Ion Grigorescu este astăzi printre foarte puținii artiști activi încă de la începutul anilor ’70, dar care abia după 1989 a reușit să marcheze tranșant peisajul vizual din România. Și-a început cariera la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, într-un moment când, la nivel internațional, se produsese o schimbare de paradigmă. Atunci a început o reformulare a canonului de tip modernist cu cel al unei postmodernități unde disoluția genurilor, ieșirea artei în stradă, erodează vechile practici artistice și mai ales tipul de atitudine elitistă, discursul auctorial pe care nici avangarda tradițională nu reușise să-l înfrângă. „M-am angajat foarte mult în arta politică în perioada anilor ’70. Acum mă gândesc că din cauza politicii m-am părăsit multă vreme pe mine însumi, adoptând un limbaj impersonal. Totuși, două caracteristici personale au străbătut în timp tot ce am lucrat – două constante: natura și clasicitatea. Am optat dintru început pentru studiul după natură, întorcând spatele picturii abstracte; nu am lucrat aproape niciodată abstract. A doua caracteristică ține de aspectul „stilistic“ al lucrărilor mele: modelul meu e arta clasică, așa cum o înțelegea Ressu de exemplu – un desen care să conțină undeva o geometrie, o înțelegere a volumului, a armoniei, a proporțiilor…“ (2002)
Povestea receptării creației sale a fost pentru multă vreme un amestec rar întâlnit de susținere în perioada debutului, de obscurizare, începând cu anii optzeci și ulterior, după 1989, de constantă vizibilitate, datorită promovării de care s-a bucurat, inițial din afara spațiului autohton. De la fascinație la resentiment, de la negare până la aproape uitare, în cei 79 de ani de existență, perceperea creației sale a parcurs fiecare dintre aceste faze, fiind acum recunoscut ca o figură emblematică a peisajului artistic de la noi. Deși în primul deceniu de activitate realizase cinci expoziții personale, reușind să obțină patru premii naționale, inclusiv cel pentru debut, nici colegii de breaslă, cu unele excepții și cu atât mai puțin publicul, nu era încă pregătit să recepteze propunerile sale vizuale sau teoretice. A trebuit să treacă două decenii și să se schimbe un regim, o dictatură, pentru ca opera lui să fie cunoscută și cu adevărat înțeleasă. Ceea ce obtura de fapt asumarea sa ca una dintre figurile iconice ale artei românești din perioada postbelică era faptul, rizibil și banal acum, că lucrările sale erau greu încadrabile, de facto, în unul dintre genurile „validate“ atunci, pictură, sculptură, grafică sau arte decorative. Fotografia, ca gen, deși atunci avea mai bine de un secol de la apariție, nu era studiată ca disciplină artistică, în sistemul academic. Și, nici măcar în acest domeniu nu i se recunoșteau prea multe abilități, el fiind catalogat doar ca pictor. Oricum, după 1982 când a inițiat controversata expoziție de la Galeria „Căminul artei“, intitulată ostentativ, sec: Grigorescu Ion. Desen pictură fotografie, artistul își reformulează prioritățile, începând să lucreze în principal pe șantierele de restaurare biserici, ceea ce îi oferă o sursă de existență dar și revelația unei noi dimensiuni, cea haristică: „În biserică nu mai apar desene privind anatomia, dar aș putea spune că aici e finalul dezvoltării imaginii faste sau nefaste, iar ea, biserica (fiind cruce) este după măsura omului, îl face să se simtă după măsura lui Dumnezeu.“
Așa cum a fost deja observat, această trecere de la mimesis la diegesis a devenit un tipar intelectual și o stare de spirit care îi marchează și astăzi creația. Cele două concepte, deși antagonice, măcar în aparență sunt organic împletite potențându-se reciproc. Așa s-a închegat un tip de discurs vizual foarte personal care a fisurat din interior eșafodajul de percepție a relației operă/autor, generând în timp un interes mereu crescând al specialiștilor dar și al publicului.
Dacă în perioada totalitarismului creațiile sale (fotografii, filme și în egală măsură picturi și desene), deși asumate dintr-o perspectivă realistă, reflectă un refuz net al canonului impus, același lucru se întâmplă și în prezent. Opera se conturează în spațiul unui limbaj care poate fi perceput în egală măsură „tradițional“ și „novator“, evitând cu obstinație modalitățile superficiale de expresie pe care le consideră forme convenționale de reflectare a realității, asemenea celor impuse de ideologia comunistă sau, mai nou, de cea neomarxistă. Discursul său vizual, atent asumat, pledează în continuare împotriva oricărui șablon, Ion Grigorescu fiind unul dintre puținii artiști care a fost întotdeauna atent la tot ceea ce se întâmplă în peisajul artistic contemporan tocmai pentru a evita „uniforma“.
Într-o caracterizare sintetică, l-aș cataloga pe Ion Grigorescu drept un „timid agresiv“, cu preocupări artistice extrem de variate – de la pictură la fotografie, de la body art la video performance, de la frescă cu caracter religios la jurnal. Este un profil atipic care, deși coerent în diversitate, nu răspunde integral niciunui canon, fiind mereu într-o lucidă căutare și înțelegere a timpului trăit. Urmărind rolul subsidiar, dar și subversiv al artei, artistul consolidează apropierea ei de viață, investigând-i deopotrivă cadrele tradiționale dar și convențiile de citire și de interpretare. Demersul complex și singular al practicii sale artistice manifestă o neașteptată atracție față de familiaritatea ipostazelor cotidiene, față de realitatea imediată, și fluctuează între o înțelegere a artei ca modalitate de autocunoaștere, ca formă de angajament social și ca formă de explorare a unei dimensiuni spirituale. Universul său vizual contribuie la articularea unei conștiințe artistice și critice, capabile să definească o formă de înțelegere conceptuală dar și o percepție simbolică asupra structurilor fine ale realității.
Consecvent cu sine, el își asumă identitatea, diversele sale poziționări în timp propunând de fiecare dată alternativa „salvării“ într-un univers eliberat de aspectele opresive ale condiției umane. Este un program onto-artistic pe care îl aplică sieși și Istoriei , timpului trăit și care, inerent, a generat metanoia, orientarea fundamentală spre lumea spiritului.
Personalitate complexă și complicată, Ion Grigorescu este un artist de o deconcentrată bogăție, cu o impresionantă disponibilitate de modulare polifonică a creației, așa cum ne-a apărut și în marea sa expoziție retrospectivă de la M.N.A.C. ( 2022-2023), un vizionar, un rebel, un incomod și, indubitabil, una dintre cele mai importante voci ale artei românești postbelice.
Deși am întârziat nepermis de mult cu urările pe care doream să i le adresăm în primăvară, consider că ele sunt la fel de sincere și calde mai ales acum, în miez de vară, așadar: La mulți ani buni și la fel de tineri în continuare, Ion Grigorescu!