Au trecut peste douăzeci de ani de la apariția primei ediții, în 2002, a romanului lui Gabriel Chifu, Povestirile lui Cesar Leofu, iar ediția a doua, „revizuită și adăugită“, marchează trecerea unui examen pe care îl invocă autorii de când lumea, ceea ce se numește proba timpului. Romanul se citește pe nerăsuflate, cu același interes, pe cât va fi fost în urmă cu două decenii, mai întâi, pentru că textul epic nu focalizează epoca, amănuntele ei care se risipesc în timp, „șopârlele“ atât de specifice dublului discurs din vechiul regim; cartea este o demonstrație de forță a autorului care, după ce în câteva romane anterioare, precum Unde se odihnesc vulturii sau Cartograful puterii, afirma vocea auctorială ca un semn al Demiurgului și câteva reguli ale naratologiei – încălcarea ordinii cronologice, prolepsa și analepsa, povestirea în povestire, retardarea, întârzierea narațiunii –, în Povestirile lui Cesar Leofu, își structurează textul epic prin ceea ce se numește relație teatrală căreia, de altfel, prefațatorul de azi al romanului, Vasile Popovici, i-a consacrat un eseu remarcabil într-unul din primele sale volume de critică literară. Narațiunea, „intriga“ acesteia se deschide în sala unui teatru, la un spectacol „fermecător – fabulos“ și se închide în magazia cu recuzita și decorurile acestuia, „printre costumele și decorurile spectaculoase“ pe care regizorul Cesar Leofu le-a montat de-a lungul vremii: aici, în ultimele pagini ale cărții, se deslușește firea „complicată și fantasmatică, imaginativă până la delir și vagantă, paranoic de curioasă și de bănuitoare, versatilă, glisantă, inextricabilă, persecutată de scenarii pe care eu le inventez“, amplificându-se în biografiile pe care le pătrunde pentru a le modifica și a le pune în scenă: „Așa mă plimbam eu, mintea mea, de fapt, mărturisește protagonistul romanului, așa se plimba printre întâmplările pe care le-am inventat, le-am pus în scenă și le-am trăit, modificând realul după tiparul făpturii mele, într-un triumf al individualității versus colectivitate, versus societatea aceasta care tinde să ne strivească arogantă, cu penibilele sale norme etice… Ah, succesivele mele înscenări, întrupări, măsluiri, ah, falsele mele identități care, asumate, deveneau autentice, ah, proiecțiile mele impresionante în atâtea diverse existențe, și ipostaze, și situații, și feluri de a fi, totuși într-un elan magnific de a cuprinde cu firea mea realul, de a-l epuiza, și de a mă găsi pe mine însumi revărsat în marea ființă a lumii…“. Aceasta e prima ipostază a relației teatrale din carte, între lăuntrul, starea ființei interioare ce părea dintr-o realitate fără realitate, a fantasmelor delirante, paranoice și tot felul de scenarii și măști ale unui regizor ce manipulează comportamentul social și împrejurările vieții personajelor pierdute într-un labirint de oglinzi mincinoase, situații, false identități măsluite de imaginația diabolică a unui agent al apocalipsei care înscenează, rescrie realitatea, modifică, înșală, face „Istorie (cu I mare!)“.
cesar Leofu este un fost ofițer de grad înalt din Securitate, numită Sistem, în roman, încadrat, de la început, în „sectorul promițător“ de Anchete Speciale, având sarcina de a „demasca, dovedi, îngenunchea dușmanii lumii noi“, trimis la Paris, în diaspora românească de acolo, unde poartă masca transfugului, încercând să se apropie de „cele două persoane în vârstă, firave fizic, atât de civilizate, atât de fine intelectual“, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, desigur și a-i face să tacă; admirator fanatic al lui Stalin, un „ins colosal“, a cărui moarte îl tulbură „mai mult decât decesul ulterior al părinților mei“, Cesar Leofu, „împăratul falselor întruchipări și al înscenărilor mistificatoare“, este torționarul din anii ’80 ai secolului trecut, regizor al lumii de dinainte și de după revoluție, dar și din viitor, agent de influență „genial“, cum își spune, care își poartă cu abilitate măștile într-un continuu one man show, știind că „minciuna trăită cu intensitate este mai puternică decât adevărul“ și că, prin ficțiune, se poate recrea lumea, un regizor inspirat, „un mare păpușar“, convins că „lumea nu se mișcă numai după regulile stupide ale rațiunii, ci există o sumedenie de legături secrete și de cauzalități misterioase“, lăsând dovada genialității sale în patru „caiete albastre“ (caiete de regie, în fapt, asemeni celor pe care fiecare regizor de scenă le scrie). Numit de fostul său șef din Sistem, Neagu, psihopat periculos, iar Marthe Chabral, o „franțuzoaică recrutată“ prin anii ’60, îi zice le fou, Cesar Leofu se răzbună „ca la carte“, înscenându-i lui Neagu sustragerea unor documente secrete, aruncându-l în beția din „birturile jegoase“, instrumentează tot felul de afaceri oneroase cu importul de deșeuri chimice, dar genialitatea lui se exprimă în relațiile cu ceilalți: „Mă simt ca un regizor sau ca un păpușar care controlează realitatea“, repetă protagonistul în însemnările intime din caietele albastre, îngerul negru al răzbunării, pe care îl pasionează „ceea ce în mod obișnuit înseamnă răul“ și ale cărui plăceri fără egal sunt spionarea, supravegherea, controlul și modificarea destinelor oamenilor cu care se intersectează. Pentru că, iată, „noi, cei din Sistem, niciodată nu ieșim la pensie“, Sistemul resetându-se după revoluție cu foști lucrători, ofițeri și informatori, deveniți pensionari numai în acte, psihopatul periculos al vechiului Sistem trăiește altfel „arzătoarea, irepresibila mea dorință de a mă multiplica, de a trăi mai multe vieți, de a mă identifica, de fapt, cu existențele altor persoane, de a intra în cursul vieții lor aidoma unui râu care intră în albia altui râu și îl schimbă, ajunge să-l stăpânească“; la șaptezeci de ani, Cesar Leofu își joacă identitățile false și măștile într-un prodigios spectacol, stăpânind lumea, începând din foaierul teatrului, loc al iluziilor și emoțiilor, unde își descoperă victima, pe Clara, „o femeie izbitor de frumoasă“, cu care trăiește un eros pasional, purtând masca unui bărbat irezistibil cu „un trup de atlet antic, suplu și puternic“, susține relația teatrală cu Chiara, soția „posomorâtă și belicoasă“, mai acră decât „o tonă de oțet“, cu doamnele pensionare care îl simpatizează pe bărbatul „cu ochii mei albaștri, senini, cu pielea mea întinsă, lipsită de riduri și fără umbre, cu părul meu de un alb imaculat, cu hainele mele ieftine, dar totdeauna curate, cu ținuta îngrijită de pensionar care nu-și arată vârsta de peste șaptezeci de ani“, poartă, apoi, masca generozității (cu copiii din cartier cărora le împarte de fiecare dată jeleuri trase în ciocolată), a cumsecădeniei (hrănește vrăbiuțele din parc în văzul vecinilor care au, desigur, „o părere bună“, ca și vânzătoarea de la magazin și administratorul de la întreținerea blocului), a confesorului (în „piesa“ cu cele trei Clara – Găitan, iubita, fiica și nepoata ei, într-o iluzorie civilizație a comunicării și un imposibil refugiu din coșmarul existenței), a inteligenței și superiorității intelectuale (cu bătrânii de la „agora“ pensionarilor), într-un spectacol pe o „scenă din provincie“, cu păpuși și figuranți, pregătind marele spectacol al manipulării și crimei cu Clara și V., protagoniștii închiși în propria biografie ca într-un spațiu străin, al inaderenței la lume, al deficitului de existență, suferind de boala pierderii de sine: toate aceste personaje urcă pe scena lui Cesar Leofu, se mișcă teatral „într-un ceremonial caraghios“, își joacă la fel, „cam teatral“, viața și disperarea, iar regizorul își joacă în fața lor, ca în vis, înălțarea prin zbor, apărându-și sieși mai tânăr „cu circa zece ani“, dând lecția regenerării existenței prin visare, a evadării din „robia timpului“ și din „lumea umbrelor“.
Relația teatrală e mecanismul care creează și califică protagoniștii, regizor, actori, figuranți și în celălalt plan, al închipuirii și fantasmei. Aici, în visare, oniric și imaginar, personajele, victimele se dedublează configurând victoria asupra păpușarului, a călăului; V., de pildă, poate trăi cu Elena, în orașul din Nord și, în același timp, cu Clara, în orașul ei, ființând separat, ca într-un râu cu două albii: „V. a simțit că se transformă corporal în mod straniu, parcă ar fi fost un lichid sau un gaz, ființa lui nu mai avea aceeași stare de agregare, căpătase altă consistență, altă substanțialitate și constata cum tocmai se toarnă în două tipare fizice identice, care au o existență autonomă, dar care, în același timp, știu unul de altul.“ Cesar Leofu folosește măști, este duplicitar, nu se poate dedubla întrucât „entitățile“ trăiesc alături, se condiționează una pe alta, pot crea lumi imaginare, în vreme ce V. trăiește cele două existențe corporale autonome și paralele, una alături de Clara și cealaltă cu Elena, în orașul din Nord.
în Povestirile lui Cesar Leofu, Gabriel Chifu face portretul complet, autentic al ofițerului și informatorului din Sistem, cel mai complet și pătrunzător din toată proza noastră, fixând condiția umană în ceea ce are esențial și permanent în (i)realitatea imediată: raporturile de putere dintre victimă și călău, regizor și actor pe scena realității și a visului, valoarea credinței, prin Valeria care, crezând cu tărie, își vede îngerul păzitor, pe Serafim și, mai ales, dragostea pentru că, așa cum observa Alex Ștefănescu, romanul lui Gabriel Chifu este o carte despre iubire – agapao și phileo, cum spune Clara –, prin care doar personajul, cel care experimentează viața și nu regizorul, cel care o închipuie, poate ajunge la vârsta de aur a „beției unuia de celălalt“ ce se întâmplă departe, pe insula Ikaria, ca într-un roman anterior sau, acum, la Kușadasi, pe tărmul Mării Egee: poveste fără viitor, dragostea se trăiește, în romanul lui Gabriel Chifu, în fascinație și decuplare din realitate. Ca și poezia, iubirea din Povestirile lui Cesar Leofu se construiește „nu doar din cuvinte, ci chiar din corpul acesta omenesc al meu și din viața mea, din felul cum am trăit și am acționat“.
Gabriel Chifu este autorul unei construcții romanești unice în literatura noastră de azi.