Într-un discurs permeat de aderența mărturisită a autorului la analogii interdisciplinare și la conceptul imaginii-metaforă, Aurel Codoban desfășoară, în Sentimentul straniu al vieții, o incitantă demonstrație a unei echivalențe ce a traversat de-a lungul timpului toate domeniile gândirii: „Omul este viață“. Surmontând handicapul retoric al formulării de pornire, filosoful clujean explorează într-un mod nuanțat aforistic raportul dintre cei doi termeni, convertindu-și exercițiul de arheologie spirituală, potrivit avertismentului din preambulul volumului, într-o pledoarie elegantă în favoarea a „două idei radical noi și dificile“. Prima dintre ele susține că viața, în formula îndeobște cunoscută nouă, există numai pe Pământ. Plecând, așadar, de la caracterul ei de unicitate absolută, Aurel Codoban o definește ca singularitate, opțiunea sa restrictivă pentru sensul etimologic, de dicționar, al unui concept plurivoc, ubicuu în dezbaterile teoretice ale ultimilor ani, mai ales în privința Inteligenței Artificiale, dând tonul unei demonstrații de esență antropocentristă, filtrată filologic și configurată sapiențial. La fel de riscantă și de expusă controverselor rămâne și cea de-a doua idee, potrivit căreia „înțelegerea aparține exclusiv vieții“, în demonstrația căreia instanța de raportare încetează să mai fie Divinitatea, locul ei fiind luat de către Inteligența Artificială. Ne aflăm aici în fața unei referințe escamotate prin accentuarea diferenței dintre cunoaștere (apanaj atât al Divinității, cât și al Inteligenței Artificiale) și înțelegere (facultate rezervată strict oamenilor), ea devenind apoi nucleul central al unei pledoarii ce ancorează în suita interogativă a lui Miguel de Unamuno din cartea la care întreg eseul filosofic al lui Codoban trimite ca parafrază, și anume Sentimentul tragic al vieții.
Oscilând între existențialismul creștin al lui Unamuno și absurdul teoretizat de către Albert Camus, capitolul Tragic, eroic, absurd – sentimente ale vieții ce rezultă din raportarea la un sacru exterior ei decopertează valențele gândirii lui D.D. Roșca din Existența tragică (1934), din paginile căreia Aurel Codoban decantează probleme, precum acordul de cunoaștere între lume și mintea umană sau regimul Sacrului și relația lui cu Istoria. În siajul unor asemenea considerații, actul secund al volumului se concentrează pe paradigma sacralizării vieții ca efect al datoriei de a contribui la salvarea ei, atitudinea fiind opusă clamatelor victorii în detrimentul vieții, proprii acelor paradigme în care Sacrul i-a fost cedat integral Istoriei.
Pentru a demonstra disocierea celor două, Aurel Codoban analizează reacțiile și metaforele care au dominat comunicarea globală din timpul recentei pandemii și confruntă critic observațiile pe care le formulează cu teoriile lui Mircea Eliade (ducând cu un pas mai departe ideea căderii Sacrului în Istorie prin cea a căderii Sacrului în Viață), cu bioputerea analizată de către Michel Foucault sau cu viața nudă din gândirea lui Giorgio Agamben. Ajunsă în acest punct, orientarea intelectuală a volumului înregistrează o mutație semnificativă, discursul filosofic și sinteza de istorie a religiilor cedând locul bioștiințelor, într-o tentativă de definire a vieții prin intermediul unui experiment mental intenționat ucronic (Dar dacă viața aparține doar Pământului?), întrebare în substanța căreia se îngemănează propensiunea speculativă a filosofului cu amplitudinea interdisciplinară a intelectualului trans-filosofic, acestora adăugându-li-se fascinația lui Codoban pentru actul ca atare al povestirii, asumată ca transgresie literară recurentă în paginile întregului eseu. Miza o reprezintă propunerea ca singularitatea să devină un concept definitoriu al Vieții printr-o coregrafie argumentativă de tip trans-lingvistic, sensibilă la stil și la metaforă, ele fiind asociate unor decupaje precise din sfera fizicii teoretice și din epistema speculativă a Inteligenței Artificiale.
Dacă problema înțelegerii imaginii ca semn îl trimite pe autor la semiotica lui Peirce, regândită în orizontul actual al domeniului și subordonată unei subtile analize consacrate metaforei, analogiei și, finalmente, narațiunii („Viața e poveste!“, notează asertoric filosoful clujean în capitolul final al eseului său), analiza vieții ca luptă reclamă apropierea ei de mitologie (prin narativa Regelui pădurii, povestită de către Frazer) și de literatură. Aurel Codoban recurge la aceasta din urmă intuind posibile soluții la stresul mediului înconjurător (prin Steinhardt și Alexandru Zinoviev) sau reliefând argumente în favoarea sacralității ca atare a vieții, într-o demonstrație accentuat filologică, în substanța căreia intră deopotrivă scriitori (Dostoievski, Orwell), istorici ai religiilor (Caillois, Eliade) și filosofi (Schopenhauer, D.D. Roșca).
Recursul la metaforizări și metonimii survolează sofisticata tentativă a autorului de a „tatona ceea ce ar putea fi numit sentimentul actual al vieții“, în vreme ce comunicarea, înțeleasă ca proces globalizant și ca formă pură a relaționării interumane, asociată implicit povestirii, adaugă noi dimensiuni unei pledoarii intelectuale infuzate pe alocuri de ludic, în care se întrepătrund ecuații epistemice clasicizate (de tipul microcosmos – macrocosmos), formulări stilistice rafinate, referințe bibliografice avizate și voința de a transfigura literar reflecții filosofice altminteri abstracte, specializate.