Conceput ca o scrisoare adresată de personajul Trina fiicei plecate, sau mai degrabă ca un jurnal epistolar, romanul Eu rămân aici al lui Marco Balzano este alert și grav, puternic și arid ca peisajul alpin al Tirolului de Sud în care își desantează scriitorul italian cititorii. În ciuda vârstei de doar 40 de ani la care a publicatul romanul ajuns finalist pentru Premiul Strega, Marco Balzano are o voce matură și un palmares care include numeroase premii importante și foarte multe limbi în care i-au fost traduse cărțile. Ceea ce se surprinde în romanul Eu rămân aici e tocmai stilul „nepretențios“ al autorului, cum îl numește „Sunday Times“, atât de adecvat explorării unei povești care se întinde pe mai mult de patru decenii și care e localizată într-un sat de munte din Trentino-Alto Adige, aproape de granița Italiei cu Austria și cu Elveția. Localitatea Curon Venosta, izolată și divizată, strivită sub regimurile fascist și nazist, a devenit cunoscută ulterior prin apele lacului artificial care au acoperit două dintre satele componente, Curon și Resia, lăsând să se întrevadă din acestea doar turnul clopotniței răsărite din ape, mărturie a istoriei, amprentă a memoriei și sursă a numeroase povești împletite în jurul unor misterioase decizii. Compania de streaming Netflix a realizat la doi ani distanță după apariția cății lui Bolzano un serial dedicat locului, care chiar se intitulează Curon, exploatând misterele dispariției satului care a rezistat apelor ideologiei fasciste, apoi celei naziste, spre a se adăposti ulterior sub cele ale lacului de acumulare rezultat în urma construirii barajului. Romanul lui Marco Balzano nu exploatează misterele locului, ci construiește ficțional memoria acestuia, a cărei păstrătoare devine Trina, personajul povestitor care adaugă straturilor scufundării alte straturi ale ideologiilor succedate, ale speranțelor și diferențelor, ale încercării de a rămâne cu verticalitatea turnului clopotniță și ale sucombării în lupta cu prea multele încercări ale istoriei. Într-o notă la finalul lucrării, Balzano insistă asupra acestei succesiuni a ideologiilor și asupra a ceea ce reprezintă povestea încă nespusă a locului pe care a expus-o prin propria construcție ficțională:
„Poveștii satului Curon i-am suprapus adesea povestea regiunii Alto Adige-Südtirol, deși știam bine că acea localitate, la fel ca toate localitățile mici și de graniță, a avut un context puțin diferit. În fond, istoria acestei regiuni, singurul loc din Europa în care s-au succedat, fără o soluție de continuitate, fascismul și nazismul, deși există mai multe texte, unele chiar literare, care vorbesc despre asta, este, după părerea mea, nu doar o pagină dureroasă și controversată a istoriei Italiei, ci una care încă așteaptă să fie spusă.“ (pp.244-245)
Tânărul prozator italian reușește să facă acest lucru, adică să spună povestea prin intermediul personajului Trina, care metabolizează drama locului și o inserează în cea a propriei familii de origine germană, strivită de istoria mare, de guvernul fascist, de război și de interesele economice ale Companiei Montecatini. Povestea Trinei este relatarea rapidă a propriei adolescențe, apoi a căsătoriei și apariției celor doi copii, a înrolării soțului Erich și a trimiterii lui pe frontul din Balcani, apoi a înrolării fiului Michael, încheindu-se cu anii postbelici ai ultimelor înfrângeri. Fuga din fața războiului într-un spațiu izolat între lumi, dar prins în hățișul ideologiilor și ideilor transformate în arme, soldați, crime, e o retragere pasageră și o întoarcere în povestea care afirmă chiar prin titlu puterea rezistenței. Fiecare dintre aceste episoade rapid enunțate (capitolele celor trei părți sunt foarte scurte), expuse abrupt, include o pierdere, o dislocare, o ruptură, o alunecare, un regret. În peisajul alpin, mai înalte decât pereții de stâncă devin zidurile limbilor pe care le înalță ideologiile:
„Nu prea-mi plăcea să predau italiana, dar petrecând niște ore la masă cu acel mucos fără chef de școală, care își pierdea mereu concentrarea și dădea din picioare de parcă ar fi avut foc sub tălpi, mă simțeam în sfârșit utilă pentru cineva.
Într-o zi, pe când încercam să-l fac să învețe o poezie, m-am gândit că, dacă nu m-ar fi determinat s-o urăsc visceral, italiana era chiar o limbă frumoasă. Când citeam în italiană parcă aș fi cântat. Dacă n-aș fi asociat-o automat cu lăudăroșii ăia de fasciști, poate că aș fi continuat să fredonez cântecelele pe care le ascultaserăm la gramofonul Barbarei: O sărutare-ți voi da/ De-ai rămâne aici așa,/ Dar nimic nu vei avea/ Dacă-n armată te-or lua, și poate că și Maja ar fi făcut la fel, și chiar și țăranii și toată valea aceea, care în timp ar fi devenit un punct de întâlnire al unor oameni care ar fi știut să se înțeleagă în mai multe moduri, nu un loc incert din Europa unde toți se priveau chiondiorâș. Dar italiana și germana erau ziduri care deveneau tot mai înalte. Limbile deveniseră mărci ale rasei. Dictatorii le transformaseră în arme și în declarații de război.“ (pp.112-113)
Ceea ce reușește autorul prin jurnalul epistolar al Trinei este să spună o poveste autentică a locului prin intermediul unor personaje ficționale, să expună în logica ficțiunii toate sedimentele poveștii identitare a unui loc care nu a avut șansa păcii și dialogului. Cu o puternică notă conservatoare în voce – ceea ce contribuie, de fapt, la autentiticatea scriiturii – straturile poveștii sunt vizibile în expunerea lor ca sedimente asemenea flișului tăiat de ape, lăsând ca malul să exhibe straturi-straturi de gresii și argile, de roci sedimentare și de marnă, în granulații diferite pe diferite paliere ale poveștii. Ceea ce fusese la bază expunerea de straturi grosiere ale împotrivirii comunității autohtone din Curon la administrația și ideologia fascistă se transformă treptat, odată cu parcurgerea alertă a anilor, în straturi mai fine, mai greu de diferențiat și la nivelul familiei, nu doar la cel al comunității. Există în această expunere de secvențe, de perspective diferite, o oboseală tot mai accentuată în manifestarea îndârjirii, asemenea straturilor tot mai subțiri de gresii ale flișului și o tăcere tot mai accentuată, asemenea luturilor pietrificate tot mai pronunțate la buza malului. Aceste tăceri ale șișturilor conservă în ele ipostaze fosilizate ale unor vieți rezumate la lupta pentru rezistență într-o lume a strivirii continue. Ipostazele ficționale ale rezistenței încrustate ca schelete fosilizate în lutul pietrificat al tăcerii intratextuale și al poveștii (metatextual privind întregul construct) sunt cele care duc romanul într-o altă zonă a creației, într-o lume în care alunecările frecvente ale faptelor, straturilor de poveste și, mai ales, ale personajelor, încep să nu mai conteze la o scară mai amplă. Aceste urme ale efemerității sunt cele care transformă aparenta acalmie a lacului Resia într-un văl care acoperă istoriile nespuse, dar care au lăsat din expunerea lor stratificată sub luciul apei să devină vizibil turnul clopotniței din Curon, ca mărturie a unor vremuri în care straturi de fliș ideologic și cultural (posibil de expus, așa cum o va face Marco Balzano, în straturi de fliș naratologic) se suprapun și apasă constant. Vălul acoperitor al apei, suprafața, luciul lacului corespund tăcerii subțiri care se așază cu iz de normalitate peste vremurile apuse, contribuind prin contrast la expunerea gravității, adâncimii, imposibilității de așezare în ciuda rezistenței tuturor:
„Totul a căpătat un aspect bizar de normalitate. Pe pervazuri și pe balcoane au reapărut mușcatele, iar la ferestre ne-am pus perdeluțe de bumbac. Casele în care locuim astăzi seamănă cu cele din orice sat de munte. După o perioadă de vacanțe, pe străzi plutește o liniște foarte subțire, care poate că nu mai ascunde nimic. Chiar și rănile care nu se vindecă, mai devreme sau mai târziu, încetează să sângereze. Furia, chiar și cea pricinuită de violența trăită, este destinată, la fel ca totul de pe lumea asta, să se atenueze și să se predea în fața a ceva mai mare care nu știu cum se numește. Ar trebui să putem întreba munții ca să aflăm ce s-a întâmplat.“ (p.240)
Acesta este aerul pe care îl respiră cititorul lui Balzano: al unei constante efemerități care estompează comunități și ideologii, dispute și prietenii, care acoperă dragostea însăși erodând până și conceptul de rezistență, cel care aparent îmbracă, începând de la titlu, romanul său din 2018. Ceea ce nu poate să schimbe fascismul prin italienizarea numelor germane din Tirolul de Sud, ceea ce nu poate să schimbe nici nazismul prin războiul fără noimă, ceea ce nu poate să schimbe nici măcar apa lacului artificial e povestea efemerității spusă prin intermediul unui roman stratificat care se expune pe sine ca un curs de pedologie, ca o incursiune pe verticală, în coborâre printre straturile de depozit de substanțe textuale mai cristaline sau mai amorfe, supuse dezagregării. În pagini, ipostazele fosilizate ale unor relații, legături, comunități și forme de rezistență sunt elementele de la care începând se construiește întregul de relații ficționale. Aparenta liniște a pânzei textuale e străpunsă, precum apa lacului Resia de turnul clopotniță al bisericii inundate, de farul memoriei unei comunități și de navigarea cuminte în lectură sub lumină proteguitoare și diriguitoare, paralel cu țărmul stâncos al faptelor ficționale.