Continuă să mă uimească naturalețea cu care, după un eminent parcurs de critic și istoric literar, Ioana Pârvulescu s-a instalat cu arme și bagaje în paradigma prozei. Aurul pisicii este, dacă nu mă înșel, cel de-al șaptelea ei roman în numai 15 ani, câți numărăm de la apariția celui dintâi, Viața începe vineri (2009). Ceea ce părea o surpriză sau un divertisment de critic s-a dovedit, iată, un edificiu solid și original în peisajul genului, înregistrând deopotrivă un succes de critică și de public cu care nu mulți prozatori contemporani se pot lăuda. Totuși, n-am fi critici și istorici literari dacă am trata această „mutare“ pe palierul prozei ca pe ceva neașteptat. Nu numai că orice critic de nivelul Ioanei Pârvulescu știe, cum se spune, să scrie, adică să-și așeze gândurile în pagină asemenea unei bune proze de idei. Dar autoarea a participat timp de șapte ani la reuniunile Cenaclului „Junimea“ condus de Ov. S. Crohmălniceanu: cu alte cuvinte, athanor-ul în care, departe de mâna cenzurii (nu și de ochii Securității, dar asta e altă istorie), s-a produs ecloziunea prozei postmoderne ro mânești. E limpede că, și dacă prima formă de manifestare a creativității Ioanei Pârvulescu a fost critica și istoria literară – în paginile „Româ niei literare“ și în amfiteatrele Fa cultății de Litere a Universității din București –, proza nu a fost niciodată absentă din preocupările ei. Chiar și studiile ei critice au fost consa crate, în covârșitoare proporție, prozatorilor și prozatoarelor. Aurul pisicii, recentul ei roman, aduce o confirmare în plus. După cum precizează chiar Ioana Pârvu lescu, într-un soi de insolit epilog, scrisese un roman cu acest titlu înainte de prăbușirea comunis mu lui, în pe rioada în care mergea frecvent la Cenaclul „Junimea“. N-a putut fi publicat atunci, din cauza dificul tății cu care tinerii scriitori puteau debuta în ultimii ani ai defunctului regim. Recitit la începutul secolului nostru, romanul nu i-a mai plăcut autoarei, dar a găsit energia necesară rescrierii lui de la cap la coadă abia în 2022. Probabil că – anticipez un pic comentariul – pandemia din care am ieșit a jucat și ea un rol, atât în decizia de a începe lucrul, cât și în arhitectura scrierii. Rescrierea nu a vizat numai stilul, ci însăși viziunea și structura romanului, din textul opt zecist rămânând, probabil, numai imboldul inițial. Aurul pisicii este un roman de dragoste și, ca atare, a fost o încercare la care Ioana Pârvulescu și-a dorit să se supună. Fără să fie o autoare livrescă, este un cărturar care cunoaște literatura și din ipostaza de critic și profesor: prin urmare, știe bine că romanul erotic reprezintă o piatră de temelie a speciei și, ca atare, este o provocare pentru orice prozator. Mai ales pentru unul postmodern, pentru care jocul intelectual este, de regulă, mai la îndemână decât cel sentimental.
Se cuvine făcută și o precizare. Dragostea nu lipsește deloc nici din romanele celelalte ale Ioanei Pârvulescu, pornind chiar de la primul, Viața începe vineri. Însă nu orice roman în care apare erosul este un roman de dragoste: în Aurul pisicii avem de-a face cu un adevărat roman de dragoste, în care sentimentul nu este un mijloc de a defini personajele sau de a dezvolta narațiunea, ci chiar scopul romanului. Autoarea a scris, mai simplu spus, un roman în care legătura de dragoste dintre Sebastian Severin și Monica este urmărită în lunga și surprinzătoarea ei devenire. Iar dacă devenirea iubirii este lungă, e clar și că avem de-a face, pe lângă eros, cu un al doilea pilon, care este timpul. Ioana Pârvulescu proiectează o relație de iubire în oglinda timpului: o rețetă clasică, pe care o rezolvă absolut surprinzător, în pofida faptului că face apel la un procedeu, și el, demult consacrat, și anume, la metamorfoze. La fel ca iubirea, timpul marchează și el cel puțin unele dintre romanele ei anterioare, cum ar fi deja-citatul Viața începe vineri și Viitorul începe luni (2012). În Aurul pisicii dragostea și timpul se îngemănează, întrebarea la care autoarea își supune personajele fiind cum supraviețuiește sentimentul la acțiunea erozivă a timpului? Romanul este construit asemenea unui munte cu doi versanți, ambii fiind cuprinși într-o confesiune, cea a Monicăi. Traseul este „jalonat“ de fraze-cheie din muzica pop (căci, între altele, muzica îi unește, dar îi și desparte pe cei doi protagoniști, Sebastian fiind un meloman clasic, amator de operă, iar Monica, o ascultătoare rebelă de muzică pop). Fundalul critic al romanului devine, încetul cu încetul, transparent, întrucât Ioana Pârvulescu strecoară cu abilitate în discursul confesiv al personajului aluzii la diverși referenți livrești: oglinda, metamorfoza, Werther și Lotte etc. Prima parte a romanului, de altfel, este excepțională atât prin acuitatea cu care autoarea urmărește nașterea și dezvoltarea sentimentului, cât și prin claritatea frazei, care are o curgere directă și cristalină. Mi-a plăcut în special curajul estetic de a construi acolo unde există deja o veche edilitate consacrată, începând cu uitatul, azi (de ce să n-o recunoaștem?), roman goethean. Metamorfozele în romanul Ioanei Pârvulescu se produc natural, întrucât naratoarea, ca și alte protagoniste, este mai întâi asistent, apoi medic veterinar la o clinică de animale, iar iubitul ei este universitar la Facultatea de Biologie. Fauna nu le este, cu alte cuvinte, niciodată departe și, odată cu ea, o altă dimensiune a existenței: cea necuvântătoare (prozatoarea postmodernă, spre a lua în posesie mediul pe care îl construiește ficțional, a luat lecții de medicină veterinară și de funcționare a unui cabinet de specialitate). Oamenii se oglindesc în animale și invers. Sentimentele personajelor sunt determinate nu numai instinctual, ci și psihologic și cultural, în timp ce ale animalelor sunt directe. Aurul pisicii nu investighează, așadar, numai oglindirea iubirii în timp, ci și în raport cu biologia, căutând să surprindă ce este autentic și ce este „aurul pisicii“, adică un produs – vorba lui Camil Petrescu – al autosugestiei, delimitând iubirea propriu-zisă de elementul cultural și psihologic specific omului.
Confesiunea Monicăi este adresată fiicei celor doi, Sonia. Destul de târziu aflăm că aceasta murise la numai trei zile de la naștere, ceea ce a reprezentat deopotrivă o traumă și o piatră de hotar în viața cuplului. Mai pe șleau spus: orice iubire, oricât de împlinită, ascunde traume și suferințe reprimate. Nu doar muzica influențează viața sufletească a celor doi, ci și anumite „trepte“ sufletești, de la mutarea împreună (în apartamentul lui Sebastian) la moartea unor animale și îmbolnăvirea unei prietene apropiate. După două decenii și jumătate de iubire trăită plenar, cu neînsemnate sincope, se produce însă o ruptură majoră. Istoria de iubire ajunge în era pandemică și totul se dă, parcă, peste cap. Traseul ascendent al iubirii începe să regreseze, mecanismul cuplului se dereglează – nu neapărat sub impactul covid: pandemia e doar prilejul, nu cauza – și în cele din urmă se rupe. Ioana Pârvulescu schimbă convenția și introduce în schemă fantasticul: în timp ce toate personajele continuă să evolueze într-un roman de tip realist (îmbătrânind, cu alte cuvinte, vizibil), Monica începe un proces invers. Întinerește până când redevine fetiță și, spre a se apăra de această împrejurare ieșită din comun, fuge de acasă. Se produce o subtilă suprapunere: dacă iubirea începe să moară din clipa în care se naște – iar Monica a fost conștientă tot timpul de asta –, în sens invers, ea începe să renască din clipa în care a murit. Monica se întoarce, cu un pretext, la Sebastian, pretinzând că este o nepoată din partea fratelui plecat în Spania, și continuă să-l iubească, transferându-și o parte din afecțiunea pe care nu i-o mai poate dărui adultului asupra unui pisic salvat și adoptat. Este partea cea mai complexă, dar și mai puțin reușită a romanului. Îmi place intruziunea fantasticului, regresiunea către copilărie fiind o formă unică și paradoxală de figurare a morții și renașterii/ metamorfozei sentimentului. Problema este însă că un singur personaj este introdus în această convenție fantastică: toate celelalte continuă să evolueze, previzibil, în aceeași convenție realistă și în același discurs romanesc de dinainte. Sebastian revine la fosta iubită (alimentând astfel suspiciunile mai vechi ale Monicăi și devoalând și secretul că bărbatul fusese și rămăsese căsătorit cu Cecilia, un timp, și după ce noua relație începuse). Nici întinerirea bruscă a naratoarei nu este, în opinia mea, suficient analizată, părând expediată într-o explicație superficială și, în consecință, neverosimilă. În fine, ici-colo apare și impresia că pandemia putea fi mai consistent introdusă în fabulă, tocmai ca „perioadă de anomie generalizată“, care a răsturnat multe dintre convingerile și habitudinile noastre. Ceea ce salvează romanul este însă „viziunea sentimentelor“. Într-un gen – romanul de dragoste – destul de uzat prin intensa frecventare în decursul secolelor al XIX-lea și al XX-lea, Ioana Pârvulescu a alcătuit o construcție originală, utilizând poetica postmodernă într-un mod complet diferit de textualismul de la Cenaclul „Junimea“. Aurul pisicii este un roman al complexității devenirii iubirii, al suferințelor infinitezimale ce alimentează bucuria aparte a sentimentului, ca și al fisurilor prin care dragostea se metamorfozează la nesfârșit. Erosul este o marcă definitorie a umanului și, ca atare, trebuie asumat până la capăt, iar și iar, cu toate că oglinda care pare a fi este, în realitate, alcătuită dintr-o infinitate de cioburi.