Strindberg este un personaj al propriei sale literaturi, un locuitor al cetăţii demonice şi profetice pe care o zideşte. Asemeni lui Swedenborg, el s-a dorit deschizător de drum şi intemeietor de credinţă. Textele sale pătrund acolo unde nimeni altcineva nu a mai pătruns, ele sunt îmbibate de un gust teribil al confruntării, al adversităţii, al urii. Strindberg are efigia postumă a unui nebun sublim, iar rătăcirile sale pe oceanul spiritului sunt încărcate de grandoarea maniacală a artiştilor damnaţi.
Formula sa intelectuală este radicală şi neliniştită. El nu este un reformator, ci un revoluţionar. Idiosincrasiile sale sunt expresia acestei situări particulare în real , expresia acestei îndepărtări de normalitatea apteră şi mediocră pe care o preferă contemporanii săi.
O fotografie din tenebre
Dramaturgia sa este manifestarea acestei indrăzneli profetice, este reflectarea acestei vocaţii de explorator ce nu se sfieşte să înfrunte tenebrele. Teatrul său se eliberează, gradual, de decorul realist, spre a intra în domeniul visului, al fantomelor, al neliniştilor. Verosimilitatea este înlocuită de paroxism, de voyeurism şi de fanteziile răzbunării. Iadul este spaţiul de elecţiune al lui Strindberg. Înainte de lumea de Apoi, Strindberg locuieşte în acest tărâm al vieţii cumplite, cel din care nu poate exista ieşire.
Dansul morţii este apoteoza acestei arte dramatice a încleştării şi cruzimii. Tensionat, aproape insuportabil fizic prin intensitatea inumană a sentimentelor, textul său este o muzică de cameră atonală, una în care materia dialogului este hrănită de furia sufletelor care ard în bolgia dantescă.
Dansul morţii este o sonată a urii şi a cruzimii, un anotimp în infern, dar un anotimp care se confundă cu întregul destin , cu întreaga viaţă a celor care sunt exilaţi aici. Alice şi Edgar, căpitanul, sunt duhurile-vampir ce locuiesc o insulă-fortăreaţă-închisoare. Casa lor este o celulă în acest panopticum insular, o cameră din ale cărei podele respiră miasmele căsătoriei înecate în resentiment, ratare şi mediocritate.
Iadul lui Alice şi Edgar este parte din iadul mai mare al universului provincial de care nu se mai pot separa. Izolarea lor patologică, în acest domeniu de piatră cenuşie, nu face decât să exacerbeze sentimentul de alienare şi de rupere în raport de umanitatea de dincolo, de pe continent. Legăturile cu omenirea înconjurătoare sunt rupte, punţile podului sunt ridicate. Ceea ce le rămâne este voluptatea cu care se dedau acestui sport al torturării reciproce.
Despovărate de elementele realismului clasic, personajele din Dansul morţii câştigă în ferocitate şi în energie. Prezentul lor etern este saturat de fantomele trecutului. După un sfert de veac, Alice visează, încă, la cariera artistică intreruptă prin mariaj, în vreme ce căpitanul are viziunea propriei sale cariere, îngheţate în această poziţie umilitoare. Trecutul este înviat, perpetuu, în acest infern care este luminat de flăcările memoriei şi ale ratării.
Spaţiul dramatic al lui Strindberg este prin excelenţă claustrofobic, îmbâcsit, bătut de vânturile largului şi atins de aripa disperării. Sărăcia cuplului este una aspră, densă, înscrisă în corpul lor ca o eczemă – cumpărăturile pe credit, amânarea avansării la rangul de maior, iluziile nutrite de succesul manualului militar scris, cândva, de căpitan, toate se adună în aceste odăi în care singurul semn al existenţei lumii de dincolo este sunetul telegrafului, ca un ceasornic demonic.
Infernul domestic este un spaţiu al confruntărilor, al schimburilor de replici otrăvite, al presimţirii morţii. Căci moartea, moartea celuilalt, a soţului, este invocată, obsesiv, în iadul insular al lui Strindberg. Fericirea înseamnă ocazia de a imagina agonia soţului, orgasmul inuman pe care i-l procură viziunea extincţiei, grotescul sfârşitului.
Sonata lui Strindberg este animată de un al treilea spectru care ajunge în insula infernală – odată cu sosirea lui Kurt, vărul lui Alice şi administrator al carantinelor, acest joc al cruzimii va creşte în ferocitate şi rafinament. Demersul ibsenian este împins până la marginile firii. Soţii îşi dispută noul- venit şi îl atrag în maelstromul lor.
Privirea lui Kurt se încetoşează, firea sa este pervertită, progresiv, de această vecinătate hipnotică. Expresionismul profetic al lui Strindberg sondează adâncimile, luminează tenebrele. Pasiunile cresc până la incadescenţă, forţa urii devine de nestăpânit.
Dansul morţii este un joc cu sfârşitul şi un teatru al manipulărilor. Crizele căpitamului, ce il reduc la un corp inert, sunt anticamerele morţii, preludii care hrănesc vocaţia sa de vampir. Este ca şi cum trezirea din somnul temporar al bolii ar accentua capacitatea sa infernală de manipulare. Intrigile sale sunt tot mai elaborate, ameninţările şi aluziile sale tot mai înveninate. Iar ţinta lor este Kurt, cel pe care căpitanul, înspăimântat de moarte, îl şantajează şi îl imploră, îl convoacă ca pe un prieten şi îl învăluie cu şiretenia sa infernală.
În fiinţa lui Alice ura creşte, de neoprit, iar trecutul revine la suprafaţă, ca o lavă. Căci Alice este parte a unui neam blestemat, asupra căruia apasă damnarea. Între veri se poate bănui amintirea unei legături interzise. Memoria este reînviată, ca un fier înroşit în foc de care se serveşte spre a precipita aruncarea în abis a soţului ei. Kurt are revelaţia acestui demonism ce izbucneşte în Alice, nedomolit, frenetic, teribil. Spectacolul adulterului se suprapune peste cel al intrigilor menite să aducă ruina căpitanului – resursele de imaginaţie ale lui Alice sunt inepuizabile, ca ale unei Erinii nordice.
Paroxismul lui Strindberg, în această sonată a cruzimii, aruncă măştile umane de pe chipul soţilor. Machiajul crapă, fardul este înlăturat. Se dezvăluie esenţa lor întunecată, nesăţioasa lor poftă de a practica jocul cruzimii. Îmbrăţişarea, lascivă, a lui Alice şi a lui Kurt, în faţa căpitanului, este lovitura finală pe care soţia o administrează soţului decrepit. Delirul este destinat să fie otrava ce grăbeşte moartea. Dar mecanismul demenţei ucigaşe cedează în clipa în care Kurt, înspăimântat, fuge, parcă copleşit de viziunea de meduză a lui Alice.
Căci anotimpul în infern al celor doi soţi nu poate avea sfârşit. El este menit să dureze, în eternitate, ca un chin dantesc. Legătura lor naşte o fiinţă bicefală, un monstru care se hrăneşte din carnea şi din spiritul lor, o creatură hrănită de demonii care îi dau viaţă. Iadul lor este însăşi viaţa, îngheţată în insula bătută de vânt. Dansul morţii este o fotografie din tenebre, una în care feţele soţilor sunt colorate de flăcările veşnice ale damnării.