Îi vedea obosiți. Cu ochii duși în fundul capului. Trăgeau cu mai mare precizie la somn decât la țintă. Bine că n-aveau prea des nevoie de pistol. Dar dacă trăgeau la fel de prost și cu urechea, o armă mai importantă decât cele de foc în munca lor?
Ce se întâmpla cu ei, de veneau atât de istoviți la serviciu? Erau ofițeri tineri, abia ieșiți de pe băncile școlii. Ar fi înțeles dacă se aflau în pragul pensiei, deși dintr-un serviciu de informații, de oriunde ar fi fost acesta, nu se ieșea la pensie niciodată. Cu excepția situației în care trebuia să fii dus la groapă. Poate că nici atunci. Nu exista nicio dovadă că ăia ce cârtiseră împotriva regimului, cât fuseseră vii, nu făceau la fel și în moarte. Dacă nu toți, măcar unii dintre ei.
Ilarie, inspectorul șef, care nu era nici tânăr, nici bătrân, chiar credea asta. Plecaseră, de când venise el la conducerea inspectoratului, câțiva dintre cei înaintați în vârstă pe lumea cealaltă. Nu primise însă niciun raport scris de la ei. Nu încă. Dar el nu-și pierduse răbdarea, mai aștepta. Mai greu era cu unii dintre cei în viață, îndeosebi cu cei șaptesprezece tineri, atâția erau de toți, ce intrau dimineața pe poarta instituției nebărbieriți și mirosind a alcool. Era clar că-și pierdeau nopțile chefuind. Cu cine însă, și unde?
L-a chemat pe Istrate, șeful filajului, și i-a ordonat să-și pună câțiva oameni pe urmele lor, iar la sfârșitul lunii să-i aducă în scris constatările și observațiile acestora.
Mda! zise, după ce citi cu atenție raportul scris de mână, adus, cu o zi înainte de termenul stabilit, de Istrate. Îi spusese să ocolească biroul dactilografelor, pentru ca niciunul dintre cei filați să nu afle de operațiunea lor secretă.
– E clar, mormăi satisfăcut Ilarie, e din cauza faptului că sunt burlaci. Trebuie să-i însurăm cât mai repede.
– Cu cine, dom’ colonel? întrebă șeful filajului, care era tot colonel și el și tot între două vârste.
– Cu fetele de care sunt îndrăgostiți. Îmi închipui că sunt și ele îndrăgostite de ei, așa că…
– Păi, Terpezan și Udilă umblă, așa cum scrie în raport, cu mai multe.
– Există însă în cazul fiecăruia dintre ei una preferată. Cea cu care a fost văzut cel mai des.
– Aveți dreptate, îi ținu isonul Istrate. La Terpezan e Gena, cofetăreasa, iar la Udilă, Marieta, asistenta medicală.
– Văz că le știi pe dinafară.
– Și pe dinafară, și pe dinăuntru, șefu’, că le-am pus la toate microfoane în dormitor.
– Bravo, Istrate! Ai făcut treabă bună! Nici nu știu cui să-i mulțumesc că te-ai făcut ofițer de securitate și nu farmacist.
– De ce farmacist, domnule inspector șef?
– După cât de citeț scrii. Noroc c-ai scris cu litere mari de tipar, altfel nu înțelegeam nimic.
În aceeași zi, Ilarie îl chemă la el pe șefunul cadrelor și, până seara târziu, puseră împreună la cale însu rătoarea celor șaptesprezece ofițeri becheri. Doar că ei nu trebuiau să afle, până în ziua ceremoniei, nimic. Aleseră ca ziua aceasta să fie peste două săptămâni, duminica, aproape de ora prânzului, suficient timp până atunci pentru a le convoca pe viitoarele mirese la sediul inspectoratului. Frumos gătite, ca de nuntă, doar că nu trebuia să știe nicia dintre ele pentru ce.
Și nu știură. Nici ele, nici ei.
Fetele erau deja înăuntru, în sala de ședințe, fiecare pe câte un scaun, cu un scaun liber alături. Așa li se spusese când veniseră, iar ele se conformaseră fără să crâcnească. Abia mai puteau să respire de frică. Tremurau ca piftia, așteptând să afle de ce fuseseră chemate. Știau, cum știa toată lumea, că nu era deloc bine atunci când erai chemat la securitate. Ba încă pe bază de invitație scrisă! Dar de ce frumos îmbrăcate? Și de ce duminica?
Nu îndrăznise niciuna să întrebe, deși erau printre ele patru profesoare, o doctoriță, o subingineră, o arhitectă și chiar o milițiancă.
Stăteau cuminți la locurile lor, privindu-se într-o oglindă imaginară, încercând să vadă dacă nu li se stricase cumva coafura, căci subofițerul care le dusese invitațiile ținuse să le precizeze că e musai să fie coafate. De ce, nu știuse să le spună.
Oare aveau să le ancheteze la comun? Adică pe toate șaptesprezece în același timp?
Era ora 11 și ele ședeau înțepenite în scaune, așteptând să vină cineva să le cheme. În camera unde aveau să fie interogate. Sau poate chiar torturate. Asta în cazul în care era adevărat, cum ziceau unele posturi de radio din Occident, că se mai foloseau astfel de metode. Specifice Evului Mediu! Doar că nițel înnoite.
Numai să nu-mi scoată unghiile cu cleștele! tresări Gena, sărind speriată de pe scaun.
Celelalte nici măcar nu întoarseră capul, ca să vadă ce-o apucase. Erau la fel de speriate și ele. Mai puțin Luminița, ce era doar îmbufnată. Nu ținuseră cont de faptul că era doctoriță, i se aplicase același tratament ca Angelei, care era coafeză. Își făcuse de câteva ori părul la ea, se cunoșteau destul de bine, dar fără să fie prietene, așa cum era cu Iuliana și Simina, prima, șefă de alimentară, câte n-ar fi vrut să se bucure de prietenia ei, cealaltă, profesoară de muzică, asta își dorise să devină în primii ani de liceu și ea, dar mai apoi se răzgândise, o răzgândise de fapt tatăl ei, ce fusese brancardier la spitalul din oraș. Cum ura pe care o avea față de doctori se transformase în boală, acesta i-a cerut fiicei să se facă doctoriță. Și Luminița l-a ascultat, vindecându-și, în felul acesta, tatăl.
Nu era primul medic din oraș intrat în vizorul securității. Toți colegii ei de la secția de ginecologie a spitalului fuseseră anchetați în scandalul avorturilor ilegale. Scăpaseră, spre norocul lor, cu fața curată. În ce-o privea pe ea, care era cardiolog, chiar nu avea de ce să se teamă. Era numai supărată. Pe de-o parte, pentru că bărbatul ce-i căzuse cu tronc, despre care știa că e ofițer de securitate, nu-i zisese nimic despre această invitație. Pe de alta, pentru că-și dorea să se mărite cu el, însă lui nu prea părea să-i pese de asta. Îl mai chema și Robu, dar fără acoperire în realitate, ea era roaba lui, și asta o făcea să urle de ciudă, se ocupa cu succes de inimile altora, în vremea ce a ei nu-i dădea deloc ascultare, făcea doar cum o tăia pe ea capul, dar folosindu-se de gândurile sale din care nu-l putea goni nicicum pe bărbatul ce-o înrobise.
Trebuie să fie în legătură cu lecția despre continentele lumii, își zise Sofica, în încercarea de a găsi un motiv al prezenței ei acolo. Era profesoară de geografie și la una dintre lecțiile de săptămâna trecută o luase gura pe dinainte, spunând câteva lucrurile nepotrivite despre America. Lucruri exagerat de frumoase, despre care nu se amintea nimic în manual, unde se vorbea mai mult de rău decât de bine. Numai asta putea să fie. Cum se aflase însă atât de repede? N-avea, era cât se poate de sigură, niciun amestec Valere, ofițerul ce se mutase de mai bine de o jumătate de an în garsoniera ei. Trăiau împreună, doar că nu erau soț și soție, nu după acte, fiindcă altfel…
Ăștia nu uită niciodată nimic? se pomeni întrebându-se Carmen, care era farmacistă. Au trecut patruzeci de ani de când a avut bunicul probleme cu pușca aia îngropată în fundul curții. Eu nici nu eram născută pe atunci. Iar el s-a dus de nici nu mai știu când de pe lume. Ce i-o fi apucat? Și dacă mă bat cu varga la tălpi, n-am ce să le zic în plus decât au aflat atunci. Și la ce le-ar folosi? Au putrezit și pușca, și bunicul, de mult!
Of, of, își căina soarta Tatiana. Numai el m–a oprit. Am vrut de atâtea ori să-mi înregistrez mașina de scris. Adică, tu, dactilografă și n-ai știut ce reguli sunt? Ce-o să le răspund, Domide, acum? Zi ce? Cum o să le spun că te-ai împotrivit tu, care ești colegul lor? Sau nu ești? Că n-ai vrut niciodată să recunoști că lucrezi aici. Tanța, colega mea, mi-a zis de mai multe ori că da. Iar ea știa de la Diaconu, care nu i-a ascuns, așa cum ai făcut tu cu mine, că e ofițer de securitate, și că tot asta ești și tu. Foarte bine! Cinste ție! Nu înțeleg însă de ce m-ai învățat de rău. Dac-o fi să mă pună la chinuri, să știi că te spun! Măcar să avem amândoi de suferit!
Mioara, milițianca, mai erau două cu același nume, pe scaunele din dreapta ei, una, laborantă la Sanepid, cealaltă, subingineră la fabrica de rulmenți, era singura care nu purta rochie cum li se ceruse, venise îmbrăcată în uniformă, poate în speranța c-o să-i impresioneze astfel pe anchetatori.
Doamne, ce proastă, o privi cu coada ochiului arhitecta, ce stătea pe scaunul din stânga, măcar de era ofițereasă! O să-i doară fix în cur pe ditamai coloneii de securitate de o biată agentă de la rutieră. Pesemne c-a făcut niște matrapazlâcuri cu permisele auto. Doar nu și-a cumpărat din salariu brățările de aur de pe mână. În loc să se coafeze, cum am făcut toate, și-a umplut deștele cu inele scumpe, fără să se gândească o clipă că-n felul acesta nu face decât să-și agraveze situația. Gâsculiță plină de ifose, ce poți să-i ceri?
Gâsculița se gândea, în tot acest timp, la ce poate fi mai rău. Și, printre tremurături, la noaptea ce tocmai trecuse, când hăndrălăul de Cosma n-o lăsase să închidă un ochi, torturând-o cu virilitatea lui ieșită din comun. Îi plăcuse și ei, ce-i drept, dar acum simțea că moare de somn, dar parcă mai mult de frică. Ce-i venise să se îmbrace în uniformă? Ca să le arate ăstora din jur câtă stăpânire de sine are o agentă de la circulație când e despuiată de bruma de autoritate pe care i-o dă funcția! Dintre toate nopțile petrecute cu Cosma, ultima fusese cea mai grozavă. Nu erau însă nici celelalte de lepădat! Tocmai acum, când pusese mâna pe un bărbat ce nu semăna cu niciunul dintre cei de mai-înainte, iat-o chemată aici, de unde era foarte posibil să nu plece prea curând. Dar de ce o chemaseră?
Niciuna dintre cele șaptesprezece femei nu știa de ce.
Așteptară vreo jumătate de oră, după care se deschise ușa și intră Ilarie. Habar n-aveau cine era. Înțeleseră, când văzură apărând în urma lui un șir lung de bărbați tineri, din care fiecare dintre ele îl cunoștea bine pe câte unul, că omul din fruntea lor este foarte important. Apoi că este chiar șeful instituției în care se aflau. O spuse chiar el, înainte de a le ordona celor ce-l urmaseră să se așeze pe scaune. Fiecare alături de fata pe care o știa. Chiar bine de tot, dacă era să te iei după înregistrările din dormitoarele lor. Și Ilarie chiar asta făcuse. De aceea îi și adunase pe toți aici, convins c-a luat o hotărâre bună. Sosise momentul să le zică și lor despre ce era vorba. Direct, fără înflorituri, militărește.
– Vă aflați, zise, în cea mai frumoasă zi din viața voastră. O zi pe care nu o s-o uitați niciodată. Ridicați-vă în picioare și sărutați-vă mireasa!
– Ce mireasă, domnule inspector șef? întrebă Albuș, tinerelul pirpiriu, ce stătea alături de șefa de alimentară.
– Cea din dreapta dumitale. Ori vrei să spui că n-ai înțeles?
– Am înțeles, să trăiți! răspunse tânărul ofițer.
– Nu doar dumneata, ci toți! ceru cu fermitate Ilarie.
– Am înțeles, să trăiți! răspunseră șaptesprezece glasuri de bărbați odată. Iar împreună cu ele și câteva glasuri de femei, dovadă că înțeleseseră și dumnealor. Dar mai cu seamă că le părea bine, deși nu se așteptau la una ca asta, de ceea ce tocmai se întâmpla.
– Vă declar, soț și soție, după cum urmează, spuse cu aceeași fermitate șeful inspectoratului:
Gena cu Terpezan, Marieta cu Udilă, Luminița cu Robu. Sofia cu Valere, Rădița cu Sterescu, Mioara, laboranta, cu Vasilache, Mioara, polițista, cu Cosma, Mioara, subinginera, cu Ionete, Cati cu Georgescu, Iuliana cu Albuș, Carmen cu Negrilă. Tanța cu Timofte, Florența cu Diaconu, Tatiana cu Domide, Angela cu Lefter, Simina cu Cioc, Zenovia cu Vărzaru.
Și uite așa, murmură acesta din urmă în gând, viața noastră varză se făcu!
– A rămas careva nestrigat? întrebă Ilarie.
Nu rămăsese nimeni.
– Soț și soție ați spus? se auzi vocea cântată a profesoarei de muzică.
– Da, chiar așa.
– Păi nu cred că puteți să faceți asta dumneavoastră!
– Ai înnebunit? îi zise în șoaptă bărbatul de lângă ea, trăgând-o de mânecă.
– De ce să nu pot? râse ușor căznit șeful inspectoratului.
– Pentru că nu sunteți ofițer de stare civilă.
– Sunt mai mult decât atât. Dar pentru liniștea dumitale am invitat și un reprezentant al stării civile, e în camera de alături, o să treceți la plecare pe la el să-i semnați în registru și să vă înmâneze certificatul de căsătorie. În ce te privește, îmi pare rău c-o să te cheme de acum încolo Cioc. Ți se potrivea mai bine numele de Clonț.
Izbucniră câteva hohote de râs, dar se stinseră repede. Cu excepția unuia, al Rădiței, care mai degrabă chițăia decât râdea. Se uitau cu toți mirați la ea, încercând să priceapă ce spune. Fiindcă asta făcea secretara, spunea ceva, însă cu o voce la fel de subțire ca ața cu care tăiau cei din satul ei mămăliga.
– Adică e adevărat? zicea Rădița, părând să se bucure. Abia când o văzură ridicându-se de pe scaun și începând să țopăie prin fața lor, se lămuriră. Visa de câțiva ani s-o ceară cineva de nevastă și acum i se împlinise visul. Cum să nu sară în sus de bucurie?
Florența, profesoara de desen, se bucura și ea, dar mai potolit. Îl ținea strâns de mână pe Sterescu, ca nu cumva acestuia să-i dea prin minte să fugă. Nu-i dădea. Nu putea să fugă nimeni de acolo. În orice caz, nu înainte de a trece pe la reprezentantul primăriei să semneze în registru.
– Ce ești așa posomorâtă? o întrebă Ionete pe proaspăta lui nevastă.
– Păi…
– Ce păi? o ciupi el de șold, îndemnând-o să răspundă.
– Nu tu buchetul miresei…zise ea în șoaptă.
– Nu tu pahare cu șampanie, adăugă Tanța, care o auzise, deși era o distanță de două scaune între ele.
– Și-o să mai primiți ceva odată cu certificatul de căsătorie, răsună vocea impunătoare a lui Ilarie, poftindu-i c-o scurtă mișcare a capului în încăperea de alături.
Gena și Terpezan semnară primii în registrul de stare civilă. Odată cu certificatul de căsătorie, reprezentantul primăriei le înmână și o cheie.
– E de la noul dumnea voastră apartament, se grăbi aceasta să le risipească nedu merirea. Făcu asta de încă șaisprezece ori.
Amuți până și doctorița. Nu se aștepta la o astfel de surpriză. Blocul în care primiseră apartamente se afla chiar în centrul orașului, în spatele prefecturii. Abia se dăduse în folosință.
O săptămână mai târziu, erau cu toții în noile apartamente.
– Cât crezi c-o să treacă până la primul divorț? îl întrebă, la câteva zile după aceea, Negrilă pe Albuș. Acesta zise că e mai bine să lase timpul să le răspundă.
Nu se desfăcu, în următorii treizeci de ani, niciuna dintre căsătoriile puse la cale de Ilarie.
Doar că se împuținară cu una.
Rămas singur, după decesul neașteptat al Tatianei, Domide îi ceru mâna Rădiței, singură și ea, ca urmare a morții lui Sterescu. Locuiau amândoi pe aceeași scară. Ba chiar la același etaj, așa că nu le luă prea mult timp să se mute împreună.
Sunt împreună și azi. Ca toate celelalte cupluri.
Să nu fi dat ortul popii între timp, fostul inspector șef, transferat pe o funcție mare în capitală, ar fi avut motive să se felicite. Luase o hotărâre bună atunci. Merita să fie ridicat, fie numai și pentru atât, la gradul de general. Mai marii lui chiar se gândiseră la asta. Dar taman în dimineața în care urma să se întâmple, Ilarie părăsi pe neașteptate lumea aceasta, tulind-o spre veșnicie, în haine de colonel. l
(Din volumul Mamă, pe mine nu vrea să mă muște niciun câine, în curs de pregătire.)