Ritualuri de îmbătrînire a sufletului, a zecea carte din bibliografia lirică a lui Radu Florescu, reconfirmă tema-pivot a tuturor volumelor sale de poezie, casa și/sau acasa, aceea din munte, de lângă Aurel Dumitrașcu, din lemn de cireș amar și, acum, locul de casă, căutat, într-un timp dincolo de istorie, de cei care au trecut pe aici, pe când doar „cerul și pământul“ se strecurau printre tăcerile prelungi: „nu contează că ți-au uitat numele./ nu contează cum te-ai pierdut/ prin livezile fără fructe ani în șir./atîta știi. / că au trecut și alții pe aici / au trecut cu mult înaintea ta / cu mult înaintea lor/ când locul de casă era gol / când locul tău în lume era un vis/ sau o tăcere prelungă./ la fel ca atunci când doar cerul și pământul/ se strecurau în amiezile tale târzii/ și erai atât de singur/ că nimeni altcineva/ din lumea asta/ nu voia să-ți ia locul“ (nu contează că ți-au uitat numele). Atent la clipa care nu trebuie pierdută, când „a sosit timpul“ pentru a începe călătoria prin lume, cu trăirile, visurile, iubirile și cântecele vieții, cum scrie Radu Florescu în poemul ți-ai apăsat cu degetele, sfârșind într-o casă căreia îi răzuiește pereții „de boli și de uitare“, de moarte, de camerele goale, pustii, de unde lipsesc „vocile din camera cealaltă“, ființa trebuie să respecte întocmai regulile casei, adică, tăcerea, năruirea punților de comunicare și frica de oameni. Evocată în aproape fiecare poem din Ritualuri de îmbătrînire a sufletului, casa cu ușile închise, păzită de șarpele și de îngerul ei care „și-a uitat zborul“, are ferestrele bătute în cuie, imaginând un spațiu concentraționar de unde ființa iese pe o altă scară a lui Iacob. Aceasta caută refugiul dintr-o realitate „ca o cămașă de forță“, departe, altundeva, de unde se poate privi „facerea lumii“. Din casa poetului, părăsită, vine noaptea, iar în pereții ei se ascund „boala, spaima, adevărul tăios“, chiar dacă pe acolo va fi coborât „în rapel“ îngerul însuși; pereții casei desenați de singurătate, cu varul lor stins din care ființa se hrănește cu lăcomie este locul ales al unui ritual de îmbătrânire a sufletului, mereu repetat, identificat, altădată, în casele femeilor din munți, într-o metaforă de ținut minte: „în munți femeile singure poartă în batiste/ câte un petec de cer./ noaptea desfac nodurile/ să vadă îndeaproape cum răsar stelele./ privite de sus casele lor/ par adâncite-n lumină./ tu privești de pe margini și știi/ că într-o secundă totul se poate schimba./ în jurul tău raiul dă în floare/ îți arată drumul cel bun. dar totul are un preț./ în munți femeile singure cântă un psalm/ și toate au vocea ta./ când moartea e prin preajmă/ dumnezeul tău cade pe gânduri“ (în munți femeile singure poartă batistă).
Cealaltă temă structurală a poeziei lui Radu Florescu din Ritualuri de îmbătrînire a sufletului este aceea a alterității. Celălalt, dușmanul sau semenul și, într-o altă ordine, cititorul, „mon semblable, mon frère“, ascuns „într-un pumn de celule stem“ e cineva, salvatorul și călăul, șansa și „exemplul perfect de ratare“, cum scrie poetul: „încet încet cineva te șterge din lume./ azi în timp ce traversai strada/ urma pașilor/ trecerea de pietoni/ trotuarul de vizavi/ ceasul din turla primăriei s-au șters./ ajuns acasă cineva ți-a șters / ușa de la intrare/ ferestrele/ peretele dinspre nord/ lumina zilei./ e noapte./ îți e frică să adormi. cineva ar putea/ să-ți șteargă somnul/ prima ta zi de școală/ ar putea să-ți șteargă/ chiar moartea“ (încet încet cineva te șterge din lume). Celălalt e căutat, adesea, într-un decor stare de suflet, état d’âme, ca la romantici, într-o cromatică vie, într-o diversitate și o ofensivă imagistică în stare să umple golul singurătății dintre pereții casei: flori roșii ori un câmp alb și pur ce „pare moartea atunci când are grijă de tine“, în sfârșit, un peisaj „cu dealuri și fluturi“ care, iată e capătul călătoriei prin lume, „al nouălea cer“, ultimul. Punctele de reper ale decorului din Ritualuri de îmbătrînire a sufletului sunt cireșul amar, simbolul liricii lui Radu Florescu din toate cărțile sale, cireșii amari care „înfloresc stingheri“ într-un loc secret din munți și cutiile pline sau goale de analgezice care împrejmuiesc ființa, încercând xanax-ul „pe termen lung“, cu sângele „îndulcit de diazepam“. În această lume plină de analgezice „cu luminițe multicolore“ din numeroase poeme, se petrece despărțirea tragică a casei „în două“, pe pământ și în cer, a ființei de celălalt – „noi doi“ care simt „moartea cerșind“ –, atârnând undeva „la capătul viului“, fixând ceea ce aș numi poezia ca sentiment al tragicului și acest autoportet liric, imaginea de identificare a ființei din poezia lui Radu Florescu: „privindu-te în oglindă ai toate calitățile / unui om depresiv. acum orice adăpost/ se învecinează cu moartea/ orice zi devine/ copleșitor de tăioasă./ pentru anii care vin/ tu ești ținta perfectă/ ești amestecul fericit/ dintre viața asta/ și lumea cealaltă“ (privindu-te în oglindă ai toate calitățile).
Supra-viețuind în casa de cireș amar din Munții Neamțului, Radu Florescu întâlnește pe vecinul său de pe valea Sabasei, „poetul din Nord“ Aurel Dumitrașcu, în zariștea poeziei adevărate.