Există situații în care o fabulație sau o lecțiune greșită din textele vechi poate produce o falsificare a istoriei literare. De un deceniu și jumătate încoace, criticul Mircea Popa glosează insistent asupra unei „descoperiri“ capitale pe care o califică drept o operă „necunoscută până acum și total ignorată de toți cercetătorii Școlii Ardelene“: poezia lui Samuil Micu. A semnalat-o, mai întâi, într-un articol din „Tribuna“ (nr. 174, 115 decembrie 2009), inclus în cartea sa Cărți, manuscrise, biblioteci (Cluj, Eikon, 2010). Revine cu studiul „Laudele“ lui Samuil Micu o culme a versificației religioase transilvănene, publicat în volumul colectiv Școala Ardeleană. Semnificații cultural-politice (Blaj, Buna Vestire, 2014) și reprodus în FestLit Cluj 2015. Caietele Festivalului Național de Literatură (Cluj, Școala Ardeleană, 2016), devenit ulterior prefață. Se referă, așadar, la volumul inedit de versuri Cuvinte de laudă (BAR Cluj, ms. rom. 592), atribuit lui Samuil Micu, pe care îl va edita în 2011 la Galaxia Guten berg din Târgu-Lăpuș și în 2016 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca. În urma acestui demers recuperator, editorul va decreta sentențios că Micu rămâne „cel mai important poet religios al epocii iluministe din Transilvania“.
Într-un articol recent din „Steaua“ (nr. 1, ianuarie 2024), Poezia Școlii Ardelene, îmi exprimam re zerve față de sta bilirea paternității unei opere pe baza unei versiuni târzii, realizată de copistul Iosif Pașca, în contextul în care Samuil Micu își transcria manu propria creațiile originale sau traduse, adju decându-le fără ezitare. Este de neînțeles ce l-ar fi putut determina pe benedictinul învățat să-și oculteze o ase menea vocație, pe care o ilustrase deja. Această fațetă oca zională, mai puțin știută, a eruditului cărturar nu este surprinzătoare, el compunând o „cân tare jealnică“ în versuri transpusă după imnul Stabat Mater, de Jacopone da Todi, în finalul Acatistului din 1801, sau o altă versificare despre „lumina nevăzută“ din Sâm băta Paștilor, păstrată în manuscris. Nu întâmplător, Perpessicius regăsea în Glossa lui Eminescu sonuri desprinse din Cartea Ecleziastului a Bibliei de la Blaj tălmăcită de Micu.
Întoarcerea la manuscris ne-a risipit însă dilema. Întreaga construcție a lui M. Popa se dovedește a fi șubredă, pentru că pornește de la o redare defectuoasă a textului. Titlul extins al manuscrisului, datând, aproximativ, din anii 1815-1820, prezintă o grafie extrem de limpede: Cuvinte de laudă la toate praznicele pravoslavnicilor de leagea grecească preste an sărbate, pre scurt alcătuite în versuri prin mai micul între preoți, Iosif Pașca, de la Ó<láh> Lapoș, parohul Periceiului și al Eparhiei Herecleanului inspector (vezi fotocopia alăturată).
În lectura cercetătorului clujean, porțiunea marcată este alterată brutal, devenind pre scurt alcătuite în versuri prin Man Micul între preoți. Și, bineînțeles, această confuzie între două slove i-a permis imediat să facă o legătură forțată cu Maniu Micu, numele de laic al ieromonahului Samuil Micu. Dincolo de eroarea evidentă de transcriere, pasajul nu are cursivitate logică, iar formularea mai micul între preoți, Iosif Pașca reapare în Cuvânt-înainte cătră cetitoriu din Laude. Curios că această procedură de semnare se repetă și în alte lucrări ale lui Pașca, cum ar fi în titlul lărgit al culegerii Vreadnice de pomenire și prea alease zise sau în finalul prefeței acesteia, iar de fiecare dată comentatorul o înregistrează întocmai.
Prin urmare, Iosif Pașca nu este doar copistul, ci autorul culegerii de versuri Cuvinte de laudă. Corectarea acestei plastografii, probabil, involuntare, ne oferă prilejul de a contura profilul unui poet și traducător sârguincios, destul de ignorat, unul între ultimii animatori ai Luminilor ardelene, teologul Iosif Pașca. Originar din Lăpușul Românesc și stabilit în Pericei (Sălaj), emul al lui Samuil Vulcan, el elaborează mai multe scrieri biblice, filosofice sau de macrobiotică. Astfel, alcătuiește, în 1813, o Istorie a Bibliei și Istoria Testamentului Nou, apoi, în 1820, un florilegiu de înțe lepciune din clasicii antici, Vreadnice de pomenire și prea alease zise a unora dintre împărați, filosofi și alți feal de bărbați iscusiți, precum și prima traducere de la noi după Medi ta țiile lui Marcus Aurelius Antoninus, „care șie însuș le-au scris, de pre limba lăti nească pre limba româ nească întorși“, texte rămase, de asemenea, în ma nuscris. Opera sa de referință constă în traducerea tot din latină, în 1815, la îndemnul epis copului său pro tector, a lucrării Meșteșugul lungimei de viață, prin dofto riceasca grijă a trupului și a sufletului (BAR Cluj, ms. rom. 449), o prelucrare după tratatul lui Ch. W. Hufeland, Ars longaevae vitae per medicam corporis, et animae curam. Pre cizez că această din urmă traducere a fost cuprinsă și în crestomația noastră, Școala Ardeleană, apărută în 2018 în colecția „Opere funda mentale“.
Figura lui Iosif Pașca nu-i este deloc străină lui Mircea Popa, acesta dedi cându-i încă din 1978 un articol în „Acta Musei Porolissensis“, documentat, dar cu alte inexactități bibliografice și de transcriere, reluat neschimbat în volumul De la iluminism la pașoptism (Cluj, Argonaut, 2004). Autorul nu văzuse încă Laudele preotului sălăjean, pe care le pune acum nemotivat sub numele lui Samuil Micu. În plus, pildele din Vreadnice de pomenire și prea alease zise sunt socotite originale, de tipul „oglinda principelui“. O simplă paralelă între Indexul autorilor cari să află întru această carte și a ziselor acelora din lucrarea lui Pașca (BAR Cluj, ms. rom. 5) și Index personarum și Index sententiarum din Apophthegmata lui Erasmus de Rotterdam ne edifică asupra sursei, reconfirmată prin critica textuală.
Păcat că tenacitatea scormonitoare a istoricului literar nu este dublată întotdeauna de acribia unui filolog.