Raluca-Nicoleta Spiridon este un nume cu noscut în scri sul istoric de la noi mai ales datorită unor articole, studii și volume care au vizat cu precădere condiția inte lectualilor sub regimul dictatorial postbelic, precum și mecanismele cenzoriale și de excludere la care au fost supuși îndeosebi scriitorii (de altfel, teza sa doctorală se intitulează chiar Scriitorii români între refuzul compromisului și adaptare. Excludere socială și condamnare politică, 1944-1964, Editura Eikon, București, 2022). În general, înainte de a deveni capitole în volume colective sau în cărți de autor, textele Ralucăi Spiridon au apărut în publicații academice importante precum Arhivele totalitarismului, Revista Istorică, Studii și Materiale de Istorie Contemporană, Caiete CNSAS ș.a. și s-au caracterizat prin ampla documentare, ce nu s-a limitat la exploatarea materialelor arhivistice inedite.
Nu face excepție nici volumul pe care îl semnalăm aici, compus de fapt din două secțiuni – reproducerea listelor publicațiilor care au fost retrase din circulație (în general, „din cauza cuprinsului lor dăunător bunelor relații dintre România și Națiunile Unite“) între 23 martie 1945 și 17 martie 1948, precum și o primă parte formată din trei capitole menite să îi înlesnească cititorului atât parcurgerea și înțelegerea corpusului documentar, cât și mecanismele/structurile cenzoriale utilizate de aparatul de stat înainte, dar mai ales după 23 august 1944, în contextul ocupației sovietice. Așa cum remarcă în mod pertinent editoarea, „imediat după 23 august 1944, societatea românească a făcut cunoștință cu cenzura de tip sovietic, însă nu este mai puțin adevărat că instrumentele instituționale la care s-a făcut apel pentru exercitarea acestuia fuseseră îndelung rodate în trecut“ (p. 72). Afirmația este validată și de Liliana Corobca, o autoritate în materie în ceea ce privește studiile de istorie a cenzurii, în textul de susținere a cărții de pe coperta a IV-a.
Într-adevăr, începând cu anii Primului Război Mondial au existat decrete regale succesive prin care s-a instituit starea de asediu, iar aplicarea lor a determinat în mai multe cazuri exercitarea controlului arbitrar asupra cuvântului scris, fie el imprimat în presă, fie în publicații neperiodice, inclusiv în literatură, de către autoritățile militare și politice. Raluca Spiridon își întemeiază afirmațiile pe studierea legislației interbelice, dar și memorialistica scriitoricească stă mărturie în legătură cu intervențiile cenzoriale ale organelor de stat. Dacă acest gen de interferențe politice, amplificat de campaniile pudibonde contra așa-zisei „pornografii“ (între victime: Geo Bogza, Mircea Eliade, Tudor Arghezi ș.a.), nu a putut suprima de fapt pluralismul politic și literar, situația a cunoscut o escaladare extrem de periculoasă pentru libertatea de creație începând din decembrie 1937 și mai ales din februarie 1938.
Guvernul antisemit al lui Goga-Cuza a suprimat gazete pe criterii etnice și a luat măsuri punitive contra gazetarilor de origine evreiască, iar sub dictatura regală carlistă, la 11 aprilie 1938, starea de asediu a fost introdusă pe întreg teritoriul României. În mod concret, Serviciul de Cenzură a Presei a căpătat puteri sporite, iar statul a preluat controlul asupra mijloacelor de existență ale publicațiilor periodice. În plus, a fost creat chiar un Minister al Propagandei (la 3 octombrie 1939), în fruntea căruia a fost instalat pentru un timp chiar reputatul istoric Constantin C. Giurescu, fruntaș al regimului carlist. Prin apelul repetat inclusiv la Monitorul Oficial, Raluca Spiridon a trecut în revistă cu rigoare toate aceste organisme care au premers cenzura comunistă, fie că a fost vorba de Serviciul de Cenzură a Presei, Serviciul Central al Cenzurii, Cenzura militară exercitată de organele Marelui Stat Major etc.
este important de reținut că sub guvernarea antonesciano-legionară apare un element nou – cenzura retroactivă – care va caracteriza și regimul comunist, iar exem plificarea cea mai semnificativă o regăsim în partea a doua a lucrării. Raluca Spiridon insistă însă pe bună dreptate – iar acesta este marele merit al volumului său – asupra delimitării între lucrările cu adevărat fasciste, pronaziste, antisemite, xenofobe etc., care ar fi fost prohibite sau supuse restricțiilor sub orice regim postbelic democrat-liberal, și cărțile/studiile indezirabile din punct de vedere politico-ideologic pentru noul regim de tip sovietic (fie pentru că evocau monarhia, partidele istorice, personalități burgheze etc., fie din cauza faptului că editorii lor deveniseră personae non gratae pentru autoritățile comuniste).