Profesor universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, având ca domeniu de specializare istoria filosofiei românești, Marta Petreu realizează în cartea sa Filosofia lui Blaga un intelectual tur de forță în cele peste 600 de pagini, punând laolaltă omul și filosofia sa, analizând un parcurs formativ-intelectiv scandat de episoadele reflexive ale conceperii operei, dar și minat de istorie la finele său, cu un Blaga evacuat de regimul comunist în irelevanță socială. În cărțile sale, scriitoarea s-a ocupat de figuri nu doar prestigios-emblematice, ci și complicate spre controversate, precum Nae Ionescu și Emil Cioran, fragile și nuanțate, precum Mihail Sebastian și Eugen Ionescu; ca și Alexandru Dragomir, a scos din opera lui Caragiale o „filosofie“. Prin toate acestea a recuperat dinamica tensională a spațiului cultural românesc în belle époque interbelic și, iată, cu Blaga, pășind în perioada comunistă. Volumul de față este prefațat de un altul, Blaga, între legionari și comuniști, apărut în 2021, iar interesul autoarei pentru această figură emblematică a culturii române este recuperabil și din lucrări mai vechi. În spiritul filosofiei grecești și în linia istorismului lui Dilthey. Viața filosofului, timpul istoric și gândul acestuia nu sunt separate, ci se reflectă reciproc, iar această perspectivă se regăsește și în cartea de față, care debutează cu un Blaga surprins într-un decupaj al anilor de ucenicie și se închide cu un Blaga ca „filosof sub istorie“.
Marta Petreu distinge trei etape ale devenirii filosofice a lui Blaga: o etapă pre-sistemică, una sistemică și una post-sistemică, ca într-un rit de trecere după modelul lui van Gennep, guvernat de o căutare permanentă a fixării ideii în fluiditatea polisemiilor ei derutante. Demersul ei vizează, pe de o parte, recuperarea integrală a filosofiei blagiene, iar pe de alta, arhitectura ei, felul în care este structurată, o forma mentis filosofică, vădită la suprafață chiar de formula ternară aleasă de filosof.
Dubla „natură“ a lui Blaga, de poet, în sens larg, și filosof, se răsfrânge asupra operei filosofice, iar Marta Petreu sesizează dubla propensiune blagiană în formularea ideilor, reactivă și organică, unde organicismul provine din diseminarea filosofiei sale în spațiul propriei literaturi. De altfel, o serie de exegeți, în absența unei formații filosofice sau cu o lectură preponderent a operei literare, pornind de la această ambiguitate fondatoare a coexistenței filosofiei cu literatura/poezia, au extras o filosofie sui-generis din poezia sa. Un principiu de cunoaștere, „gnoseologie negativă“ o numește autoarea, care derivă socratic de la imposibilitatea realizării ei integrale și care este dusă, paradoxal, în afirmarea unei conjugări cu ascunsul ei, cu misterul, „principiul conservării misterelor“, edifică o misteriologie. Trebuie remarcat că poezia sa a funcționat cumva în acest sens, al „ficțiunilor“ lui Hans Vaihinger, sau că literatura a avut cumva și această rațiune pentru Blaga scriitorul, fiind astfel intim legată de filosofia sa. Cert este că Blaga a fost fixat în doxa comunității interpretative ca un poet/dramaturg reprezentativ al expresio nis mului, ideologic – un gândirist legat de temele identitare în felul lui Mir cea Vulcănescu sau Dan Botta, ca să nu pomenim personalități culpabili zate, teoretician al spațiului mioritic, spiritual – un ardelean așezat în cadre menta litare specifice ale unui sat aproape metafizic, ilustrativ pentru profetismul românesc, reflectând la relevanța culturilor mici în raport cu cele mari, obsesii ale unei întregi generații intelectuale etc. Unul dintre marile merite ale studiului Martei Petreu este de a-l scoate din aceste ecuații locale, dintr-un autohtonism băltit, probând anver gura unui gânditor care se adresează întregului câmp de cunoaș tere al timpului său, cu o anvergură universalistă la care au tins Hasdeu, Eminescu și Eliade, care realizează o sinteză remarcabilă între un mod de a face filosofie de sistem și de a face filosofie în felul cioranian, urmărind o idee în libertate. Las laoparte faptul că Marta Petreu realizează o mai bună situare a lui Blaga în contextul filosofiei europene și al celei românești (Rădulescu-Motru, Mircea Florian, Nae Ionescu), urmând momentului de criză deschis de Primul Război Mondial.
Marta Petreu adoptă, la rândul ei, o rigurozitate bazată însă pe o sursologie impresionantă, organizându-și demersul pe trei niveluri: primul ține de o precizare a conceptelor operaționale a filosofiei blagiene, cum este cel de „dogmă“, pe un portativ de semnificație, cursorul deplasându-se uneori pentru același con cept în funcție de context, îmbogățit de la o carte la alta. Al doilea nivel se referă la postulatele blagiene, la afirmațiile care nu se cer demonstrate – ceea ce nu împiedică comentarea lor! –, dar care constituie o structură de rezistență a sistemului său filosofic. Dincolo de acestea se află un al treilea nivel, poate cel mai important, cel al metodei, a felului în care Blaga concepe utilizarea conceptelor, a felului în care acesta gândește propria sa pozițio nare în sistem, în raport cu metafizica, cu științele, cu filosofia contemporană lui etc. Iar aici relația cu științele exacte – Einstein, Michelson, Heinseberg, Lobacevski, Bolyai, Gauss, Cuvier, Lamarck etc. și teoriile lor – constituie o hartă a unei minți care vizează integralitatea cunoașterii, care ia act de tot ceea ce se petrece în lumea ideilor epocii sale. Abordarea scriitoarei se bazează pe recuperarea surselor informative și formative ale lui Lucian Blaga din toate domeniile care l-au atras, de la științele naturii, matematică, psihologie, istoria artei etc., unele evidențiate cu accente diferite, altele discrete. De aceea primul capitol readuce la suprafață, pornind de la primele tatonări/lecturi, de la edificarea unei teze de doctorat sau de la prima carte de reflecții filo sofice nu departe de cele ale lui Cioran.
Una dintre metodele evidențiate de Marta Petreu în ceea ce-l privește pe Blaga ține de ceea ce ea numește mutația funcției/rolului unei idei, un fapt obișnuit în matematică – matematicianul citat, Terence Tao, nu repre zintă un caz singular, ci un tip de abordare destul de răspândită: o problemă își poate găsi rezolvarea relocând-o într-un alt domeniu al matematicii. Prin urmare, nu idei vechi, depășite, reluarea lor într-un alt context le poate valorifica printr-o „mutație“ a lor: de aici se poate ușor argumenta asupra rolului esențial pe care îl joacă tradiția ca fapt viu și nu literă moartă. Intere santă și provocatoare mi se pare deducerea, dacă nu mai degrabă postularea „legii valorilor maxime“, simplu spus, spiritul omenesc atribuie unei idei acea funcție pentru care ideea „are finalitatea cea mai mare“, adică îi realizează deplin potențialul. M-am agățat de această reflecție ca fapt ilustrativ pentru ceea ce Blaga construiește sistemic, o filosofie a culturii, printr-o serie de postulate.
Există o dimensiune realmente inovatoare a filosofului, iar o altă mare reușită a cărții Martei Petreu este de a o preciza mai bine, de a evidenția felul în care filosoful a lucrat în mar ginea și dincolo de ea a reflecției congenerilor interesați de aceleași teme. Din păcate, anvergura acestui efort nu poate fi sintetizată într-o recenzie, dar reține un aspect dintr-o multitudine. Filosofia stilului integrată morfologiei culturii este una dintre dominan tele reflecției lui Lucian Blaga și responsabilă de nevoia sa de sistem, chiar dacă tatonările sunt recuperabile din faza pre-sistemică a filosofiei sale. Din inventarul realizat de Marta Petreu extrag câteva considerații: Blaga disociază stilul de estetică, recuperând în noțiunea de stil elemente extraestetice, filosofia stilului ține de un domeniu mai larg, filosofia culturii, stilul este determinat de o „năzuință formativă“, „valoarea sufletească imperativă“ într-un anumit moment istoric. Dacă e mai ușor identificabilă preocuparea lui Lucian Blaga pentru morfologia culturii și filosofii contemporani cu el care au edificat-o (Leo Frobenius, Alois Riegl, Oswald Spengler), proiectarea preocupărilor sale în viitor unde stilul coboară în stradă/ în public sau face parte din existențele modeste ca stil de viață sau definește comunitățile recluzionate îi aduce în discuție pe filosofii actuali precum Giorgio Agamben, Marielle Macé, Arthur Danto (care și-a început cariera ca artist plastic neoexpresionist!), Jacques Rancière, Boris Groys etc. Privind dinspre reflecțiile acestor filo sofi și teoreticieni ai stilului ca stil de viață/mod de a fi, ca auto-design, ca „viață nudă“ etc., poți înțelege mai bine dimensiunea inovatoare și deschiderea reflecției blagiene care scoate stilul din domeniul strict al esteticii pentru a-l proiecta în existența unei comunități, în spiritualitatea ei.
În sensul pe care filosoful îl conferă mutației rolului unei idei, în ce fel s-ar putea defini o actualitate a filosofiei blagiene – iată interogația de la capătul lecturii unei cărți fabuloase pentru aprofundarea operei lui Lucian Blaga? Un răspuns este recupe rabil din reflecția atât de lucidă a lui Horia-Roman Patapievici din Idei și blocaje, cu privire la circulația ideilor filosofice (și nu numai) în cultura română. Și nu este unul care ne place.