cale meniul zilei împreună cu Sophie Farrell, vechea bucătăreasă a familiei Stephen. Virginia, alături de tatăl ei, urmau, timp de o oră și ceva, în Kensington Gardens, rețeta de exerciții zilnice prescrise de doctorul Seton, după care Leslie se retrăgea în biroul de la ultimul etaj al casei, iar Virginia mergea în încăperea din spate sau în camera de zi unde traducea din germană și greacă și citea istorie“ (Leaska, 2000: 74).
Exercițiile fizice, încurajate din toată inima de Leslie Stephen, continuau și după-amiaza. Ele durau uneori și patru ore. Seara, Virginia o însoțea pe Vanessa la cumpărături sau se plimbau prin locuri virane și parcuri, înainte de a lua ceaiul. De regulă, la cină aveau și musafiri. Mergeau și la spectacole, dar cel mai des Leslie își aduna copiii și le citea poezii sau din unul din romanele lui preferate. Așadar, o viață cât se poate de așezată, cu tabieturi și gesturi precise. Monotonia era spartă de prezența frecventă a rudelor și a prietenilor, ceea ce-i dădea Virginiei prilejul să studieze galeria de personaje ce ilustrau toate sferele civilizației victoriene. În mod obișnuit, se comporta cât se poate de calm și civilizat, dar au fost și destule prilejuri când normalitatea a fost înlocuită de frustrări și accese de furie. Autoarea de jurnal le consemnează cu scrupulozitate, fără a se cruța. Se percepe așa cum e: nedomolită, impulsivă, extrem de subiectivă și încăpățânată, hazardându-se în discuții absurde și suferind apoi de insomnii, pe motiv că a lăsat o impresie jalnică.
Remediul la aceste neajunsuri erau cărțile. Citea cu pasiune volumele aflate în biblioteca tatălui, dar și aparițiile noi, cumpărate sau primite cadou. Deși discret în manifestarea afecțiunii, tatăl era încântat de evoluția fiicei, în care ghicea urmașa preocupărilor lui intelectuale. Asta, desigur, dacă nu cumva avea să se mărite la șaptesprezece ani – cum îi scria, îngrijorat de perspectivă, soției sale, Julia –, iar speranțele puse în ea s-ar fi prăbușit precum un castel din cărți de joc. Viteza de lectură a adolescentei, „devorând cărțile, aproape mai repede decât mine“, era pentru tată un motiv de mândrie, dar și de îngrijorare. Ceea ce nu părea să observe Leslie era că fiica îi aducea, prin pasiunea pentru lectură, cel mai frumos omagiu imaginabil.
leslie Stephen își asumase și rolul de profesor de matematică pentru fiicele sale. Experimentul n-a fost prea reușit, dar era compensat din plin de lecțiile de literatură și istorie, unde măiestria lui era incontestabilă. De altfel, tatăl vedea în mica Virginia nu doar o literată (înțelegând prin asta un critic literar), ci și o posibilă istorică, atentă la evenimente, la dedesubturile lor și la semnificația acestora pe termen lung. Caracterul de consemnare grijulie a evenimentelor din familie, așa cum erau reflectate în revista pe care o conducea, „Hyde Park Gate News“, arată fascinația copilei față de consemnarea precisă a faptelor ce meritau să rămână măcar în memoria apropiaților.
Probabil că natura profundă a scriitoarei Virginia Woolf e conținută de dualitatea îndrăzneală / imaginație vs. retractilitate / conformism. Aceasta e vizibilă încă din copilărie și adolescență, ilustrate, de pildă, de gestul banal al primirii drept cadou, la împlinirea vârstei de cincisprezece ani, a unei perechi de patine. Împrejurarea e prezentată cât se poate de ceremonios. Suntem informați despre prețul obiectelor, despre locurile unde se putea patina și, desigur, despre primejdiile la care putea fi expus cel ce se aventura pe gheața lacului. În 27 ianuarie 1897 scrie:
„Dimineața m-am plimbat cu tata. Am înconjurat ca de obicei Lacul. Nu patina nimeni, dar am auzit că ieri patruzeci din cei care patinau au căzut în apa înghețată. Am cumpărat patine de la Stores – mi le-a adus Jack. S. i-a cumpărat o pereche și Nessei. [La casa Carlyle] l-am întrebat pe paznicul parcului dacă acolo se poate și patina, ne-a spus că nu, așa că ne-am întors. O să mergem mâine cu patinele noastre noi la Wimbledon Park, dacă îngheață la noapte“ (Woolf, 1990: 22).
Pe acest ton, de consemnare a istoriei mărunte, a reflectării scriptice a realității înconjurătoare, de cronică cu pretenții de document istoric se desfășoară mare parte din consemnările de început ale Virginiei Woolf. Ele dau măsura unei conștiințe obișnuită să retrăiască paroxistic chiar cele mai prozaice episoade. Într-o „biografie critică“ a autoarei, Winifred Holtby pune în evidență caracterul obsesional al felului în care mici evenimente din copilărie au devenit standarde pentru a exprima artistic o secvență cu valențe simbolice pierdută undeva în negura vremii:
„Una din puținele povești pe care le-am auzit despre copilăria ei e cea a unei fetițe mici, în pielea goală, pe care un tată înalt o scufunda în mod repetat în apele de pe coasta Cornwall-ului. Marea e o obsesie în scrierile ei. Nu pierde niciun prilej să-și trimită personajele într-o călătorie, pe o insulă, pe malul mării. Acea uimitoare deschidere, în Cornwall, din Jacob’s Room, vacanța la mare a lui Jacob și Tim Durrant, întregul amplasament al lui To the Lighthouse, sentimentul doamnei Dalloway că se află «departe, departe, departe de tot pe mare și singură», visul lui Katherine Hilbery în care un iubit «călărește un cal mare pe malul mării», interludiile cu priveliști marine, și de fapt, întreaga concepție a lui The Waves – toate acestea și o mie de alte referiri la mare sigur vin din copilărie“ (Holtby, 2007:14).
Memorialista continuă cu exemplificări din cărțile Virginiei Woolf dominate de alegorii, metafore și simboluri ale mării. Deosebit de percutantă e legătura dintre boală și mare. Și Rachel Vinrace (din The Voyage Out), și Septimus Warren Smith (în Mrs Dalloway), se lasă purtați de imaginație în spațiul protector al mării, a cărei culoare – un cenușiu brăzdat de lumini subterane, verzui și albastre – reverberează, de altfel, în întreaga creație a Virginiei Woolf. Acest lucru e anunțat chiar de prima povestire publicată de ea, în 1917, The Mark on the Wall, unde marea e o construcție de lumină și energie ce amprentează destinul personajelor.
Fără îndoială, fetița care deschidea ochii asupra lumii percepea marea ca pe un substitut al valorii spre care tindea cu toată ființa ei: libertatea. Starea precară a sănătății – care a constituit principalul motiv pentru care nu a fost trimisă la școală – se echilibra printr-un joc al imaginației și al aspirațiilor de a ajunge pe tărâmuri îndepărtate. Îndepărtate nu doar în spațiu, ci și în timp – îndeosebi în mult iubita epocă elisabetană, evocată și în The Voyage Out (unde descrierea Americii de Sud e bazată pe o lucrare a lui Walter Raleigh, și în Night and Day, și, mai ales, în Orlando, ca și în numeroase eseuri. Încoronarea acestor obsesii se regăsește în explorarea destinului literar al posibilei surori a lui Shakespeare, în A Room of One’s Own, care a bântuit-o constant.
virginia Woolf a resimțit întotdeauna artificialitatea și singurătatea anilor de copilărie. La maturitate, a compensat-o prin obiceiul de a-și asalta interlocutorul cu mii de întrebări, aproape hărțuindu-l și nedându-i răgaz să-și revină de sub tirul imprevizibilelor ei curiozități. Într-un fel sau altul, a trăit mereu în singurătate, condamnată să se adapteze la atmosfera mediilor nu neapărat izolate, ci protejate. O ajuta, însă, și faptul că, în spațiul în care și-a desfășurat primele decenii de viață nu era, totuși, singură – așa cum s-a întâmplat în cazul copilăriei altor artiști. Ceea ce i-a lipsit nu a fost, așadar, compania imediată, ci diversitatea, diferența, alteritatea – într-un cuvânt, lumea largă, cu surprizele, asprimile și contradicțiile ei.
Într-un anume fel, Virginia Woolf repeta experiențele (sau, mai bine zis, non-experiențele) lui Jane Austen. Din motive diferite, ambele scriitoare au trăit în semi-prizonieratul impus de circumstanțele unor vieți condamnate, parcă, la imobilitate și non-comunicare. Aerul social rarefiat pe care fuseseră obligate să-l respire și-a găsit compensarea în proliferarea cvasi-monstruoasă a unei imaginații ce se hrănea pe sine. Marea oferea decorul perfect al evadărilor, alcătuind fundamentul de-o paradoxală soliditate al narațiunii, devenind, ca la Joseph Conrad, refugiul ideal pentru protagoniști. Într-un balans vizual predictibil, apropierea de Vanessa a generat o galerie solidă de personaje-pictor, care se hrănesc din contactul vizual cu misterele universului. Mrs Flushing, din The Voyage Out, Charles Steele în Jacob’s Room și, mai ales, Lily Briscoe în To the Lighthouse sunt ecouri ale amintirilor scriitoarei, expusă (și aproape constrânsă, dacă termenul n-ar fi prea dur) mediului eminamente artistic al familiei.
Copilăria și adolescența petrecute printre intelectuali (majoritatea dintre ei tineri) s-a soldat cu transpunerea în proză a unor figuri în care palpită revolta reprezentanților unei civilizații de ruptură – cei nemulțumiți, plictisiți, excedați de conformismul soporific al generației anterioare. Privite dintr-un anumit unghi, ficțiunile Virginiei Woolf sunt și un elogiu adus tinereții exuberante – adeseori curmate de tragedie, cum e cazul lui Percival din The Waves –, cu energia incontrolabilă, dar și cu tainele ei niciodată relevate până la capăt.
_________
Holtby, Winifred, Virginia Woolf. A Critical Memoir. London: Continuum, 2007.
Leaska, Mitchell, Granite and Rainbow. The Hidden Life of Virginia Woolf. New York: Cooper Square Press, 2000.
Woolf, Virginia, A Passionate Apprentice. The Early Journals 1897-1909. Edited by Mitchell A. Leaska. San Diego, New York, London: Harcourt Brace Jovanovich, Publishers, 1990