Scriam în articolul de luna trecută că numărul elevilor cu CES (Cerințe Educaționale Speciale) integrați în învățământul de masă este foarte mare, din ce în ce mai mare, iar resursele – de toate felurile, mai ales umane – nu cresc direct proporțional. Plecând de la realitatea și de la trista situație că în prezent integrarea elevilor cu CES se reduce, de cele mai multe ori, la completarea unor hârtii, am ajuns la cazul Vasile Adamescu. Scriam data trecută, pe scurt, cum a ajuns acesta să beneficieze de profesori excepționali care s-au ocupat îndeaproape de evoluția lui.
În detaliu, situația a fost următoarea. Vasile Adamescu s-a născut în 5 septembrie 1944, în comuna Borcea (Cocargeaua), din județul Călărași, într-o familie modestă de țărani. Mama acestuia se stinge din viață când el are un an și jumătate. La începutul anului 1946, când tatăl lui Vasile Adamescu se află pe front, mama cade în Dunărea înghețată – unde se dusese după apă – și, nefiind tratată, răcește puternic și moare. De Vasile Adamescu și de fratele acestuia, Ionică, mai mare cu doi ani, se va ocupa bunica Stanca.
De un accident stupid, dar cu urmări grave, are parte și copilul cel mic al familiei. La aproximativ doi ani după moartea mamei, copilul rămâne într-o zi de toamnă în grija unei mătuși, fiindcă toată familia pleacă la muncile câmpului. Copilul fuge din curtea mătușii, se duce acasă și adoarme pe prispa casei, ușile camerelor fiind încuiate. Ploaia rece care îl prinsese îl îmbolnăvește și pe el, dar tatăl și bunica nu dau importanță bolii. Este dus la medic mult prea târziu, iar atunci primește diagnosticul de meningită. Treptat, copilul își pierde auzul și văzul. Este consultat de mai mulți specialiști, dar toți confirmă că pierderile celor două simțuri sunt totale și irevesibile.
Membrii familiei nu știu cum să comunice cu băiatul care uită repede și puținele cuvinte pe care le învățase înainte să se îmbolnăvească. Vasile Adamescu povestește în cartea sa autobiografică Înfruntând viața (2012) că fratele Ionică i-a fost de mare ajutor, fiindcă l-a învățat câteva semne elementare prin care să arate că îi este foame și sete. Tatăl se recăsătorește. Din păcate, se stinge și cea de-a doua soție. În timpul celei de-a doua căsnicii vine pe lume Olga, dată ulterior spre adopție unor învățători. În 1951, tatăl se căsătorește pentru a treia oară. Ioana va fi sora cea mai mare a lui Vasilică, pe care acesta o legăna în albia de spălat rufe. Au urmat alți doi frați și alte două surori.
De Vasile și de Ionică a avut grijă bunica Stanca, însă, din păcate, aceasta nu știa cum să se comporte cu nepotul său suferind. Vasile Adamescu rememorează momentele când mergea desculț prin curte (neavând încălțăminte), mai mult ca animalele, postura sa modificându-se considerabil.
Micul băiat pipăia absolut tot ce îi ieșea în cale și simțea, cel mult, vibrațiile unor activități sau bătăile inimilor unor viețuitoare. Relatările lui Vasile Adamescu din cartea Înfruntând viața sunt o împletitură impresionantă. O împletitură în trei. Din simplitatea relatării, din realismul descrierii și din exprimarea bucuriei pentru orice lucru descoperit – „intuit“ spune Adamescu – se naște arhitectura simplă a unei biografii complexe.
Copilul care nu vedea, care nu auzea, care nu vorbea și pe care nu îl putea învăța nimeni nimic descoperă necontenit ce este în jurul său, la un nivel bazat exclusiv pe instinct, dar în tot ce descoperă găsește bucurie. Curiozitatea și satisfacția descoperirii transpar chiar din descrierea unor acțiuni care ar naște într-un privitor exterior milă. Pentru a înțelege, aleg să transcriu câteva fragmente: „Îmi amintesc de iernile grele care veneau. Ieșeam afară să mă joc și simțeam cum ninge. […] Simțeam sub picioare zăpada sau gheața. […] După ce trecea iarna, ieșind în curte, simțeam mirosul de pământ reavăn, după topirea zăpezii. Îmi plăcea să simt razele soarelui care mă mângâiau pe față. Ai mei se ocupau de grădină: săpau, sădeau legumele, florile sau plantau puieți de măr, de păr, de nuc. Făceau straturile. Eu mă plimbam pipăind și sesizând fiecare nou amănunt. […] La început, mă tot înțepam în ghimpii trandafirilor, dar, mai apoi, m-am învățat cu ei și păipăiam doar părțile fără țepi. Îi exploram mereu […] Le-am pipăit cu interes pe toate, aflând mai târziu numele lor. […] Într-o perioadă, aveam o pisică tânără, la bunica în casă. Mă jucam mult cu ea. […] Într-o dimineață, după ce m-am trezit, am căutat pisica sub cuptor, unde obișnuia să doarmă. Nu mai mișca. Nu știam de ce nu se mai joacă cu mine. Peste ani, am învățat la școală, că ființele sunt muritoare. Am plâns că pisica nu voia să se mai joace cu mine. […].“
Vasile Adamescu scrie că în toamna anului 1955 soarele a răsărit și pe strada lui. Avea 11 ani și – spune el – urma cea mai frumoasă perioadă din viață: „Aveam să ies din lumea în care fusesem cufundat, pătrunzând într-o lume a cunoașterii“. Cu multă greutate tatăl găsește Școala de năvăzători de la Cluj. Direcțiunea convoacă o ședință a consiliului profesoral pentru a hotărî soarta băiatului nu doar orb, ci și surd și mut. Tatăl pleacă în grabă și îl lasă singur pe băiat. Evident, temerea sa era că Vasilică nu va fi primit la școală. Aflăm că mulți profesori nu au fost de acord cu înscrierea lui Vasile Adamescu. Acesta a avut șansa ca maistrul Roman Dănilă și câțiva profesori să fi aflat de Helen Keller (1880-1968) și să le spună celorlalți că ar putea învăța și acest copil, în ciuda multiplelor deficiențe. În cele din urmă, este hotărâtă acceptarea copilului Adamescu.
Directorul Ioan Popa solicită Catedrei de Defectologie a Universității din Cluj să trimită un specialist. Cel care vine este tânărul lector universitar Valer Mare. El stabilește – după ce îl examinează atent pe copil – ca Vasilică să fie trimis la grădinița școlii.
Totul era necunoscut pentru copilul de 11 ani, sosit de pe ulițele cu noroi sau cu praf ale unui sat din Bărăgan. Profesoară i-a fost la început doamna Andaluzia Leahu-Călușeru. Aceasta este cea care reușește să îl învețe primele litere în alfabetul Braille și cum să se comporte („[…] Nu înțelegeam nimic. După îndelungi încercări, după ore obositoare de muncă, roadele începeau să apară. Am reușit să pronunț primele litere: a, p, s, f. Profesoara îmi corecta adesea poziția limbii, a dinților, a buzelor și a obrajilor. Îmi punea mâna pe piept și pe gât, încercând să-mi explice cum să pronunț mai cu forță sunetele.“). Doamna Leahu avea, de asemenea, grijă să noteze într-un jurnal tot ce se întâmpla de-a lungul cursurilor.
Alături de dumneaei se aflau și „doamnele educatoare Jeni Cenușă, Savoiu, Tanța, Croitoru“, despre care Vasile Adamescu scrie: „Toate cadrele didactice de aici și-au dat silința să mă formeze. Atunci când greșeam, luându-mă la trântă cu băieții, îmi aplicau corecții fizice din dorința de a mă face să înțeleg că nu este bine.“
După o lună de la începerea anului școlar, Vasilică este preluat de domnișoara profesoară Florica Sandu. Acesteia, Vasile Adamescu îi datorează demutizarea. Profesoara Sandu, scrie Adamescu, îi aranja acestuia limba și dinții pentru a-l face să emită sunetele. L-a învățat să deosebească joaca de școală și l-a făcut să-și dorească să învețe. Munca depusă de profesoara Florica Sandu a fost colosală, iar rezultatele au fost uluitoare. Din cartea menționată aflăm în detaliu cum proceda domnișoara profesoară pentru orice dorea să-l învețe pe elevul Adamescu: „De fiecare dată, încerca să asocieze un cuvânt literei pe care o învățam. Inițial mi-a arătat poziția dinților și a limbii, necesară pronunției acestei litere, după care a aprins un chibrit și mi l-a dat în mână pentru a mă face să înțeleg că «f» este prima literă a cuvântului «foc». M-am speriat și am scăpat chibritul peste covoarele vechi din muzeu. M-am aplecat apoi, încercând să-l găsesc. Cunoșteam ideea de foc, dar nu știam ce cuvânt i se asociază. Mi-a venit în minte o întâmplare de la Borcea, satul meu natal, când din greșeală, fără să știu ce fac, am dat foc grajdului. Acesta a fost momentul în care începusem să înțeleg că fiecare obiect are o denumire. De acum, eram curios să știu numele fiecărui obiect care mă înconjoară.“
Vasile Adamescu ajunge să-și însușească trei sisteme de scriere – alfabetul Braille, aflabetul vizual și scrierea Klein. Relatările detaliate reprezintă redarea în scris a unor emoții pure. De aceea paginile cărții se citesc cu mintea și se înțeleg cu sufletul. O rezumare – cu oricât de mult talent scriitoricesc – e o cale sigură de ratare a frumuseții (uneori o frumusețe tristă, alteori, veselă) a textului, dar nu am la îndemână o altă variantă.
Aflăm cum este învățat Vasile Adamescu să confecționeze perii în atelierul maistrului nevăzător Dănilă, să confecționeze coșuri din răchită de către maistrul instructor nevăzător Florea Dărăban, să modeleze plastilina și, mai târziu, să coasă cărți, manuale în tipografia școlii și multe altele.
În vacanța de vară, Vasile Adamescu merge acasă, unde, nerepetând, uită tot ce fusese învățat la școală. Când este readus la școală, profesoara Sandu îi arată tatălui cum l-a învățat pe fiu să comunice.
În tot acest timp, profesorii Valer Mare și Alexandru Roșca, șeful Catedrei de Defectologie/Psihopedagogie specială, i-au solicitat ministrului Învățământului înființarea unei clase speciale doar pentru Vasile Adamescu. Până la primirea răspunsului, Adamescu învață în clasa a III-a a domnișoarei profesoare Florica Sandu. Dacă toți elevii o salutau firesc pe doamna profesoară, elevul Adamescu o saluta abia după ce aceasta se ducea în dreptul băncii lui și îi întindea mâna. Pentru a reuși să-l învețe tot ce își propunea, dra prof. Sandu rămânea zilnic după program pentru a lucra doar cu Vasilică. Cu multe greutăți, cu sacrificii și cu implicarea totată a profesoarei Sandu, Vasile Adamescu este învățat alfabetul Braille, scrierea Klein și alfabetul latin, pe care îl folosea cu ajutorul unei plăci de scris (sistemul de scriere Hebold). „Școala îmi era tot mai dragă“, scrie V. Adamescu.
Pentru a înregistra progrese într-un ritm mai alert, prof. Sandu inventează un sistem de comunicare numit alfabetul pe față. Întregul proces este descris minuțios în carte, iar sentimentul că profesorii lui Adamescu au depus un efort incomensurabil este acaparator.
Memoria elevului Adamescu a fost antrenată continuu, iar progresele au fost extraordinare (profesorii menționează că muncile ușoare făcute de copil înainte ca acesta să fie adus la școală i-au fost de mare folos în dezvoltarea cognitivă). El învață despre tot și despre toate. Muncește continuu și răsplătește prin evoluția sa intelectuală munca profesorilor. Ceea ce uimește însă cu adevărat este memoria numelor tuturor oamenilor care l-au ajutat. Cartea ar putea fi considerată un manual de recunoștință. Cum să le fim recunoscători tuturor celor care ne-au ajutat să fim ce suntem. El îi numește în cartea sa pe toți. Profesori, maiștri, instructori, magazioneri, femei de serviciu, secretari, croitorese, bucătărese, directori și alții.
În anul 1958, elevii domnișoarei Sandu absolvă ciclul primar. Din anul școlar 1958-1959, este înființată clasa specială pentru unicul elev cu surdocecitate din școală. În anii 1958-1962, Adamescu studiază cu profesoara Florica Sandu. Aceasta îl plimbă peste tot – muzee, parcuri, Grădini botanice, Grădini zoologice, magazine diverse, îi cumpără cele necesare din banii săi, îi explică tot, îi „arată“ tot ce crede că trebuie să știe. Cel mai greu îi este să îi explice noțiunile abstracte. Pentru a-l face să înțeleagă ce este moartea, profesoara îl duce la o înmormântare și îi pune mâinile pe cel care murise. Adamescu scrie astfel: „Crișan [prietenul lui Vasilică, instructor organizatoric social la filiala Cluj a Asociației Nevăzătorilor din România; închis în perioada 1959–1964 pentru nerenunțarea la credința greco-catolică – n.m.] dorea să mă facă să înțeleg ce înseamnă cu adevărat o biserică. În acest sens, atât prietenul meu, cât și profesorii din școală, m-au învățat cum să-mi fac semnul crucii. Cunoșteam acest semn de la bunica mea care mă ducea la biserică. Pe atunci, nu știam ce reprezintă acest semn, însă la școală, după ce am recăpătat lumina minții, am învățat ce este religia și cine este Dumnezeu. Când intram în biserici, simțeam mirosul de tămâie și lumânări, imaginându-mi că așa miroase Tatăl ceresc. […].“
Când Adamescu finalizează ciclul primar, dra Sandu se pensionează („Avea deja 58 de ani, iar după câte îmi amintesc, în acea perioadă, femeile se pensionau la 55 de ani!“). Din septembrie 1962 Adamescu începe școala gimnazială. Lucrează îndeaproape cu profesorul-diriginte Gheorghe Stancu și cu educatoarea Lidia Ciumăgeanu, care se ocupa după cursuri de Vasile, ajutându-l să învețe și să-și efectueze temele. Fiecare ciclu de învățământ se prelungește cu doi ani. Aproape fiecare vacanță este pretrecută la Casa de copii din Siliștea Nouă, cei de acasă fiind săraci (în acest context este relatat chiar și un episod interesant cu Marin Preda). Este primit de ministrul Învățământului, Mircea Malița, care rămâne uimit de câte învățase Vasile Adamescu și îi este acordată o bursă specială. Abia după 18 ani, în mai 1973, la vârsta de 29 de ani, absolvă Liceul de cultură generală pentru nevăzători din Cluj, cu media generală 9,63. În tabloul de absolvire (tablouri care în prezent sunt aruncate în arhive sau direct la ghenă), Vasile Adamescu se găsește singur, în mijlocul a cincisprezece profesori. Din păcate, calitatea fotografiei nu ne permite citirea numelor tuturor profesorilor. La examenul de bacalaureat obține media 9,33. Adamescu scrie despre toți profesorii, despre ce învăța la ore și cum proceda, despre prietenii săi, mai ales despre „fratele“ său Laurențiu Crișan, despre eforturile conjugate pentru reușita sa („Miile de ore de studiu, voința mea extraordinară, munca profesorilor mei au dat roade.“). Parcursul lui Adamescu nu se oprește aici. Este sfătuit și ajutat de mai mulți profesori, între care Valer Mare, Gheorghe Stancu și Georgeta Damian, să se pregătească pentru admiterea la Facultatea de Istorie-Filosofie, secția Psihopedagogie specială. Vor fi 273 de candidați pentru 34 de locuri, iar Vasile Adamescu este declarat admis, cu media 8,16. După absolvirea facultății, este repartizat să lucreze chiar la liceul absolvit, școală pe care nu o părăsește nici în timpul studenției, rămânând cazat în această instituție. Fostul elev care nu știa cândva nici cum să se comporte este acum profesorul dedicat care îi învață pe elevii cu deficiențe de vedere.
Precizam în articolul de luna trecută că Vasile Adamescu, în anii săi de profesorat, întâlnește un copil cu aceleași deficiențe ca ale sale. Reușește cu greu să se apropie de acesta, întrucât, asemenea elevului Adamescu de odinioară, copilul respinge pe toată lumea. La vârsta de șapte ani, copilului ii este redat auzul în urechea stângă grație medicinei actuale. După acest moment, copilul a fost, probabil, integrat în învățământul de masă, iar la vârsta la care Vasile Adamescu știa să vorbească și să citească acest copil reușea doar să pronunțe, defectuos, câteva cuvinte.
Vasile Adamescu a învățat mereu, până la trecerea sa în neființă (2018). Avea cunoștințe din toate domeniile, era pasionat de sculptură, de modelaj, de tehnică, de știință. A învățat cinci limbi străine: engleza, italiana, spaniola, franceza și esperanto. Citea știrile de pe laptop, coresponda necontenit, tastatura fiind adaptată la sistemul Braille, descoperea zilnic oameni noi și locuri noi. Cel care i-a fost de mare ajutor în ultimii ani de viață a fost interpretul său Viorel Micu. Acesta din urmă povestește că era elev la Liceul special pentru deficienți de vedere și pentru a-l cunoaște pe profesorul Adamescu, despre care auzise, și-a rupt un manual. Știa că Vasile Adamescu va fi cel care îi va repara manualul și, astfel, avea șansa să-l întâlnească. Ulterior, rând pe rând, toți elevii din clasa lui Viorel și-au rupt manualele pentru a-l cunoaște pe domul profesor Adamescu.
De ce am scris acest articol? De ce am rezumat viața acestui om? Pentru că Vasile Adamescu este dovada că școala este un loc în care Dumnezeu a existat și există. Dumnezeu se află oriunde se găsesc oameni care își înțeleg talantul și talentul, oriunde se găsesc oameni care înțeleg că nu trebuie să se sustragă de la ce le este dat să fie și să facă, oriunde se găsesc oameni care luptă fericiți pentru fericirea/împlinirea celorlalți. Fără profesorii extraordinari, providențiali pe care i-a întâlnit în viața sa, Vasile Adamescu rămânea într-o negură totală, iar fără Vasile Adamescu profesorii săi nu ar fi simțit bucuria deplină de a reuși să facă dintr-un om cu atâtea probleme un Om. (Din documentarul „Un om nemaivăzut“, realizat acum mai mulți ani de Carmen Avram, aflăm că profesoara Florica Sandu a cerut, înainte să se stingă, ca pe piatra de mormânt să fie lăsat un loc unde să fie trecut și mesajul de rămas-bun al fostului elev Vasilică, cea mai mare împlinire a vieții ei.) În plus, trebuie spus că degeaba s-ar fi străduit profesorii dacă nu ar fi avut ocazia să lucreze numai cu Vasile Adamescu. Florica Sandu își dă seama imediat că nu poate să-l învețe pe elevul său în timpul orelor alături de ceilalți elevi. Profesorii Roșca și Mare, e adevărat, urmăreau/realizau și un experiment, dar scopul principal era recuperarea acestui copil care părea a nu mai avea nicio șansă. Inevitabil, mă întreb. Câtor elevi cu CES, dintre cei care au fost și sunt integrați în învățământul de masă, le-a fost recuperat potențialul intelectual? Pentru câți s-a făcut tot ce se putea face? Aceasta este singura și cea mai bună soluție – (pseudo)integrarea în învățământul de masă?…
Vasile Adamescu scrie că Dumnezeu-Tatăl miroase, în biserică, a tămâie și a lumânări. În școală El miroase, trebuie să miroasă, a dorință arzândă a profesorilor de a-i învăța carte pe elevi și a curaj sincer de a lupta împotriva a tot ce conduce la anularea școlii autentice.