Romanul Rețeaua subterană, semnat de Savu Popa, este o distopie în cel mai curat sens al termenului, unde anormalitatea ia sub control realitatea, confuzionînd-o. Acțiunea se petrece, în prima fază, într-o bibliotecă, un fel de labirint distopic, în care lumea reală, reprezentată de cititorii onești, se contaminează de ficțiunile din cărți, printr-un ciudat transfer de identitate. Profesorul Sergiu Balteș descoperă cu groază, cu o uimire de personaj kafkian, că toate paginile pe care le citește, indiferent de autor, se șterg automat, cărțile rămîn, după lectură, cu paginile albe. Fenomenul nu este unul fără urmări; ceilalți cititori reclamă faptul că mai toate volumele consultate sunt pline de pagini albe, ceea ce face inutilizabile cărțile, fapt care pune în alertă conducerea instituției. Mai mult, paranormalul cititor are puseuri de sadism, trece la distrugerea metodică a textelor, furînd, ștergînd cuvinte, propoziții, fraze: „Cu privirea lividă, cu respirația sacadată și valuri de transpi rație acide, începu metodic, uitîndu-se în toate părțile, să nu fie cumva urmărit, să șteargă la întîmplare un cuvînt de aici, alte două din altă parte; o frază dintr-un eseu, o propoziție scurtă de la începutul unui roman, un cuvînt din titlul unei cărți pe care o apucase la întîmplare.“ Naratorul pare el însuși pătruns de suflul a ceea ce povestește, iar lucrurile evoluează într-un ritm alert. Jubilația narativă amintește de „grozăviile“ din nuvela Omul care trece prin zid a lui Marcel Aymé, de exemplu, acolo unde cititorul, dar și naratorul, așteaptă cu sufletul la gură să vadă ce urmează. Sergiu Balteș își continuă povestea la alt nivel, intră în librărie și șterge, citind, pagini după pagini, din cărțile pe care le consultă, fără text volumele se transformă în adevărate mușuroaie de cîrtiță, țărîna acestora fiind foarte concretă. Faptele nu rămîn totuși fără urmări. Din dramatică, povestea lunecă ușor în umor, în parodie, există o disproporție între faptă și concentrarea de forțe care își propune să rezolve cazul. Presa induce „stare de alertă“ în oraș, după ce conducerea bibliotecii anunță dispariția textelor din cărți, iar un comisar tratează foarte serios cazul, încheind un raport profesional: „(…) avem de-a face cu executarea unui furt de natură neobișnuită. Vom depune toate eforturile posibile și legale să stabilim natura exactă a unui asemenea furt“. Lansarea la librărie a unei cărți de poezie mediocră, cu o mulțime de vorbitori de complezență, îi dă posibilitatea personajului (dar și autorului!) să dezvolte scena unei răfuieli cu formalismul unor asemenea manifestări, cu un umor debordant. Previzibil, înainte ca autorul („emoționat“, „nădușit“) să dea autografe unei mulțimi indiferentă la valoarea cărții, personajul trece și răsfoiește cărțile din vitrină, rapid, golindu-le de text. Urmează, firește, altă anchetă, presa și „organele de cercetare“ intră în alertă. La fel, un Festival de Poezie la Alba Iulia, unde este prezent și personajul nostru, se sfîrșește prost, poeții nu-și regăsesc textele pe paginile manuscriselor.
În partea a doua a romanului, nivelul individual evoluează spre unul pandemic, infecția cuprinde mulțimea: „În momentul în care profesorii le-au cerut elevilor să-și citească din caiete tema sau să citească din cărți, aceștia s-au blocat, spunînd că rîndurile respective sau tema de acasă nu mai existau. Pur și simplu dispăruseră subit!“ Urmează reacțiile oficiale, firește, persoanele infectate nu mai au acces (prin lege) la documente, la biblioteci, în librării, oamenii își pun măști, dar nu la gură și la nas, ca la pandemia de Covid, ci la ochi, ca să nu afecteze codurile publice, semnele de circulație chiar. La nivel planetar, fiindcă infecția ajunsese mondială, se dau legi de interzicere a lecturii, sunt ascunse cărțile, nimeni nu mai scrie nimic, nici de mînă, nici la computer, fiindcă textele dispar instantaneu: „Casele de marcat mergeau în gol, la fel calculatoarele, monitoarele, ecranele telefoanelor sau ale bancomatelor. Oamenii nu-și mai puteau scoate banii. Unii ajun geau să împrumute, să fure“. Procesul de analfabetizare e un fel de dat la întors civilizația, de coborîre în infernul lipsei de memorie care se traduce prin lipsa de civilizație. Spălarea creierului este efectul imediat al întregii drame. Apare industria elixirurilor care să salveze omenirea, în cea mai mare parte fiind vorba de șarlatani și de afaceri oneroase care aveau (și) girul oficialităților. De asemenea, apar lentilele de contact care nu vedeau textul, protejîndu-l astfel. Ca în 1984 a lui George Orwell, apar instituții polițienești noi care înlocuiesc pe cele vechi, depășite de situație, apare acțiunea de „mare epurare“ care îi anihilează pe cei care se opun reglementărilor oficiale. „Scriptopolul“ este una dintre aceste instituții polițienești: „Scopul noii poliții viza, într-un mod absurd, după cum obser vase și Sergiu, un fel de îngrădire treptată a drepturilor și a liber tăților“. Evident, pe acest fond apare și „rezistența“, scriitorii sunt între primii care caută soluții de salvare, e un fel de a spune că talentul iese la lumină în orice condiții, ca firul de iarbă cu piatra în gură. Apar în roman, episodic, șobolanii din Ciuma lui Albert Camus, aerul catastrofic din Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, tensiunea și cercetarea răului din oameni, ca în Despre eroi și morminte a lui Ernesto Sabato.
Scris alert, aproape ca relatarea unui vis urît din care te trezești și te pipăi, romanul Rețeaua subterană a lui Savu Popa este un semnal extrem de concret că abdicarea de la civilizație este esența „unui timp apocaliptic“. Talentul de povestitor, cu surprinzătoare jocuri ale inteligenței și imaginației, cu un dialog subtil între ficțiune și realitate, fac din romanul lui Savu Popa o reușită incontestabilă.