Seria critică Mihai Zamfir, începută la Editura Spandugino, continuă cu un al doilea volum. Dacă primul a fost consacrat studiilor literare românești – cuprinzând Introducere în opera lui Alexandru Macedonski (1972) și Poemul românesc în proză (1981), comentate de mine în cadrul acestei rubrici –, cel de față conține alte două cercetări, dedicate însă literaturii universale. Este vorba de Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, apărută inițial în 1976, și de Formele liricii portugheze, din 1985.
Cum se poate observa, există un tipar în arhitectura ediției. Ca și primul volum, și cel de față ne prilejuiește reîntâlnirea cu două ipostaze ale lui Mihai Zamfir: cea a criticului, în Imaginea ascunsă…, respectiv, cea a istoricului literar, în Formele liricii portugheze. Și unul, și celălalt, exercitându-se pe textele altor literaturi, în anii 1970-1980, în care comunicarea culturii române cu celelalte culturi ale lumii (în special cu cele occidentale) a fost afectată de cenzură și de prejudecata ideologică. La portretul criticului și istoricului literar complet trebuie să mai adăugăm o fațetă: aceea a europeanului. Adică a cărturarului care, trăind într-o epocă nefericită, nu-și pierde busola și nici nu abandonează crezul impregnat în filigranul culturii române, încă de la începutul „revoluțiilor moderne“. Apartenența la Europa și afirmarea, fie și discretă, prin intermediul unor cercetări de specialitate, a acestei apartenențe au constituit forme de neaderență la defunctul regim, importante atât prin conținutul lor – care a îmbogățit literatura noastră –, cât și prin sensul anticomunist pe care îl purtau cu ele. Sens care nu a rămas secret nici unui intelectual umanist, de altfel.
*
Prima dintre cele două cărți, după cum spune și subtitlul ei, este o analiză a romanului În căutarea timpului pierdut, al lui Marcel Proust, din perspectiva structurii sale narative. Sau, mai bine zis, pornind de la aceasta, în căutarea unei figuri spirituale a romancierului capabil să transforme pentru totdeauna specia, printr-un text care, la apariție, a umplut de perplexitate critica franceză.
Bazată pe studiul stilistic al textului proustian, analiza este însă mult mai mult decât un asemenea studiu. Nu doar pentru că Mihai Zamfir este un cărturar cu o largă cuprindere a temei abordate, ci și pentru că, așa cum am mai arătat atunci când am scris despre cărțile sale, are o înțelegere cuprinzătoare a noțiunii de stilistică. Format la școala lui Tudor Vianu, criticul nu se rezumă la stilistica de factură strict lingvistică: stilistica literară, în toată complexitatea ei, în fapt, este una dintre modalitățile cele mai bune – Zamfir spune chiar că singura – prin care analiza poate ajunge la qualia literaturii.
Imaginea ascunsă… începe însă cu un foarte prețios preambul, intitulat În pragul structurii narative. În cadrul lui, Mihai Zamfir realizează un cuprinzător sinopsis, în trei etape, al receptării operei lui Marcel Proust. În prima etapă, inovațiile conținute în romanul În căutarea timpului pierdut au nedumerit critica franceză, care a întâmpinat, cu puține excepții, mai degrabă defavorabil – în tot cazul, superficial – demersul scriitorului. O caracteristică aparte a receptării lui Proust o constituie faptul că, încă din această primă etapă, critica străină este mai deschisă la inovațiile sale decât cea franceză. Până și în literatura noastră, apariția romanului proustian a fost primită cu mai puține rezerve decât în cea franceză. A doua etapă este cea a integrării, prin monografii, a scriitorului în istoria romanului francez și european, câteodată, chiar prin intermediul unor cărți scrise de foștii detractori, iar cea de-a treia consemnează o serie întreagă de bătălii critice, purtate fie pentru a impune o imagine „adevărată“ a lui Proust, fie pentru a consacra metoda cea mai adecvată de abordare a prozei sale.
Studiul lui Mihai Zamfir se revendică – nu fără o anumită mândrie legitimă – de la tradiția receptării rapide și favorabile a romanului În căutarea timpului pierdut în cultura noastră. Însă cercetarea pe care o desfășoară asupra textului proustian nu are precedent nici în critica românească, nici în cea occidentală. Imaginea ascunsă… este prima (și, până astăzi, cea mai cuprinzătoare) cercetare stilistică a romanului, parcursă în trei pași: 1) analiza diacronică a genezei și compoziției, 2) analiza sincronică a constantelor stilistice, și 3) stabilirea (pe baza a ceea ce criticul numește „arta parodică“ din roman) a locului scrierii proustiene în tabloul prozei de la începutul secolului XX.
Deși nu este accesibilă oricui – nici nu-și propune asta –, cartea lui Mihai Zamfir din 1976 este și astăzi de înalt nivel critic și fascinantă la lectură. Înzestrat cu instrumentele stilisticii de ultimă oră (atunci), dar și cu o intuiție critică ascuțită, mereu actuală, interpretul pătrunde rând pe rând în interstițiile textului proustian, dezvăluindu-i țesătura vizibilă și tiparele ascunse, ajungând până la ceea ce consideră că reprezintă figura ultimă a spiritului scriitorului: iscusința cu care parodiază, rând pe rând, formele istorice și contemporane ale romanului francez și european.
Este, fără îndoială, una dintre cele câteva – nu multe! – imagini critice plauzibile ale creatorului romanului contemporan.
*
Cealaltă carte cu prinsă între co pertele celui de-al doilea tom al ediției a stârnit, la apariție, ecouri critice la fel de însemnate ca Imaginea ascunsă…, dar de altă factură.
Căci și cercetarea lui Mihai Zamfir este acum de altă natură. Sinteză, dar nu istorie a liricii portugheze, tablou al formelor, însă nu lipsit – în spiritul stilisticii diacronice – de un anumit scenariu evolutiv, Formele liricii portugheze a constituit o apariție cu multiple valențe. Pe de-o parte, datorate cunoașterii intime a domeniului – autorul fiind întemeietorul studiilor lusitane la noi –, ceea ce a oferit cititorului român o intrare de gală în esențele literaturii portugheze. Pe de altă parte, Portugalia în sine reprezintă o provocare pentru cultura română, datorită afinităților de limbă și de destin, ca „arii laterale“ ale romanității (cum spunea lingvistul George Giuglea). În plin deceniu protocronist, de pășunism oficial și autarhie economică și culturală, Mihai Zamfir redeschidea, prin această sinteză a liricii por tugheze, chestiunea europenității propriei noastre literaturi, parte integrantă a lumii romanice.
Spuneam că Formele liricii portugheze nu este o istorie a poeziei lusitane. Dar dimensiunea diacronică este conținută în însuși operatorul stilistic cu care lucrează criticul. Cunoscătorii literaturii europene vor recunoaște imediat, în „nodurile“ stilistice pe care le fixează Mihai Zamfir (care le numește „sinteze“), câteva curente literare care au jalonat întregul spațiu literar al continentului, de la o margine la cealaltă: Evul Mediu, Renașterea – definită în Portugalia de geniul lui Camões –, perioada barocă – ocazie cu care criticul amendează subtil teoriile lui Edgar Papu, care au stat la originea protocronismului ceaușist –, apoi secolul romantic, și, în fine, pragul modernității – reprezentat de Pessoa. Sinteza, această „istorie fără istorie“, cum îi spune însuși autorul, se încheie însă într-o notă formală. Mihai Zamfir definește stilistic cele două registre ale liricii portugheze, și anume, „concentrarea oximoronică“ și „extinderea discursivă“.
Ca și în cazul altor sinteze ale criticului, e de remarcat rolul pe care măsura și gustul critic îl joacă și aici: nu metoda este cea privilegiată, ci analiza textului literar, analiză din care se alimentează sinteza. Zamfir nu este un ideolog literar, ci un critic. Unul de mare finețe și echilibru interpretativ, niciodată dispus să se piardă în teorii absconse sau în analize dogmatice, în care literatura să devină un simplu pretext pentru metodă. În mâna sa, stilistica diacronică este o floretă sensibilă, nu un paloș ideologic.
*
Închei cu o observație. Asemenea cărți ale unor critici români care, în deceniile 1960-1990 s-au pronunțat în legătură cu subiecte de literatură universală – și au făcut-o, ca Mihai Zamfir, strălucit, în deplină concordanță cu critica occidentală – se cuveneau traduse cu predilecție de către Fundația Culturală Română și de succesorul său, Institutul Cultural Român. Chiar dacă impactul de piață al acestor traduceri ar fi fost neglijabil, impactul cultural ar fi fost incomparabil mai important, pentru literatura noastră, decât promovarea frenetică (nu mai puțin costisitoare material) a zeci și zeci de scriitori contemporani mediocri. Prin cărți cum sunt Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian, respectiv, Formele liricii portugheze, critica românească și-a afirmat răspicat, în condiții foarte grele, sincronismul și europenitatea.