Prezența lui Geo Bogza în paginile revistei „Contemporanul“ în anii ’70 devenise un dat. Putem afirma, fără a greși în vreun fel, că de-acum el nici nu mai scria de fapt articole. Oficia. Cum, nu cu foarte mult timp înainte, semnăturile lui G. Călinescu și Tudor Arghezi erau nelipsite din publicația bucureșteană, devenită fanion al propagandei oficiale, după plecarea acestora într-o lume mai bună cu siguranță decât cea crispat-bolșevizantă de pe solul românesc, semnătura aici a lui Bogza era prezentă număr după număr cu sfințenie.
Urmărind colecția revistei, am fi tentați să afirmăm că relația scriitorului cu publicația, și îndeosebi cu George Ivașcu, conducătorul acesteia, mergea ca unsă. Că, săptămână de săptămână, între ei curgeau numai lapte și miere. E drept că Geo Bogza venea cu materiale în genere cuminți. Îi plăcea acest rol pe care și-l asumase, de a oficia cu grație. E drept – și este corect să subliniem acest fapt – că deseori aducea în prim-plan nume despre care nimeni altcineva în afara lui nu s-ar fi putut avânta să le amintească. Era mult, era puțin?
În numărul din 23 iulie 1971 al „Contem poranului“, Geo Bogza scria despre Alecsandri și avem senzația că lucrurile redacționale se consumau în pace deplină. Totuși, două manuscrise din biblioteca sa ne dezvăluie că în realitate are loc un veritabil cataclism. Ce se întâmplase? La „ora unspreze[ce] noapte, textul meu scris la moartea pictorului M. H. Maxy“ fusese eliminat din revistă fără știrea sa. Deci primise în plex o lovitură fără precedent. Liniștitul, netulburatul Bogza își iese din țâțâni. Îi scrie cu fraze dure lui Ivașcu, solicitându-i scuze publice și reparație urgentă. Mai mult încă, îl anunță de trimiterea unei telegrame către Ceaușescu.
Iată textul integral al misivei: „Stimate tovarășe Ivașcu,/ În urma celor ce s-au petrecut cu ultimul număr din Contemporanul, din care a fost scos, după câte aflu, la ora unspreze[ce] noapte, textul meu scris la moartea pictorului M. H. Maxy, am trimis tovarășului Nicolae Ceaușescu alăturata telegramă./ Dacă în numărul următor al revistei nu va apare textul eliminat în mod atât de [… urmează un cuvânt ilizibil – n. n.] și nejustificat, și nu voi primi scuzele celor vinovați, un minimum de demnitate sub care nu pot să mă cobor mă va împiedica să-mi exercit funcția de scriitor./ În acest caz vă rog – și vă interzic – să mă mai consi derați colaborator al revistei «Contemporanul“./ Cu multă mâhnire/ B./ 24 iulie 1971.“
Va fi trimis Geo Bogza sau nu va fi trimis amintita telegramă către Ceaușescu? Înclinăm să credem că da. Este, în orice caz, un fapt ce se va putea verifica. Al doilea manuscris din arhiva Bogza pe care l-am găsit alături de scrisoarea fierbinte către Ivașcu este chiar textul către șeful partidului comunist, totodată și conducător atotputernic al statului. Il reproducem ca atare: „Mult stimate tovarășe Ceaușeșcu, fără o intervenție luminoasă din partea domniei voastre, singura în stare să pună capăt vexațiunilor intolerabile pentru un scriitor la care am fost supus în ultimele zile, nu voi mai avea forța morală să mai scriu un singur rând și astfel se va pune capăt activității mele de scriitor, fapt pe care nu cred că îl doriți în înțelepciunea domniei voastre de conducător al poporului român. Cu profundă stimă./ 24 iulie 1971.“
Am putea face o seamă de comentarii nu lipsite de miez. Era îndreptățit Geo Bogza să-i scrie lui George Ivașcu o scrisoare atât de dură? Era doar prezent pe prima pagină a publicației. Fiind academician, fiind primul colaborator al „Contemporanului“, este greu de presupus că între ei nu exista o relație normală de apropiere. Nu era firesc doar să-i telefoneze? Să vorbească pur și simplu? De ce oare a apelat Geo Bogza la telegrama către Ceaușescu? Era vorba doar de orgoliul său rănit? Sau voia să-i dea o lecție drastică lui Ivașcu? Voia să-i facă rău neapărat acestuia? Voia să se asigure că niciodată acesta nu va mai permite vreun singur afront? Sau era convingerea intimă a autorului Cărții Oltului că Nicolae Ceaușeșcu îl prețuia atât de mult încât va da pur și simplu de pământ cu Ivașcu? Cert este că textul către Ceaușescu există. Și că, în iulie 1971, Geo Bogza se așeza cu prea mare îngăduință, ba chiar cu infatuare, sub protecția sa. Ce rezolvare a avut nemulțumirea sa? Una foarte simplă, și previzibilă, de altfel, cu ușurință. În numărul următor, din 30 iulie, 31 (1290), al „Contemporanului“, în triunghiul său dedicat din dreapta, este publicat, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic vreodată, articolul lui Geo Bogza, destinat lui Maxy, Destinul unui artist. Anul 1971 se rostogolea, fără grabă, înainte.