O poezie meditativă

Situată sub declarate auspicii heideggeriene și kierkegaardiene, poezia lui Emil Dinga pornește în chip mai puțin obișnuit nu de la real, ci de la ireal. Fiecare poem începe cu provocatorul vers devenit emblematic: „Dacă te-ai fi născut“. Adresate, așadar, unei ființe ipotetice, textele oferă o complicată textură de posibilități ale dificultății, blocării, absenței, pe de o parte ca o perspectivă a ființei-neființă, pe de alta a lumii care o cuprinde. Totul reprezentând o copioasă speculație asupra spectrului existențial pe care aceasta îl introduce. Un gen de Dasein într-un număr impresionant de variante: „Dacă te-ai fi născut,/ faptele lumii (chiar și/ în-ființarea ta) n-ar fi avut/ înțeles sau, mai bine/ zis, n-ar fi avut înțeles pentru/ tine. Ai fi văzut că/ oamenii se străduiseră/ de multă vreme să/ dea un înțeles faptelor/ (pentru că găsirea/ înțelesului era un fel de/ justificare a lumii), dar/ nu reușiseră și atunci, au/ decretat că ele (faptele)/ se petrec după voința (lor)“ (Despre aleatoriu). Prin urmare o recunoaștere a unui arbitrar universal care însă e reversibil pe latura sa pozitivă: „Acest înțeles al/ neînțelesului le-a/ plăcut oamenilor“ (Ibidem). Concluzia ipotetică este a unei stări stagnante: „lucrurile se petrec așa/ încât armonia lumii/ să nu scadă“ (Ibidem). Dar poate fi de fapt verosimilă o concluzie? Speculația continuă insațiabilă de sine, prefirând accepții relative și rezerve preponderente, speranțe și dispoziții saturniene ce le depășesc. N-ar putea fi adevărul însuși decât o imagine fantomatică? Căutarea sa înfrigurată n-ar echivala cu o reducție vitală? „Adevărul – nimeni nu știe ce e, nimeni/ nu are nevoie de el,/ și totuși, fiecare/ îl definește (adică/ găsește, apoi, ceea ce a/ definit înainte)“ (Despre adevăr). Dar poezia-cântec? O gratuitate tandru infantilă, egală cu propria-i aeriană mișcare: „Cântecul e, cum/ să-ți spun, o alergare a/ aerului în jurul lui/ însuși, da, e o/ joacă a aerului care/ încearcă să se/ prindă pe sine însuși“ (Despre cântec). Cât privește credința, avem a face cu o aproximație de joasă putere calorică, o obstinație a unei flăcărui reci capabilă a se menține și sub veșminte: „nu se hrănește cu/ ceva, hainele/ îmbrăcate peste/ ea nu o sting, și nici/ nu se aprind de la ea/ e o flacără care/ arde fără foc,/ neîncetat“ (Despre credință). O piruetă a sensului o echivalează în final cu particularitatea ființei ce și-o asumă. Iubirea are parte de o accepție mai generoasă. Prima sa secvență e cea a suspendării timpului, aspirație euforică: „pentru câteva clipe, măcar,/ aceeași răsuflare,/ aceeași bătaie a inimii, sau/ aceeași dorință de a/ opri timpul“ (Despre îmbrățișare). Situația se complică printr-un narativ la care participă și conceptul neantului pentru a ajunge la un eternel retour: „ca/ și cum te-ar purifica/ pentru o nouă naștere, și/ apoi, când îmbrățișarea/ încetează, fiindcă/ ești născut din/ nou, și din nou…“ (Ibidem). Fatalitatea apare întâm ­pinată cu stima unei recunoașteri fără echivoc în acest cadru al tensiunii pluralităților, chiar cu benevolența admiterii unor avantaje: „Pentru ceea ce ai fi făcut,/ uneori, nu ai fi purtat/ nicio responsabilitate, căci/ nu tu ai fi hotărât ce/ să faci (sau să nu faci), ci ceva mai înalt/ și mai vechi decât/ tine,/ n-ai fi întâlnit piedici/ în a alege, ci, pur/ și simplu, n-ai fi putut/ alege decât ceea/ ce ai ales. N-ar/ fi existat îngrădire, ci/ inevitabilitate, iar/ această inevitabilitate/ ți s-ar fi părut cel/ mai natural/ lucru din lume“ (Despre fata ­lism). Un scurt popas teoretic asupra neantului introduce în joc „o mică încrețitură/ între două netezimi – o/ netezime din care ai venit/ și o netezime în care te/ vei disipa“ (Despre neant). „Încrețitura“ egală cu prezentul ființării ar fi fost „iscată de respirația zeului“, având o durată echivalentă cu aceasta. Spectacolul vieții producător de „noi încrețituri“ sfârșește prin asumarea netezimii finale, nu fără ipoteza fin mustrătoare a unei ignoranțe moderne: „Vei ști că/ alergi de la o netezime la/ alta (desigur) – în jurul/ tău, mereu vor apărea noi/ încrețituri, iar cele care/ erau deja vor dispărea. Ai/ fi învățat că oamenii/ știau (de la cei/ vechi) că netezimii lor despre/ care îți vorbesc li/ se spune neant“ (Ibidem). Conformația biografică a făpturii dăscălite cu paciență ar fi trebuit să aibă o sumă de grupuri gemelare ale mobilității: „De fapt, dacă ființa ta ar/ fi emers, mereu, de la aici/ la acolo – acolo ar fi/ devenit aici, iar aici ar fi/ devenit acolo – , iar viața ta/ ar fi fost formată din/ perechi de aici-acolo./ Așadar, proba că exiști ar/ fi fost tocmai locul în/ care ești, iar un loc în care,/ ai fi fost ar fi fost un loc/ al ființei tale“ (Despre loc). În privința destinului hărăzit genericei ființe-neființe, avem a face cu trei ipostaze. Una este cea a coincidenței pacifice cu mediul, condiție idilică în simplitatea sa: „Ea, ființa ta, ar fi trebuit/ să-și găsească locul potrivit,/ în armonie cu lu mea în/ care s-a găsit, brusc, aruncată./ Aceasta ar fi fost grija ta/ neîncetată, iar viața/ ar fi fost meritată doar/ pentru ca grija să nu se/ ostoiască“ (Despre iluminare). A doua e a unei cinetici morale declinante, a unei decepții care nu ezită a preface satisfacțiile în contrariul lor: „Ai fi văzut cum lucrurile/ trec, pe nesimțite,/ unele în altele – râsul/ devine, în cele din urmă,/ plâns; fericirea se vădește a/ fi doar o deghizare ingenioasă/ a nefericirii; ale gerea este,/ în fond, o credință nealeasă;/ iar iubirea poate fi, de/ fapt, o disperare“ (Despre tânguire). Iar a treia ilustrează o prostrație incapabilă a mai privi în jur, a urma o direcție, atingând orbirea: „Dar, uneori,/ privirea ta n-ar mai fi fost/ oprită de nimic, s-ar/ fi strecurat printre/ lucruri, fără să le mai/ vadă, și ar fi mers/ așa, spre nicăieri, fără/ să vadă (și fără să vrea/ să vadă)“ (Despre genune). Intelectualul de clasă care este Emil Dinga e, așadar, și un întru totul remarcabil poet meditativ, reamintind o observație a lui Heidegger con form căreia gândirea ca atare poate avea, de la o treaptă în sus, „germeni vizionari“.