„În adâncul fiecărui cuvânt asist la nașterea mea“.
Alain Bosquet
Am văzut de curând, pe BBC Ideas, un filmuleț care readuce în atenție ipoteza whorfiană a legăturii dintre limbă și gândire. Întrebarea-temă de dezbatere este: „Gândim diferit în diferitele limbi?“ Există peste 7000 de limbi în lume, asta înseamnă că sunt tot atâtea perspective diferite asupra lumii? Argumentele acumulate de-a lungul anilor par să sprijine ideea lui Whorf că limba pe care o vorbim, în care creștem (limba maternă) influențează viziunea asupra lumii, că diferențele dintre diferitele limbi se oglindesc în felul în care e înțeleasă lumea. Limba setează mintea și felul în care percepe aceasta lumea și legăturile dintre lucruri. Limba ta organizează lumea, îi conferă logică și sens. Se vorbește în clip chiar și despre influența genurilor asupra perspectivei asupra lumii, ipoteză pe care am cercetat-o în cărțile mele despre Feminitatea limbii române. Până și culorile lumii depind de limba ta maternă. Se dă exemplul unui careu colorat cu verde. Englezul are un singur cuvânt pentru toate nuanțele de verde-albastru. Pentru un om din Namibia, nuanțele au nume diferite, fiindcă lumea lor depinde de aceste nuanțe. Apoi, limba uzbekă poate exprima mai multe într-un timp dat decât engleza. Poporul nomad a deprins un mod rapid de a comunica în timpul mersului. Pe scurt, limba e cultură și cultura e limbă. Diferența cognitivă e esența naturii umane. Diferența e definiția universalului.
Subiectul se dovedește și mai palpitant dacă adaug detaliul că, deși limba e cea mai importantă abilitate cognitivă a omului și una care, credem noi, ne deosebește de celelalte animale, știm prea puține despre modul în care aceasta este creată de circuitele neuronale din creier sau despre mecanismul care „produce“ inteligența. Gândul nu se poate urmări pe sine gândind. Jeff Hawkins, neurolog și informatician (vezi A Thousand Brains: A New Theory of Intelligence), este convins că diferitele „sertare“ din creier (mi le imaginez ca în Dulapul antropomorf al lui Dali) se activează și compun un model pe care îl considerăm lumea. El este însă o simulare, o rezultantă a interacțiunii diferitelor zone ale creierului și ale acestora cu modele elaborate de tradiție, cultură, prejudecăți și mimetisme. Ceva asemănător am citit în The Grand Design (Stephen Hawking și Leonard Mlodinow, 2010), în care se propunea o abordare numită „realism dependent de model“ (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simț realizând un model al lumii. Când acest model reușește să explice evenimentele, tindem să-i atribuim […] calitatea de realitate ori adevăr absolut.“ Dar e o atribuire, nu un adevăr incontes tabil… Toate astea m-au stârnit să reiau câteva idei.
„Lumea reală“ e în mare măsură construită după habitus-ul lingvistic al diferitelor grupuri culturale. „Nici un individ, crede Whorf, nu e liber să descrie natura cu o imparțialitate absolută; dimpotrivă, e forțat să subscrie la anumite moduri de interpretare chiar și atunci când se crede mai liber“. Un exemplu la care recurge Whorf pentru a demonstra relativitatea lingvistică este, totodată, dovada indirectă a inexistenței limbilor primitive, „inferioare“. Sau, altfel spus, a faptului că adaptarea la realitate nu e apanajul limbilor europene de mare circulație. Astfel, când englezul spune The light flashed („lumina a luminat“, „s-a aprins lumina“), enunță o relație subiect-predicat incapabilă să acopere trendul fizicii moderne – accentuarea pe câmp. Pentru aceeași realitate – „s-a aprins lumina“ –, populația Hopi spune Reh-pi, adică flash, „luminare“ – un singur cuvânt, fără subiect, fără predicat, fără timp. De remarcat cât de bine se mulează infinitivul nostru lung pe realitatea fizică – el este substantiv și verb deopotrivă, înseamnă lucru/obiect și activitate în același timp.
Conexiunea strânsă dintre limbă și gândire, opusă teoriei dependenței unilaterale a vorbirii (limbii) de gândire, deschide calea recunoașterii posibilității ca diferitele structuri ale limbilor să favorizeze ori chiar să determine căi diferite de înțelegere și gândire asupra lumii. Popoarele dețin o structură fundamentală, esențială, arhetipală de corelare a limbii cu lumea – de aceea sunt posibile traducerile –, dar e la fel de evident că există nuanțări specifice fiecărui popor în parte. Obiectivitatea limbajului se însoțește cu subiectivitatea într-un du-te-vino care e trăsătura esențială a ființei vorbitoare. A vorbi și a înțelege limba nu depinde de inteligența sau de volumul creierului. Depinde de faptul de a fi om. Omul posedă, în mod natural, o facultate a limbajului. Pentru Ortega y Gasset, enunțul nu e alcătuit doar din cuvinte. Acestea sunt o componentă a complexului de realitate: „…toate celelalte ingrediente ale unei circumstanțe care nu sunt cuvânt, care nu sunt sensu stricto «limbă», posedă o potențialitate enunțiativă și […] limba constă nu doar în a spune ceea ce spune prin ea însăși, ci în a actualiza acea potențialitate retorizantă, semnificativă, a prejmei.“ Limbile omenești, deși „date“, primite aparent de-a gata de către om, se fac și se desfac permanent, „ca tot ceea ce e omenesc“.
În lucrarea sa despre teoria câmpului (Feldtheorie), Leo Weisgerber (cel care a dezvoltat teoria conform căreia limbi diferite produc experiențe diferite) îl consideră pe Herder (1744-1803) precursor al ideii rolului activ al limbii materne în formarea viziunii asupra lumii (Weltanschauung). Academia de Științe din Berlin iniția, în 1757, un concurs cu tema: „Care este influența reciprocă a opiniilor unui popor asupra limbii și a limbii asupra respectivelor opinii?“ J.D. Michaelis, profesor din Göttingen, câștigă premiul și lucrarea i se publică. Herder o citește și, decepționat, își face cunoscute observațiile. Principala teză a cărții sale, premiată de Academie în 1770 (Uber den Ursprung der Sprache), este aceea că limba națională formează viziunea membrilor acelei națiuni asupra lumii. Pe scurt, limba nu e doar un instrument, ci și depozit și formă a gândirii. Experiența și cunoștințele generațiilor trecute se acumulează în limbă și prin ea se transmit generațiilor următoare. O națiune/un individ nu doar gândește într-o limbă anume, ci gândește prin intermediul ei, supunându-se unui model. Fiecare națiune vorbește cum gândește și gândește cum vorbește. A gândi înseamnă a vorbi. Limba este „stăpâna“ (Zuschnitt) științei. Ea desemnează „limita și conturul oricărei cunoașteri umane“ („Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, avertiza Eminescu). Proprietățile specifice ale unei limbi naționale sunt „oglinda națiunii“ respective.
pe urmele lui Herder, în opinia căruia (1785): „Un popor nu posedă nicio idee pentru care nu are cuvânt“, Humboldt afirmă hotărât (1836) că: „Din toate limbile pot fi deduse trăsăturile caracterului național“. Limba este un „întreg al gândurilor și sentimentelor“. Dar „Cum limba e imaginea individualității naționale […], diversitatea limbilor e un fenomen natural și comprehensibil. Pe de altă parte, similitudinea care domnește alături de diversitate nu-i de mirare de vreme ce și cele mari diferențe naționale confluează mereu înspre natura general-umană“ (vezi J. Trabant, Traditions de Humboldt, 1999). Sistemul unei limbi definește într-un anume sens viziunea noastră despre lume. Experiența socială fixată în limbă domină într-o manieră de necontestat asupra minții membrilor comunității umane date.
În Language (1921), Edward Sapir afirmă net teza relației dintre limbaj și perspectiva asupra lumii: ființele umane nu trăiesc doar în lumea obiectivă, ci sunt, în mare măsură, la cheremul limbii particulare care a devenit mijlocul de expresie al societății lor. Vedem și auzim cutare sau cutare lucru, trăim, adică, anume experiențe din pricina obișnuințelor de limbaj ale comunității noastre. Elevul său, Whorf, merge mai departe, considerând că limbajul determină percepția. El enunță un nou principiu al relativității pornind de la legătura dintre limbaj și gândire (mentalitate, viziune asupra lumii). Lumea fizică nu conduce la aceeași imagine a universului decât dacă fundamentul lingvistic este același ori similar. Sau poate fi „calibrat“. Potrivit ipotezei Sapir-Whorf, limbajul e un produs social și sistemul lingvistic definit, în care suntem crescuți și gândim din copilărie, influențează maniera noastră de a percepe lumea înconjurătoare; datorită diferențelor dintre sistemele lingvistice, care sunt oglindirea diferitelor medii în care aceste sisteme s-au născut, oamenii percep diferit lumea.
De la bănuiala (întărită controversat de o uriașă bibliografie) că, între limba pe care o vorbești, limba maternă, și modul în care privești lumea și te situezi vizavi de ea cu trăsături unice și inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem așa cum suntem și fiindcă vorbim românește. Expresia românească „a sta de vorbă“ exprimă perfect caracteristica fundamentală a actului comunicării – aceea de a fi nu reflectare, nu reproducere a unei realități imuabile, ci interpretare și propunere de variante. „A sta de vorbă“ înseamnă a te opri în loc pentru a țese vorbe pe marginea unei realități care continuă să curgă, să devină. Oprirea în loc lasă răgaz și cuvintelor să fie, să devină, să-și excite, eventual, acea memorie secundă prelungită misterios în mijlocul unei semnificații noi. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenței, al solidarității sociale care unește indivizii locutori ai unei limbi; să spui „vorbește ca noi“ înseamnă a spune „e unul de-ai noștri“.
Limba română e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. În limba română, toate lucrurile acestei lumi sunt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict și dezinvolt sexualizate. Lucrurile cele mai importante pentru om și pentru existența sa în lume sunt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au așezat deja în tihna substantivului. Femininele au o greutate indiscutabilă, ele sunt apa vieții verbalizate. Dar și rolul ambigenului în descrierea lumii românești este uimitor. Prin el, omul românesc, femeie sau bărbat, are (ar putea avea) acces la echilibru și unitate. Cele două fețe ale ambigenului nu se neutralizează, ci se potențează.
românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înțelegere, îngăduință, largă compasiune, trudă și durere, cu răbdare și rezistență, gata să-și orânduiască resemnat puținul. E înzestrat cu finețe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii și ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărțuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor și a valurilor, în voia dorurilor, între cer și pământ. Lucrarea și aleanul îi sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-și urmează neabătut țelul. Nu gândește și nu lucrează în perspectivă lungă (Constantin Rădulescu-Motru). Viața sa se petrece în arderi iuți, în fulgerări de voință și căderi în lene și contemplație. El știe că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. Ca și cum infinitivele lungi ar rândui viitorul în locul lui. Are sentimentul că poate naște și renaște oricând –atitudine profund feminină.
Diferențele dintre limbi și lumile lor merită amănunțite, se pot extrage (sub)înțelesuri noi. Da, există atâtea lumi câte limbi sunt. Dar niciuna dintre ele nu e toată lumea. Cunoașterea altor limbi e cu atât mai importantă.