Arhitectura Bucureștiului interbelic este un subiect fascinant, care mobilizează astăzi destui pasionați, dar mai puțini decît s-ar cuveni. Aceștia caută, printre clădirile noi, construite fără gust, ale perioadei comuniste și ale „tranziției“, ultimele imobile rămase în picioare, multe dintre ele desfigurate de „îmbunătățiri“ ridicole, deformatoare, care strică adesea cele mai caracteristice detalii. Dispar uși, se închid, cu „termopane“ hidoase, balcoane și logii, apar balustrade de inox, se rad stucaturi și se aruncă plăcuțele cu numele arhitecților care au marcat o epocă, dar și, mai mult, un stil de viețuire, de ființare în lume, distrus abrupt și cu bună știință.
Douglas MacKenzie, autorul volumului Înainte să se părbușească. Modernism și Art Déco în București, este scoțian ca origine, dar s-a stabilit la București în 2014. Textul cărții sale a fost tradus de Ruxandra Avian, iar pentru publicarea cărții a beneficiat de sprijinul Uniunii Arhitecților din România și al arhitectului Mădălin Ghigeanu, un merituos cercetător al arhitecturii românești din secolul XX.
Problema pe care Douglas MacKenzie o identifică de la început și o enunță tranșant este nepăsarea care afectează centrul orașului București. Un bulevard precum Magheru, cu extensiile sale (Bălcescu și 1848 la sud, Lascăr Catargiu, fost Ana Ipătescu la nord) sînt în bună măsură abandonate și se degradează. De aici vine titlul cărții.
Lucrarea lui Douglas MacKenzie este și un album cuprinzător. Imaginile, în culori, sînt realizate de autor. Excepție fac portretele arhitecților care au edificat în Capitală imobile de valoare, patrimoniul de mare preț cu clădiri care jalonează epoca de înflorire a unui stat și unui oraș în perioada fastă a României Mari și pe care, ulterior, din diferite interese, regimurile politice și lăcomiile materiale s-au străduit s-o facă uitată sau chiar s-o distrugă în realitatea ei, imposibil totuși de șters din istoria țării. Arhitecți și constructori precum Horia Creangă, Tiberiu Niga, Marcel Iancu, Emil Prager, Jean Monda, Duiliu Marcu, Victor Asquini, Arghir Culina, Baruch Zilberman și-au pus amprenta stilistică, puternică și inconfundabilă, pe urbea vitregită, în urma lor, de condamnabila delăsare și chiar de furia demolatoare care a încercat să le șteargă amintirea.
Istoria Bucureștiului a cunoscut momente foarte triste și zilele noastre îi adaugă noi episoade dureroase. Degradate direct, sau compromise prin vecinătăți ridicole, imobilele Art-Déco ale Bucureștiului interbelic supraviețuiesc cu greu unei epoci mercantile și disprețuitoare de tradiții. Lipsa de cunoștințe și gust se aliază nefast cu setea de cîștig și viziunile înguste ce condamnă orașul la uniformitate, negare a trecutului glorios, urîțenie programatică în numele unei „actualități“ odioase.
Clădiri precum Palatul Telefoanelor (Edmond van Saanen Agli și Louis Seabury), multă vreme cea mai înaltă clădire din București, prima din România cu armătură rigidă și lifturi accelerate, și Hotelul Ambasador (Arghir Culina), Athenée Palace, azi Hilton, remodelat de Duiliu Marcu, prolificul arhitect din Calafat, care a realizat Gările Regale de la Băneasa și Sinaia, ca și Palatul CFR, blocul ARO, în comunism zis Patria (Horia Creangă și Haralamb Georgescu), Blocul cu Zodii de pe Dorobanți, edificat de Prager, care din păcate lipsește din albumul lui MacKenzie, nu pot fi uitate și nici dărîmate. Ele se oferă oricărui trecător, fie bucureștean – doar 16 la sută dintre localnici sînt bucureșteni de măcar a doua generație – fie venetic dintre cei care au ocupat, adesea cu mitocănie, spațiul Capitalei, ca o priveliște emblematică. Oamenii inteligenți și cu gust le admiră, resentimentarii și nostalgicii comuniști le detestă, cei mai mulți locuitori, din nefericire, le ignoră grăbiți, lipsindu-se de o bucurie pe care și-o refuză singuri.
În ceea ce mă privește, ca un bucureștean de patru generații, crescut și trăit peste patru decenii într-un imobil Zilberman, găsesc excelentă, binevenită și pilduitoare lucrarea lui Douglas MacKenzie, favorizată de condițiile de lux oferite de Editura Humanitas. Alături de el, arhitecți de elită ca Mădălin Ghigeanu și Gabriela Petrescu, istorici de artă ca Oana Marinache și destui alții refuză să creadă că Bucureștiul este un oraș în curs de prăbușire și fac tot ce pot pentru salvarea măcar a memoriei sale. Li se cuvine o reverență și sprijinul, cel puțin moral, al oamenilor cu simț estetic și conștiință civică.