După splendidul volum de colinde apărut la finele anului trecut (Colinde și daruri de veghe, Editura Spandugino, 2023), în care împărtășea cititorilor săi, prin versuri de diafană spiritualitate, bucuria Nașterii Domnului, Monica Pillat ne încântă din nou cu o minunată antologie de poeme, în marea lor majoritate inedite, dedicate de data aceasta Învierii (O candelă în noapte, Editura Spandugino, București, 2024). Filonul religios al inspirației poetice nu e o descoperire recentă în lirica autoarei – dovadă fiind selecția unor creații lirice din volume anterioare, recuperate aici într-un context marcat de scenariul mistic al contopirii cu divinitatea. Reluarea „în ecou“ a unor texte din volume sau cicluri poetice mai vechi (precum Duet în alb, Aproape în departe, Imaginația ecoului, Dorul de rai, Pluralul ca o veghe sau Întredeschideri) creează astfel un efect cu totul particular, ce reclamă lectura întregii opere ca vastă compoziție serială, configurată pe fondul unui demers spiritual de factură inițiatică, transfiguratoare. Ca atare, deși lirica Monicăi Pillat are un puternic resort etic și memorialistic, observăm că, treptat, elementele de factură autobiografic-evocatoare se estompează, dizolvându-se într-o compoziție muzicală, de tipul cântecului. Nu e vorba de un cântec de jale sau de regret, ci de unul ritmat în tonalități imnice, care exprimă sentimentul plenar al bucuriei de a trăi sub semnul credinței și al speranței. De bună seamă, notele de neliniște nu lipsesc, dar ele nu sunt predominante și nu duc la ispita tăgadei, a revoltei față de Creator, ci au numai rolul de a ilustra nerăbdarea celui ce-l caută pe Dumnezeu tocmai pentru că l-a găsit.
Motto-ul întregului volum („Găsește-mă, Tu, Doamne…“) răstoarnă aici perspectiva obișnuită, pentru a evidenția că și Dumnezeu are nevoie de noi, oamenii, că și El ne caută. Lămuritoare mi s-a părut, pentru înțelegerea sensurilor propriului demers liric (și literar în ansamblul său), secvența biografică evocată de Monica Pillat cu prilejul lansării recente a cărții. E vorba despre un trist episod petrecut după 1989, relatat autoarei de către mama sa, Cornelia, care a descoperit cu oroare că mormintele din cripta familiei fuseseră vandalizate, iar osemintele risipite (cu craniul ilustrului poet de la Florica paznicii cimitirului ar fi jucat fotbal). Deși revoltată inițial, devotata păstrătoare a memoriei familiei Pillat mărturisea că s-a resemnat, cu trecerea anilor, înțelegând că nu urmele materiale lăsate de om pe pământ sunt importante, ci lucrarea duhului care deschide calea către adevăr și lumină și care descătușează totodată resorturile creativității. De aceea s-au și mângâiat scriitorii, de la Horațiu încoace, cu gândul că operele lor sunt monumente mai durabile decât orice edificiu material, făcute să dureze aere perennius. Monica Pillat nu atribuie însă scrisului o finalitate estetică, ci una etică și spirituală, văzând în poezie un mijloc (și nu un scop în sine), un simplu vehicul al revelației. Așa se explică de ce nu „un nume adunat pe-o carte“ e „testamentul“ lăsat aici prezumtivilor urmași, ci mărturisirea vie a credinței care te eliberează de povara orgoliului și a oricărui tip de posesiune, ca în următoarele versuri: „Să fii în trecere prin lume,/ Să nu te-nchizi vreodată-n nume,/ Să nu te uiți cu dor în urmă/ La ce răsare și se curmă,/ Să te prefiri, oricând, ca somnul,/ Și să te-aduni numai când Domnul/ Te vrea în noapte lumânare,/ Să-I faci din flacără cărare,/ Loc de popas târziu și cină,/ Culcuș de taină în lumină…“ (În trecere).
La fel ca mormântul sau trupul, „cartea“ capătă la Monica Pillat semnificația unui spațiu închis, care ține captiv sufletul, nelăsându-l să zboare: „Aceste versuri călătoare/ Se-adună-n vreme pe hârtie,/ Sperând să-și ia alene zborul,/ Când cineva, cu dor de ducă,/ Le va citi, dându-le drumul/ Din colivia strâmtei pagini.// Dar dacă nimeni n-o să vină/ Să le cutreiere cu ochii,/ Vor împietri între coperte.// Mai bine pun afară cartea/ S-o las deschisă printre arbori,/ Să-i sufle literele vântul“ (Deschisă printre frunze). În schimb, scrisul e văzut ca activitate terapeutică, asimilabilă din unghi psihologic rugăciunii, mărturisind sentimentul pierderii și al regăsirii de sine: „Încep, scriind, să merg pe ape/ Și, pe sub pașii-nchipuirii,/ Marea de litere tresare,/ Imaginând misterul firii,/ Ca pierdere și regăsire“ (Pe ape). Vorbind despre originalitatea metafizicii lirice conturate în volumele de versuri ale Monicăi Pillat, Ioana Pârvulescu semnala recurența imaginilor ascensionale, ca în poezia mistică. În consecință, actul creator nu e descris în termenii unui proces cognitiv și scriptic, ci în aceia ai unei trăiri extatice, asimilate zborului („scrisul-zbor“, „stoluri de cuvinte“). Or, transfigurarea extatică are drept consecință depersonalizarea eului liric, care ajunge să desemneze în planul concret al lumii fenomenale o entitate fragilă și diafană, non-corporală, întruchipare tranzitorie a luminii divine. O subtilă dialectică a sacrului ce se camuflează în profan, revelându-se în forma mereu imprevizibilă a unor numinoase epifanii, se deslușește în toate aceste versuri a căror muzică de fond ritmează în sonuri discrete și armonioase bucuria uimită în fața vieții.
Spre deosebire de bunicul celebru și de poeții de la „Gândirea“, Monica Pillat nu recurge la o bogată recuzită decorativă și nu mizează pe elemente de pitoresc local, optând pentru o lirică apropiată formal, cum spuneam, mai curând de estetica simbolismului. Picturile bunicii sale, Maria Pillat Brateș, inserate în volumul de față, constituie un veritabil complement imagistic al propriilor creații, cu care intră într-un extrem de interesant dialog. E vorba, mai precis, de picturile în acuarelă, care dizolvă (muzical, aș zice) contururile (Ieșirea din contur e chiar titlul unei mai vechi cărți de eseuri a autoarei) și surprind transparența subtilă a lucrurilor, într-o vastă rețea de corespondențe ce integrează omul în natură, în cosmos. „Ortodoxismul“ și „autohtonismul“ poeților gândiriști lasă aici locul unei viziuni personale de frapantă originalitate, în care „miracolul“ nu e descris în termenii unui limbaj comun și naiv, cu rezonanțe folclorice, ci într-unul care ajunge la simplitate după un îndelung proces de sedimentări, rod al unei laborioase alchimii sufletești.
O veritabilă metafizică a luminii, cu rădăcini în teologia Sfântului Apostol Ioan și în filosofia neoplatonică, e vehiculată în versuri grațioase, de un patetism strunit de pudoarea sufletească: „Când mă privești, eu, rătăcita,/ Mă nalț din praf și îmi năzare/ Că port pe umeri o hlamidă.// Gândul cețos și poticnirea/ Se limpezesc în unduire,/ Imaginând un dans de raze.// Ce spun pare suflat cu aur/ Și, dacă tac, în aer crește/ O fluturare ca de îngeri.// Iubirea Ta îmi dă puterea/ Să mă aprind în întuneric/ Și să Te-nconjur ca lumina“ (Eu, rătăcita). Minunea Învierii se lasă pregustată din timpul vieții, anticipând scenariul unirii mistice cu divinitatea: „Îmi pun urechea la pământ,/ S-aud cum iese din mormânt/ Lumina sufletului dus,/ Care se ia după Iisus.// Încuietorile se sparg,/ Tot ce e strâmt se face larg/ Și greul care mă strivea,/ De nu puteam nici să respir,/ Se subțiază în zefir…// Mă simt de parc-aș învia,/ Deși nu știu să fi murit“ (Între lumi).
Delicatețea și discreția temperează însă pătimașul elan mistic, acea intensitate erotică ce-l fascina pe Cioran în scrierile Teresei de Ávila și ale Hildegardei de Bingen. O anume predispoziție temperamentală către duioșie și nostalgie atenuează incandescența fervorii religioase, clamoarea, dizolvând tragicul într-o stoică resemnare. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale la poezia lui Ion Pillat, luată mult timp ca model, fără a fi vorba, cum greșit s-ar putea crede, de vreo anxietate a influenței care ar fi determinat-o pe autoare să amâne mult timp momentul afirmării propriei personalități artistice. Dimpotrivă, dialogul cu părinții și bunicii constituie aici un stimulent al creativității, eliberând sufletul de povara amintirilor pentru a-l restitui purității sale originare. Risipirea eului solitar capătă în consecință semnificația unei mântuitoare palingeneze, ce dezvăluie omului consubstanțialitatea cu divinitatea treimică: „Ochii mei au privirea tatei/ Și, când zâmbesc, mijește mama,/ Îngândurarea-i a bunicii.// Formăm un trio împreună,/ Interpretând singurătatea/ Ca pe un dans în despletire,// Iar razele asemănării/ Ne risipesc și ne adună,/ Trecând prin noi ca prin vitralii“ (Un trio).
Monica Pillat amintea celor ce au venit la lansarea cărții că tatăl său, întorcându-se din pușcărie, nu mai voia să scrie, ci să-și petreacă viața, câtă i-a mai rămas, în rugăciune, mulțumindu-se cu un modest post de paznic undeva, unde să nu-l știe nimeni. Dar religiozitatea sa profundă l-a determinat până la urmă să-și calce pe inimă și să se reîntoarcă la scris, cu smerenia celui ce va fi învățat nu doar să piardă, ci și să-și facă din tot ce a pierdut „sălaș în nevăzut“. Urmându-i exemplul, după ce și-a consacrat ani buni din viață salvării memoriei propriei familii și a mormintelor ei risipite, Monica Pillat pare să fi descoperit, prin grație divină, sursa unei surprinzătoare energii creatoare, exprimate în versuri memorabile, de luminoasă exuberanță. E vorba de o poezie „a elevației la perihelie“, cum ar fi spus Macedonski, ce-și găsește acum, în paginile volumului O candelă în noapte, forma desăvârșită.