Șirul volumelor pe care Gabriel Cheroiu le-a dedicat vînătorii este foarte lung și acoperă vreo 35 de ani de carieră în care autorul a acoperit cu consecvență, dar și cu indiscutabil talent, diferite aspecte pe care vînătoarea și vînatul le propun lumii contemporane în care acestea și-au modificat mobilurile și înțelesurile. Deși în volumul precedent, Vînatul în cuhnie (2023), Gabriel Cheroiu s-a ocupat de savorile pe care le ia vînatul după ce a fost capturat și trece pe tărîmul artei culinare, este limpede că scopul primordial al vînătorii – dobîndirea hranei zilnice – a trecut în plan secund sau terț. Nu de foame vînăm în secolul XXI, după cum nu de foame mîncăm. Ci pentru a ne apropia de delicii care frizează mai degrabă satisfacerea unor nevoi spirituale, de îmbogățire a gustului și minții. Autorul se pricepe mai ales să trezească și să întrețină cititorului, prin frazele sale, tocmai delectarea. Așa se petrece cu capitolele din prezenta carte: Ținte în mișcare.
Cei mai mulți dintre noi trebuie să recunoaștem că am trecut prea rar „prin păduri și prin poiene“, cum scrie Gabriel Cheroiu, cu arma în mînă și cîinele la picior, ba chiar ca simpli drumeți, iubitori ai naturii. Dacă am zărit fazani sau măcar le-am auzit glasul, aceasta s-a petrecut rar, ba aș pune prinsoare că puțini aud, măcar o dată pe an, cîntecul cucului și toaca unei ciocănitori. De boncăluitul cerbilor sau urletul lupilor în nopți cu lună aș zice că 99 dintr-o sută de contemporani le cunosc doar din filme sau, iată, din cărți precum ale lui Gabriel Cheroiu.
Ținte în mișcare nu sînt, de data asta prepelițele sau sitarii, nici măcar iepurii sau mistreții, ci vînătorii înșiși pe care scriitorul îi surprinde în modul lor caracteristic de a exista și a exercita o profesiune care poate da multe satisfacții, dar și numeroase dezamăgiri. Printre gusturile despre care autorul vorbește cu har, și care cititorilor de rînd le sînt rar prilejuite pe viu, se numără și amărăciunea eșecului. Vînătoarea, o spune explicit Gabriel Cheroiu, e și un joc al hazardului în care intră și tolba goală și alicele risipite. Pînă să deprindem, dacă vom deprinde vreodată, imitarea sunetelor care pot atrage, de pildă, o vulpe în bătaia puștii, ne putem imagina cum ar fi s-o facem din frazele din carte.
Volumul e unul compozit. Piesele din care este alcătuit se referă la metode de a vîna (la goană, la dibuit, la pîndă etc.), la arme și muniție de vînătoare, aparate de observare și chemători, pînă la trofee și expoziții. Un farmec special au desigur descrierile de natură de la păduri și miriști la bălți, dar mai ales cele ale obiceiurilor sălbăticiunilor: Nazuri de bursuci și Dragobetele vulpilor, sînt titluri care atrag și sub ele se află povestiri scrise cu meșteșug.
Nu știu cîți cititori s-au apucat de vînătoare citind poveștile lui Gabriel Cheroiu, probabil unii au fost tentați, măcar ca ipoteză. E sigur însă că multe dificultăți, inclusiv obstacole ale unei legislații stufoase, de care și scriitorul amintește cu năduf, stau în calea exercitării acestei pasiuni, care poate fi și o meserie utilă societății, cum destule fragmente ale cărții o demonstrează.
Gabriel Cheroiu nu uită nici faptele pe care practicarea vînătorii și dorința de performanță le stimulează. Să nu uităm că una dintre cele mai cunoscute balade culte este relatarea unui act de braconaj „la ceas oprit de lege și de datini“. Autorul nu e tolerant cu braconajul și nici cu un tip de revers: protejarea în exces a prădătorilor, despre care știm cu toți la ce duce. De asemenea, ca vînător încercat, se miră de înscrierea pe listele de vînat a unor viețuitoare antropofile, cum ar fi nevinovatele stăncuțe. Ce-i drept, pînă să citesc cartea lui Gabriel Cheroiu, nici nu știam că, la o adică, legea permite, începînd cu 10 iulie, tirul la stăncuțe („cine o fi fost istețul?“, se întreabă el pe bună dreptate). La fel, nu bănuiam că 1 august e data de cînd se deschide sezonul la bursuc, lucru de care se miră și autorul.
Ținte în mișcare oferă o lectură plăcută și folositoare, este o carte dintre cele care nu-ți ajung toată ziua sub ochi și e foarte bine că arta cinegetică și-a găsit un scriitor talentat s-o descrie. El se înscrie într-o serie ilustră din care au făcut parte Odobescu și Sadoveanu, dar și alții, precum Topîrceanu. Față de acești artiști ai cuvântului, Gabriel Cheroiu are un plus de competență tehnică. Nu pot decît să sper că viitorul ne va mai oferi mostre ale îmbinării acestor cunoștințe tehnice cu darul descriptiv și epic al unui prozator adevărat.