pădurea de nuferi
să bântui prin pădurea de nuferi când alături
se ofilește floarea soarelui răsare ca și când
ai trece odgoanele picăturii de rouă ce dă
puls inimii plantei pe care tocmai ai așezat-o
în laboratorul de imagini unde nu intră decât
soarele atunci când îi dai voie ce lume atârnă
de sforile luminii unde firele n-ai cum să le
distingi doar dacă în clipa în care pornește blitzul
din ochiul orbului să murmure s-a mai
născut un muritor.
Doamne în lumea Ta viermii viețuiesc atârnă
de consolele metropolei caut să le dau apă la moară
să moară după pohta inimii lor în zare un copac
cât de mult îl doream să rămână manuscrisul
pădurii moare agățat de muzica tehno a drujbei
de ninsoarea urdorilor motorinei n-am cum să mai
inventez alte cuvinte vă invit doar atât la parastasul
copacului ce trebuia să rămână manuscrisul pădurilor.
castani însângerați
Pactul împăcării prieteniei cu moartea e încă
în vigoare zdrențele lui bântuie în dimineața orașului
ce tânăr e mirosul de octombrie când bărbat
treci pe lângă castanii însângerați și semnezi condica
în scoarța lor ca în primăvară să te regăsești
pe aceleași bulevarde ale mugurilor.
Un bărbat singur îmbrăcat în prietenia morții
împarte batistele lui aprilie din care țâșnesc râuri
de detergenți și de lacrimi de la izvoarele Styxului
doar la o intersecție visezi în primăvara orașului
agentul zelos începe deodată să dirijeze zborul batistelor
derutați oamenii staționează într-un miting în care
bărbatul primăverii le vorbește de la tribună ochilor verzi
despre pactul împăcării prieteniei cu moartea
chiar dacă e primăvară și semaforul indică agentului
harnic sensul unic un porumbel împarte la rându-i
batiste din penele lui cu hieroglife vine primăvara
doar un bărbat și-un porumbel sub imensa cenușă-a
orașului jură pe primăvara împăcării prieteniei cu moartea.
realitatea durerii
Sămânța nu-și găsește încă forma arborelui căruia
să-i dea viață…
mă reîntorc în realitatea durerii covorul de frunze
ca un ocean stingher calc pe umbrele toamnei
doar licuricii ploii aruncă smogul lampadarelor
debranșate prematur de la sufletul lor
cât de mult iubesc solzii lui octombrie așezați
pe crengile arborilor îi imploram să surâdă acolo
în pântecul trupurilor neauziți de nici o vietate
doar ei pătimași și blestemați în urbea lor
de vrăjitoarele amurgului deflorau bătrânețea apusului
acolo unde la coadă se vinde pește oceanic adus din
Canare și deodată în zona zero a cerului se aprinde
lumina leneșă dulce ca o privire de ametistă
din care umerii se coboară să sărute sămânța căzută
din licuricii ploilor ce de pământeni se strecoară
nevolnici numai să asiste ca martori la răstignirea
mugurelui până să ajungă cel mai frumos arbore
cel mai nevinovat trup.