Personalitate literară polivalentă, poet, exeget, traducător, Ion Pop întrunește, de fapt, complementarități ale unui model artistic propriu, unitar și consecvent: culturalitate, rafinament, eleganță, profunzime, sensibilitate. Între laturile creației sale literare cu un parcurs alternant, nu sunt diferențe categorice, decât cele care privesc organizarea și atribuția fiecărui domeniu, menținându-se însă aceeași amprentă stilistică.
Cariera sa poetică este îndelungată, începând în anul 1966, când a debutat cu Propunere pentru o fântână. Volumul Viața a doua conține o selecție de poeme din cărți apărute după anul 2003 (care marchează un prag), reprezentând, după cum indică și titlul, o etapă distinctă a existenței autorului, care ar fi, în mod firesc, a meditației existențiale și a căutării unui sprijin metafizic. Este etapa în care, în așteptarea unei limpeziri, devine tot mai conștientă lupta cu destinul. Textele, elegiace, sunt notații care se vor detașate de starea afectivă, dar care concentrează (ascund) tensiuni de gândire. De aceea, ele apar ca monologuri, cu un aspect personalizat, iar alteori sunt viziuni, vise, meditații.
Tulburat de trecerea deluzorie a timpului, poetul își recunoaște identitatea în vechi imagini: „Oglinda ta-i, de-acum/ un palimpsest de morți/ frumoase, duioase toate,/ aproape/ un așternut confortabil.“ (Oră), sau caută esențe (geometrice), în oglinzi mai noi, în care află reflectat propriul ecorșeu (ființa spirituală): „Mă doare grozav contemplația/ și n-am dat încă/ de nici o linie pură./ […]/ Mă gândesc, totuși, la urma urmei,/ că poate că nu tocmai zadarnic/ m-am dezbrăcat de piele.“ (Influențe livrești). Simboluri ale metamorfozelor și ale perenității vieții sunt iarba și nisipul, vânturate în ciclicități nesfârșite: „Atenție, deci, la iarbă, la pământul/ de sub picior, fremătând/ de murmure și de voci. Atenție/ la corurile solemne/ ale nisipului polifonic:/ mulți, și foarte de mult,/ nu mai cântă sub numele lor.“ (Profesorul îmi mai spune).
Poetul este convins de starea iluzorie a realității naturale și, totodată, de realitatea ficțiunii artistice, reprezentată uneori în reguli suprarealiste: „Am avut astă-noapte un vis cu Profesorul, –/ intrasem în sala de lectură-a Bibliotecii/ unde – foarte ciudat –/ era întuneric beznă. Se auzea/ doar foșnetul uscat de pagini – de ce/ citiți așa pe-ntuneric, gândeam,/ apoi s-a ivit, printre rafturi negre,/ un copac cu ramuri de sânge toate/ și câțiva prieteni nemișcați și muți/ sub ele, la lumina globulelor.“ (Vis cu Profesorul)
Ion Pop scrie, cum s-ar spune, poezia poetului, vrăjind și dezvrăjind, apărând din spatele metaforelor, ieșind din spatele cuvintelor, pentru a dovedi regula autenticității, a sincerității: „Dar, Doamne, eu nu sunt sfânt/ și cele scrise până aici sunt doar un fel/ mai catifelat și mai la adăpost/ de a vorbi despre moarte.“ (Oră). Lirica sa este lucidă, chiar dacă amăgitor evazivă, urmărind ideile cu siguranța unei săgeți, urmând scenarii aparent soluționate, îmbinând dialectic materia vremelnică („cel din cimitirul săracilor“, aflat „între oase și flaute“) cu perpetuitatea spiritului („stăpânul vitraliilor, geometru fără de milă“ (Am aflat astăzi).
Sunt aduse în zona lirică evenimente obișnuite, cotidiene, poemele sunt stăpânite de o anumită frenezie, exprimă stări, idei, asocieri insolite, funcționează simfonic, sunt adesea atrase în soluții ludice, inventivitatea imagistică nu are limite. O lume agitată, în continuă mișcare, zgomotoasă, plină de întâmplări (semnificative și nesemnificative), lacomă, primitivă, diversă, dănțuitoare, poetică. În contrast cu alta încremenită în marmoră, în fresce, în tablouri, martoră a Antichității romane sau a Evului Mediu, păstrată în forumuri, în muzee, în catedrale. Autorul este prezent în textele sale, fie numindu-se, pur și simplu, fie prin autoreferențialitate și prin simboluri: „E Aprilie, au înflorit/ piersicii, prunii, caișii,/ mâine și merii vor înflori.// Și, iată, sunt plin de polenuri/ ca un poet tradiționalist/ de la 1900./ Și parcă simt și eu deschizându-mi-se/ două-trei corole.// […]// Albinele încă nu m-au găsit,/ dar, sunt sigur, mă vor afla./ Neștiutoare cum sunt,/ vor ajunge unde trebuie/ cu polenul meu roșu, purtat cu grijă,/ încet-încet,/ către fragedul viitor.“ (Oră)
Numeroase poeme sunt inițiatice, premonitorii, cu inserții sacre sau livrești, cu incursiuni vizionare, căutând răspunsuri la probleme insolubile, sugerând roluri de expiație, de mântuire, făcând confesiuni: „Așa ne e dat să trăim. Printre/ sânge și glod și vitralii.“ (Reflux) Dar există și texte narative, precum Casa scărilor sau Cravata lui Gellu Naum, ori ciclul despre Bach, conținând alegorii, degajând înțelepciune, dar și accente sarcastice, povestind despre viața morală, despre sursele artei, despre suferințele bătrâneții, despre viața și moartea de zi cu zi.
După căi întortocheate, după căutări și căutări, poetul ajunge să gândească lumina, în poeme de inspirație religioasă, unele fiind tablouri biblice într-o viziune personală, cu implicații biografice.
Pentru Ion Pop scrisul este condiție existențială sine qua non, o problemă de conștiință, o citire zilnică a lumii, deslușindu-i esențele, magia, poezia.