Se manifestă astăzi, dar acest fapt s-a întâmplat mereu în istorie, un conflict (justificat) între omul cultural, conservator în sensul perenității valorilor, și cel acaparat (considerabil, chiar în totalitate) de mirajul progresului tehnic. Lucru care nu ar fi chiar periculos, dacă dezvoltarea foarte rapidă a științei nu ar produce o abruptă mutație, omorând omul cultural, studios și înlocuindu-l cu unul leneș, inert, mulțumit cu paradisul unui univers virtual (precum „Planeta Internet“).
Această situație este considerată neacceptabilă de poetul Adrian Alui Gheorghe, care își numește, semnificativ, noul volum de versuri Nu-i mai așteptăm pe barbari – replică la titlul celebrului poem al lui Konstantinos Kavafis. Elocventă este, de altfel, mărturisirea cuprinsă în textul plasat la sfârșitul cărții, Povestea ultimului cititor de poezie: „Încet, încet, lumea s-a vindecat de poezie. Poezia și poeții au intrat în istorie, laolaltă cu șamanii, cu vrăjitoarele, cu ghicitorii în palmă. Au mai rămas în lume, zice-se, câteva exemplare umane, de cititori de poezie, risipite, care nu au fost capabile să se adapteze. Sunt unul dintre acele exemplare. Trăim în lume ca într-o rezervație, suntem niște curiozități“.
Lirica lui Adrian Alui Gheorghe este receptivă la aspecte concrete și imediate, urgente ale vieții, fiind compusă cu o inteligență poetică plină de vervă, persiflantă, având un flux susținut, rostogolind o magmă de imagini și de semnificații, într-un fel de continuum, detaliind prin enumerații expresive, acumulative. Ea este polemică, ironică, neastâmpărată, abundentă, inventivă. Este sceptică în privința viitorului omenirii, care se află pe marginea prăpastiei, deplorând actuala lipsă de înțelegere și de cumpănire a lucrurilor: „dar dacă numai îndemnul/ «nu călcați iarba»/ ar rămâne scris pe pământ după un cataclism/ ar putea fi refăcută civilizația omenească/ deși nu se știe/ dacă universul ar mai îngădui/ dacă Dumnezeu și-ar mai face în cârd/ cu asemenea paraziți.// Să îngropăm, să îngropăm cărțile./ Să uităm încet și sigur./ Să facem un plan de uitat în comun./ Să-i îngropăm pe cei care au scris cărțile./ Să-i îngropăm pe cei care le-au citit.“ (Îngroparea cărții). Barbaria timpurilor istorice este ciclică, se reinventează peste timp.
Cu un eu hipertrofiat, cu o nestăpânită pornire ludică, poetul procesează în registru profan toate sacrele, timpul, viața, senectutea, relația scriitor-operă-cititor, dualismul realitate-ficțiune etc., destructurează semantici convenționale, practică un stil evaziv, echivoc, în fond dramatic. Este convins însă că scrisul creează adevărata realitate: „Mi-am întâlnit personajele într-o piață publică/ asta, închipuiți-vă, în timp ce scriam/ că mi-am întâlnit personajele într-o piață publică“ (La înflorirea turmalinei), și că poezia este un panaceu, o religie, o entitate ubicuă: „Când m-am întâlnit cu poezia eu însumi/ eram orb și apoi am văzut;/ […]/ eram mut și am vorbit/ […]// fiecare om are poezie în sine,/ în inimă și în carne,/ în minte și în perii capului,/ în rărunchi și în ochi, în unghii/ și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi,/ […]/ în sângele celui de alături/ […]// viaţa laolaltă cu poezia/ e o modalitate practică de a nu ști pe ce lume te afli“ (Viața laolaltă cu poezia).
O parte dintre ideile sensibile cuprinse în volum sunt forme de emergență a unor concepte de poetică: astfel, în urma unei lecturi pe care poetul este invitat să o susțină în fața unor tineri surdomuți, deduce că „poezia, cel mai adesea,/ nu are nevoie de cuvinte“ (Un fel de geamăt, un fel de țipăt).
Poetul folosește frecvent procedeul permutării, al transferării de atribute, al celor mai fanteziste paralelisme, al parodiei: „La centrul comercial din Roosevelt Field/ […]/ se vând vieţi de unică folosinţă,/ le cumperi, le încerci, le poţi returna dacă/ prezintă defecte de fabricaţie“ (Vieți de unică folosință).
Dacă în prima secțiune a volumului, Îngroparea cărții, textele au o mare densitate, cea de-a doua, Poeme americane, prezentând aspecte ale vieții din Lumea Nouă, este mai explicită, mult mai dezinvoltă, mai apropiată de poezia de azi, mai personalizată, cu narațiune, cu întâmplări cotidiene, uneori pilduitoare. Asemănătoare este și partea a treia, Liniște, se rescrie istoria, recunoscând: „A început să mă intereseze cât mai puțin/ să scriu poezii care să rămână/ definitiv în casa mamei lor/ care e limba română“. Totuși, apar accente satirice, care deplâng istoria nedreaptă care a martirizat mulți români, precum și acuzații la adresa clasei politice.
Poemul final, Muntele, este o amplă și substanțială alegorie despre realitatea unei himere, a unei viziuni, despre o lume fantasmatică.
Se pare că tot ceea ce gândește, ceea ce spune, ceea ce scrie Adrian Alui Gheorghe se transformă în poezie, deși se străduiește să scoată poezia din cuvinte, din viață, să fie numai cititor, ultimul. El este un orfic.